Michael Ondaatje: Pacientul englez. Recenzie de Mirela Teodorescu

pacientul englez“Palma ei mi-a atins încheietura mâinii.

-Dacă ţi-aş încredinţa viaţa mea ai scăpa-o pe jos. Nu-i  aşa?

-Nu am zis nimic.”(pg. 110)

Philip Michael Ondaatje, este un scriitor născut în Sri Lanka însă în prezent are cetățenie canadiană. Ondaatje este autorul romanului Pacientul englez, premiat cu Booker Prize. Alte romane ale lui Ondaatje sunt În pielea unui leu, Obsesia lui Anil şi Divisadero .

Acţiunea începe într-o vilă aflată în ruină din oraşul San Girolamo, undeva în spatele frontului, în care  infirmiera Hana, o tânără de 20 de ani  rămâne să-şi îngrijească unicul pacient, scăpat dintr-un accident aviatic. Ceilalţi pacienţi şi infirmierele se mutaseră mai la sud din cauza apropierii frontului; ei au rămas considerând că  războiul lor se sfârşise, chiar dacă Hanei i se spusese că refuzul ei de a-i însoţi pe ceilalţi e un fel de dezertare.

În clipa în care au rămas singuri în vila bombardată, au înţeles că fire nevăzute le uneau destinele pentru totdeauna: „El nu a zis nimic, neputând nici măcar să întoarcă privirea către ea, dar degetele lui s-au strecurat în mâna ei albă, şi când ea s-a aplecat spre el, şi-a cufundat mâna întunecată în părul ei şi l-a simţit răcoros între degete.” Şi nu o poveste de dragoste le uneşte pe cele două personaje, ci sentimente cu mult mai profunde, de compasiune şi înţelegere a suferinţei celuilalt, de devoţiune şi admiraţie. De fascinaţie faţă de cunoaştere pentru că englezul e o adevărată enciclopedie şi un desăvârşit narator. „Povestitorii seduc, cuvintele ne ţintuiesc în colţuri. Vrem mai mult decât orice să creştem şi să ne schimbăm”. Iar  blândeţea Hanei faţă de necunoscut  înseamna blândeţea faţă de sine însăşi. Fascinantă această scenă ce te poartă cu gândul la episodul biblic în care Iisus este spălat pe picioare de Maria Magdalena:

O dată la patru zile îi spală trupul înnegrit, pornind de la picioarele mistuite. Înmoaie o cârpă şi ţinând-o deasupra gleznelor stoarce peste el apa, privindu-l cum murmură, zărindu-i zâmbetul…Îl îngrijeşte de luni de zile şi îi cunoaşte bine trupul,  şoldurile uscate şi înguste. Şoldurile lui Cristos, îşi spune în gând. El e sfântul ei deznădăjduit…Îi întinde calamină în fâşii înguste peste piept, unde e ars mai uşor, unde îl poate atinge. Îi iubeşte scobitura de mai jos de ultima coastă, cu ţărmul ei abrupt de piele. Aplecându-se spre umărul lui, îi suflă aer răcoros în lungul gâtului, şi el murmură ceva. Ce? întreabă ea pierzându-şi şirul gândurilor. El îşi întoarce spre ea faţa întunecată, ochii cenuşii. Ea bagă o mână-n buzunar. Decojeşte pruna cu dinţii, scoate sâmburele şi îi pune în gură miezul fructuluiEl începe din nou să murmure, purtând cu el inima atentă a tinerei infirmiere pe oriunde îi călătoreşte cugetul, în adâncul de aducere aminte în care se cufundă întruna, toate aceste lumi de dinainte de moarte”

