Mihai Eminescu (15.I.1850 – 15.VI.1889)

Câte nopți eu cugetat-am pân’ se-nvăluie gândirea,
Pân’ ce visele-i gigantici se uscau în nălucire,
Adormeam și de-asupra-mi stelele îmblau cuminți,
Luna strălucea prin crenge ca o pavăză de aur
Și prin grâul crescut mare ciripeau puii de graur,
Vântu-ngreunat cu miros trezea-n clopot glas de sfinți.

Păhar nalt îmi părea cerul răsturnat deasupra noastră,
Stelele scâteietoare împleau lumea lui albastră,
Norii ce plutesc par spuma a lumineai de argint;
Sufletu-mi, arbor de cânturi, cregile și le-convoaie
De visări îngreuiate, iar a florilor văpaie,
Ce lucește-n mii de feluri, potolită stă de vânt.

Pe o mreajă de lumină roșie ca zorii zilei
S-a ivit o umbră dulce – față sfântă a copilei,
Era marmură pălită, ochii mari abia îi lumin’
Și pe urmele albe se-nălțau negre aripe
Haina neagră stralucită lumina a nopții clipe,
Părul nempletit era prins într-o cunună de spin.

1872

Sursa: http://poetii-nostri.ro/mihai-eminescu-cate-nopti-eu-cugetat-am-poezie-id-16901/

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.