https://blog.revistaderecenzii.com/

Fiu al unui berbece care de mult murise,
        Un miel se bolnăvise,
        Mușcînd din întîmplare
        O-nveninată floare
        Sau iarbă, nu să știe;
        Destul că a lui moarte
        Nu mai era departe.
Acum el își făcuse datoriile toate
Cîte și le fac mieii în ceasul cel cumplit.
        Mumă-sa cu durere
        Începuse să zbiere;
Îl săruta, sîrmana, plîngînd necontenit,
Și-i zicea: „Ce mi-e bună viața fără tine?
        Cui mă lași, fătul meu?
Spune tată-tău, dragă, că viu curînd și eu,
Căci pe această lume nu mai aștept vrun bine!“
„Dar ce să-i răspunz, mamă — întrebă micul miel —
        De-mi va face-ntrebare
        Despre a turmei stare?
        Tu știi bine că el
        Iubea mult să vorbească
De dulăii din turmă și de ceata lupească.“
— „Spune-i că turma toată zace de rea gălbează;
Că are șapte doctori ce prea rău o tratează.
Mai spune-i că ciobanul a pus pe un nepot,
Ce tată-tău-l cunoaște, îngrijitor la turme,
Ca să stîrpească-abuzul și relele să curme;
Atîta spune-i numai și-nțelege el tot.“

După acei din preajmă care îi ocolesc,
Poți judeca prea lesne pe cei ce cîrmuiesc.

(„Romînul“, 17 februarie 1861)