Drept răspuns la devotamentul Hanei,  bărbatul începe să-şi depene povestea, precum prinţesa din 1001 de nopţi, tocmai pentru a dilata mai mult acest timp aflat în anticamera morţii. Povestea pacientului se împleteşte cu lecturile pe care Hana i le face seara, la lumina lumânării din cărţile găsite în biblioteca vilei. Literatura devine punte de legătură , adevărată terapie prin care cei doi caută să-şi salveze sufletele mutilate de război. Mai cu seamă acel bizar volum din Istoriile lui Herodot care scăpase din foc şi pe care pacientul îl îmbogăţise lipind pagini din alte cărţi, ori scriind propriile observaţii: semn că istoria se scrie o dată cu viaţa.  Istoriile  conţineau cronici despre o lume apusă care mai păstra un anume echilibru. „Te afundai în apele lor cu o văslire tăcută.” Lumea romanului era diferită de lumea vechilor istorii; cititorul nu mai avea nici un control, o lume haotică la fel de heteroclită ca şi cea din realitatea imediată. Hana citea şi din  romanul Kim al lui Rudyard Kipling între foile căreia a găsit o pagină din Biblie , Cartea Întîi a Regilor, Cap. 1, Solomon, în care Abişag Sunamiteanca este adusă la regele David să-i încălzească sîngele în vene. Moment care sugerează iubirea cu neputinţă. Iubirea stearpă dintre un bătrân muribund şi o tânără plină de viaţă: „Fata era foarte frumoasă, îngrijea pe rege şi-l servea; însă regele n-a cunoscut-o.” Iar când Hana oboseşte citind, pacientul englez continuă să povestească pornind pe firul memoriei care încet-încet începe să-i revină o dată cu amintirile din trecut.

Între timp Hana este vizitată de un  vechi prieten al tatălui său, David Caravaggio,  hoţ şi spion, care se îndoieşte de faptul că pacientul ei ar fi englez. Caravaggio fusese eroul copilăriei sale: „Când eram mică, îi spune Hana, mi te imaginam mereu ca pe Scarlet Pimpernel, şi în visele mele, ieşeam cu tine  noaptea pe acoperişuri. Te întorceai acasă cu sandvişuri prin buzunare, penare, partituri, de pe vreun pian din Forest Hill, toate pentru mine.”

Şi firul amintirilor o poartă către Toronto, oraşul copilăriei sale, o imagine estompată care rămăsese undeva în subconştient. Războiul o aruncase în vâltorile vieţii şi-i croise destinul pe alte coordonate. Îşi tăiase pletele, unicele fire care legau viaţa de moarte, atunci când îngrijindu-i pe răniţi, se muiaseră în sângele lor. Renunţase şi la oglinzi, martore ale unei identităţi pierdute.  De cealaltă Hana, copila din Toronto, se despărţise atunci când în toiul luptelor trăia  fiece clipă ca şi cum ar fi fost ultima, când, din bătălii se întorceau doar resturi de soldaţi cărora le urmărea agonia: „Cunosc moartea acum David, îi  spune Hana lui Caravaggio. Îi ştiu toate mirosurile, ştiu cum să-i abat pe soldaţi de la agonie. Când să strecor şocul de morfină într-o venă principală. Soluţia salină. Să-i fac să-şi golească măruntaiele înainte să moară. Fiecare general blestemat ar fi trebuit să aibă serviciul meu.” Tulburătoare această confesiune care justifică pe deplin forţa trăirilor tuturor personajelor, pentru că numai în apropierea morţii, omul poate iubi cu atâta uitare de sine cum o fac personajele lui Ondaatje.

La vilă apare între timp tânărul genist indian, Kip care se împrieteneşte cu pacientul  englez. Pe toţi îi uneşte literatura. Caravaggio îşi petrece toate după-amiezile în bibliotecă. Hana care-i citeşte pacientului din Istoriile lui Herodot în care el inserase frânturi de povestiri, hărţi, fragmente de jurnal, scrieri in numeroase limbi…Un Babilon în miniatură această lume ce popula vila din San Gerolamo. Un gramofon şi o sticlă de vin aduse de Caravaggio din satul din vale dă tuturor iluzia de normalitate: „La numai cincizeci de metri de ei nu mai era nici o reprezentare a prezenţei lor în lume, nici un sunet sau imagine a lor în ochiul văii, pe când umbrele Hanei şi a lui Caravaggio pluteau pe pereţi, iar Kip stătea învăluit confortabil în ghiocul firidei sale şi pacientul englez îşi sorbea vinul şi îi simţea tăria filtrându-se prin trupul său nefolosit, aşa încât fu în scurt timp ameţit, vocea lui amintind de şuieratul unei vulpi a deşertului, de fâlfâitul sturzului de pădure din Anglia care, susţinea el, putea fi găsit numai în Essex, dat fiind că îi mergea bine într-o zonă în care creştea levănţica şi pelinul.”

În timp, cele patru personaje( cifră magică) adunate în vila părăsită  descoperă că ceea ce le uneşte sunt rănile din trecut care le mistuie memoria: copilăria pierdută a Hanei şi intrarea prea bruscă în mijlocul atrocităţilor unui război nedrept, iubirea pierdută în inima deşertului, a contelui Almasy, tinereţea pierdută a bătrânului hoţ Caravaggio ( cel cu nume de pictor) care nu-şi găsise  niciunde liniştea sufletească , suferinţa tânărului  genist indian pornit să lupte într-un război ce aparţinea celor care-i oprimau poporul. „Există, spune englezul, un tablou al lui Caravaggio, pictat spre sfârşitul vieţii sale. David cu capul lui Goliat. În el, tânărul luptător ţine în mâna întinsă capul lui Goliat, pustiu şi îmbătrânit. Dar nu este aici adevărata tristeţe a tabloului. Se presupune că faţa lui David este un portret al lui Caravaggio în tinereţe, iar capul lui Goliat un autoportret încărunţit, aşa cum arăta el când a pictat tabloul. Tinereţea judecând bătrâneţea purtată în mâna întinsă. Judecarea propriei firi muritoare.”

Şi în această lume lipsită de raţiune, singură iubirea mai poate să învingă. Doar ea mai poate lupta cu deşertul ce stăpâneşte sufletul celor aflaţi pe marginea prăpastiei. Întâlnirea dintre contele Almasy şi Katharine are ceva magic în ea. Pagini încărcate de senzualitate dezvăluie pana de poet a lui Michael Ondaatje.

Când îi întâlnim pe cei de care ne îndrăgostim, un colţ al spiritului nostru devine un istoric, un pendant, imaginându-şi sau amintindu-şi o întâlnire în care celălalt a trecut nepăsător […]. Dar toate părţile trupului trebuie să fie pregătite pentru sosirea celuilalt, toţi atomii trebuie să tresară într-o singură direcţie pentru a se ivi dorinţa.”.

Fiinţele se risipesc pe cărările propriilor predestinări. Dragostea rămâne aceeaşi, fum, dor sau sevă de plantă. „Există o plantă despre care ştie el, aproape de El Taj, a cărei inimă, dacă este scoasă, este înlocuită cu un fluid care conţine toată bunătatea din ierburi. În fiecare dimineaţă poţi să bei o cantitate de lichid egală cu cea a unei inimi absente.”

Romanului Pacientul englez  se distinge printr-o frumuseţe stilistică deosebită, o vibraţie perfectă a personajelor pe care cititorul le va descoperi parcurgându-i paginile.

Romanul a fost ecranizat în 1997. Filmul omonim, regizat de Anthony Minghella și avându-i în distribuție pe Ralph Fiennes, Kristin Scott-Thomas, Juliette Binoche și Willem Dafoe s-a bucurat de un mare succes, câștigând și 7 premii Oscar, inclusiv pe cel pentru „Cel mai bun film”.

 

 

 

2 comentarii la „Michael Ondaatje: Pacientul englez. Recenzie de Mirela Teodorescu

  1. Eu nu stiu ce ti-a placut in cartea Pacientul englez: actiunea inexistenta, dialogul pretios, scrierea plictisitoare sau personajele sterse?
    Spune-mi ceva memorabil din cartea asta! 🙂

    • Imi aduc aminte de vorbele lui N. Steindhardt care spunea ca intr-o opera literara trebuie sa cauti lucrurile de valoare, acelea trebuie vazute, intelese, prelucrate.
      „Pacientul englez” este o poveste de dragoste trista, conturand simtul datoriei, onoarei, respectului de sine, al impacarii cu sinele.
      Suntem diferiti unii de altii, nu rezonam in acelasi fel, avem ierarhii ale valorilor diferite, nu este o problema daca nu avem intotdeauna aceeasi parere, contradictia naste progres.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *