https://blog.revistaderecenzii.com/

O SCRIERE CRITICĂ

[Albina, 7/19 ianuarie – 9/21 ianuarie 1870]

După faimoasele critice, în sine bine scrise, ale d-lui Maiorescu, trebuia neapărat să iasă la lumină și o școală a sa de partizani care, minus spiritul de-o fineță feminină și minus stilul bun și limpede al d-sale, să aibă și ea aceleași defecte ce le are părintele, aceeași ridicare la nivelul secolului al 19, același aer de civilizațiune și gravitate cari din nenorocire sunt numai o mască ce ascunde adeseori numai foarte rău tendința cea adevărată și ambițiunea personală. Asemenea cum Kant cu sistema lui filozofică a ridicat ca din nimica o oaste de ex-și aplicatori ai săi, tot așa, în analogie, după criticele numitului domn trebuia să se ivească o școală întreagă de critici sau criticastri; singura diferință dintre amândouă școalele e doar asta, că partizanii lui Kant știau d.e. că baronia nu aduce de moștenire știința sau geniul și că nu e destul ca să aibă cineva un privilegiu — chiar cu pajere împărătească fie — pentru ca să aibă la dispozițiunea sa imperiul cel vast al științei și lumina cea curată a criticei filozofice. Adepții școalei române de filozofie sunt cu mult mai încrezuți și mult mai nejenați; baronia și nimbul poetic sunt un drept nu la critică, ci până și la batjocură, până și la persiflagiu asupra acelora cari ar avea cutezarea de a fi de-o opiniune contrarie. În locul nihilismului sincer adeseori și onest al unora din autorii noștri, cari poate nici nu pretindeau altceva de la public decât ca să li cedem onoarea de-a fi autorii noștri nesalariați, s-a ivit acuma alt nihilism — cel savant și pretențios care, uitându-se cu despreț din fruntea și prin ochii secolului asupra a toți și toate, se crede la nivelul învățaților (analog al politicilor) din Germania sau Europa civilizată pentru că a învățat, sau mai bine n-a învățat, în școalele de pre acolo.

În cazul de față avem a face cu unul din avangardele celor mulți cari vor urma, adecă; cu o broșură a unei avangarde intitulată deplin astfel: Puține cuvinte despre coruperea limbei române în Bucovina de D. Petrino (Cernăuții, 1869. Tiparul lui Bucoviecki și Comp.). Introducerea broșurei e în poezie, recte în versuri. Întâi poezia! Cu inima zdrobită, autorul plânge în strofa întâia că nimeni nu alină durerea dulcei Bucovine, ci o lasă pradă minciunelor celor turbate cari încep cu „uae“ și se sfârșesc în „ciuni“. În strofa a doua, autorul face pe român negru și pe vânzătorul Iuda ‘l face rumân. Iară bine! Strofa a treia, de clasică ce e, nu putem să nedreptățim publicul și să nu i-o redăm. Ea sună:

Să piară, în Leptura-i rumânul papă-lapte,
Iar tu, o Bucovină, citind a ta dreptate,
În munți, în văi, în codri, acolo vei simți
C-al României soare el nu-ți va asfinți.

Iacă o strofă în care un om de merite (mort, nota-bene, pentru că dac’ ar fi fost viu cine știe dacă autorul ar fi cutezat-o) merită de la mai mult decât sumețul poet lingușitoarea apostrofă de papă-lapte; o strofă în care dreptatea (în loc de adevăr, realitate) se citește ‘n munți, și asfințitul soarelui nu se vede, ci se simte. Fiindcă în strofa a patra poezia trebuia să culmineze, apoi vine și Ștefan, umbra cu glasul răsunător, și zice în limba românului popor următoarele vorbe, pe care Ștefan, pe când trăia, sigur că neci le visase, — uite-le ‘ntregi acele cuvinte profetice;

În libertate este frumosul ideal
Deci calcă, în picioare glodul confaesunal!

Aceste două șire nu sunt importante numai din punctul de vedere al glodului confaesunal cu care se ‘mbală gura lui Ștefan cel Mare; ci încă și din acela că pune broșura toată în lumina ei adevărată și arată scopul cel adevărat al ei. Autorul se vede partizan al unei libertăți care, mulțămită simțului celui sănătos al bucovinenilor, va rămânea pentru ei un ideal etern nedorit; și apoi manifestă o ură cumplită și strivitoare contra glodului confaesunal, adecă confesional. Și de ce autorul e inamicul ideii confesionale, a acelora adecă cari pretind și țin la aceea ca școalele din Bucovina să rămână confesionale?

— Pentru că autorul e la nivelul secolului al 19, ni va răspunde vreun sărman neinițiat în misteriele faptelor ce se țes în Bucovina.

— O nu, nu domnilor, cauza e cu mult mai joasă de cum o credeți d-voastră. Se știe, când e vorba de cauza confesională în Bucovina, pe a căreia agitatori unii îi combat și-i blamă, se știe că ea nu e decât cauza averilor națiunei românești din Bucovina, că națiunea, sub numele de confesiune, e proprietara de drept a unor averi întinse, că confesiunea e garanția dreptului și numele în care te bați și că, apărând confesiunea, proprietara de fapt a averilor, aperi averile drepte din moși-strămoși ale națiunei, pe cari domnii politici pe picior mare ar vrea să le vadă secularizate, deși secularizarea, de ar fi posibilă, nu e decât în dreptul guvernului României. Știu eu că domnii o văd că așa este și că numai ambițiunile și șansele ce li prezintă viitorul în spe și federalismul monstruos ce-l proiectează unii din slavi îi fac să nu vadă că așa este. Știm noi că sunt domni cari odată erau pentru unirea strânsă a Bucovinei cu Viena, pentru ca domnia-lor, capacitățile cu stemă ‘n frunte, să-și poată preîmbla mândria baronească prin lumea cea mare sau pe jumătate mare (demi-monde) a Vienei, cu aerul cel mai diplomatic și mai aristocrat din lume. Știm asemenea că tocmai aceia ar voi azi anexarea poate la Galiția — la juna Polonie — pentru că li se prezintă din nou ocaziunea de-a se amalgamiza domnia-lor baronii cu conții vechi și cu familiele ruginite polone. Din fericire puțini dintre boierii Bucovinei sunt cuprinși de această amețeală. Boierimea Bucovinei, demnă de toată stima și încrederea, a știut și va ști să fie totdeuna în fruntea națiunei din a căreia sân puternic s-a ridicat; dar cumcă asemenea visuri esist e fapt; cumcă ele însă nu se vor realiza niciodată o promitem pe conștiința viguroasă a Dietei Bucovinei, pe a căreia delegați nici ridicolul ce li se aruncă-n față, nici dușmănia guvernului nu-i va opri de-a vorbi deocamdată poate defectuos, dar totuși numai românește, de-a simți însă cu atâta mai bine și etern românește. Dumnezeul mulțimilor însetate de dreptate a început să adieze cu sufletul său de foc și prin flamurele noastre. Sus flamura, jos masca!

Dacă acuzațiunea ce li s-a făcut prin rândurile de mai sus e nedreaptă, e treaba dumnealor ca prin fapte, nu prin vorbe, să dovedească contrariul.

După introductiva poezie (?), c-o întrebare ‘n paranteze pe care-o punem noi, vine prefața, în care autorul spune că: silit de împrejurări foarte critice, cari în timpul de față amenință a pierde, pentru vecie poate, limba și caracterul național a poporului român din Bucovina, el a otărât să trimeată în public broșura sa. Spune apoi că ființe denaturate din însuși sânul națiunei cutează să răpească odorul limbei părintești, schimosind-o spre glorificarea lor personală întru atâta încât să fie neînțeleasă de oricine nu ar cunoaște toate limbele europene. „Țăranul — zice d-l critic — se vede deodată depărtat de noi, țăranul de la care am trebui să-nvățăm limba, căci el a fost acela carele a păstrat-o, în lupta timpurilor, curată și românească. Și astfeli păcătuind ei (veți vedea cine), ni răpesc limba vorbită de milioane de români, cărora ei ne înstrăinează cu totul și prin aceasta chiar ni răpesc posibilitatea unei esistențe naționale“.

Cumcă ei nu au schimosit, ci au deșteptat la viață limba română și cu ea simțul național și cumcă au făcut-o spre glorificarea lor personală și (fie zis de noi) eternă, asta e prea adevărat: și nu negăm, nu putem s-o negăm; cumcă însă ei ar fi avut intențiunea de-a depărta pe țăran de d-ta, d-le critic, asta nu poate fi adevărat decât în cazul când d-ta singur vei fi voind să te depărtezi de el. Pentru că cine sunt acei ei?

Uită și răspunsul în capitolele I și II ale cărticelei: primo, egoiștii de filologi, secundo: Societatea pentru cultura și literatura poporului român din Bucovina.

Autorul e nedrept, de nu și ceva mai mult decât nedrept. Zice că filologii și Societatea din Bucovina au de principiu de-a se depărta de limba poporului, noi și lumea, din contra, pretindem a ști că tocmai ei și ea sunt aceia cari vor să rămână cu și numai pe lângă popor; și că poate modul de-a rămânea pe lângă el e defectuos, nu însuși principiul în sine. Și cumcă filologii și Societatea Bucovinei voiau să rămână pe lângă popor, și cum că numai modul de a rămânea pe lângă el e ceea ce bate la ochi, dovedesc înseși esemplele ce d-sa le citează în capitolul III, adecă: limbamentu, templamentu, insusietivu, meniciune, lepturariu ș.a., creațiuni ale bătrânului Pumnul, care-n amorul său cel nemărginit pentru limbă, în încrederea cea sântă ce-o avea în puterea creatrice a limbei, nu primea în ea nici vorbele grece: gramatică și istorie, nici vorba greco-slavă: carte de citire. Mi se va spune poate că părerea lui Pumnul nu-i bună. Dacă nu-i bună, aceea însă stă — că cronistice e dreaptă și scuzată. După estremul latinităței, a etimologismului absolut inaugurat de Bătrânul Petru Maior, care scria construcțiuni latine în românește (estrem ce, pentru deșteptarea noastră din apatia lungă față cu latinismul, era neapărat trebuincios), după ridicarea la potență a aceluiași estrem de către următori, trebuia neapărat să vină ca remediu contra lui estremul fonetismului absolut, a iubirii nemărginite a limbei numai românești și esclusivitate față cu limba latină și cele surori. Aceste estreme au fost condiționate de însăși natura lucrului, nu poți defige mijlocul unei linii până ce nu vei fi aflat punctele ei cele estreme. Însuși d-l critic nu e espresiunea poporului, cum pretinde a fi, nu reprezintă cu fidelitate legile ce se manifestă ca domnitoare în limba poporului de jos, ci se ține, fără de-a o ști, însuși de facțiunea literaților cari cred a fi găsit calea de mijloc între fonetici și etimologi — un juste-milieu, cum s-ar zice.

Tot în capitolul III d. critic impută delegaților patrioți cari au vorbit românește în Dietă greșelile ce, după d-sa, ei le-au comis în limbă. Dacă ei nu-și știu limba (ceea ce noi n-o zicem), au însă cel puțin patriotismul de-a o vorbi așa cum o știu, rău; când alții, cari se laudă că o știu bine, nu o vorbesc neci rău măcar, adecă n-o vorbesc defeli. Care-i mai bună dintre aste două? Lăsăm ca să judece publicul cetitori.

În capitolul IV, criticul îl laudă pe d-l Alesandri și-l face regele poeților, lucru la care aplaudem și noi, până ce vom avea și un împărat al poeților, care adecă să-l întreacă pe dumnelui, ceea ce, spus fără compliment, va fi cam greu, deși suntem de o natura ce nu despeară niciodată. Abstragem însă autoritatea ce i-o dă criticul în materie de limbistică și în proză. Proza d-lui Alesandri nu e niciodată și nicăiri la nălțimea poeziei. Prozei îi trebuie raționament solid, și-n proza d. Alecsandri nu e decât spirit și jocuri de cuvinte, ceea ce-i dă un timbru cu totul feminin; căci spiritul — zice Jean Paul — este raționamentul femeii. Cât despre aceea că Foaia ar fi desfigurat ortografia autorului, se esplică dintr-aceea că Foaia, ca organul și espresiunea unei sisteme limbistice oarecare, trebuia să-și rămână pre cât i da mâna consecință cu principiul ce și-l statuase — și subliniem: pe câtu-i da mâna, pentru că suntem siguri că, la pretențiunea expresă a autorului de-a i se respecta ortografia, redacțiunea Foii ar fi ces desigur, dupre cum am văzut d.e. în unele articole ale d-lor Hurmuzachi, în cari o al autorilor e respectat de cătră corectorul Foii, lucru ce m-a făcut a presupune că poate înșiși autorii ar fi pretins această respectare.

În capitolul V criticul nostru vorbește despre germanismii cei străcorați și țesuți în bătătura scrierilor ce se publică în foaie; adecă rumegă — o copie cam infidelă a d-lui Maiorescu — ceea ce a zis acesta în Convorbirile literarie despre limba română în ziarele din Austria. Cumcă răul acesta e adevărat și vădit n-o neagă nimene, nici înșiși jurnaliștii din Austria. (Vezi Transilvania, organul Asociațiunei.) Cumcă însă asta nu e defeli vina dezgrațiaților redactori, cari au învățat a-și construi cugetările în nemțește și ungurește, aste e și mai adevărat; și cu atâta mai bine pentru ei dacă, într-o limbă ce-o mânuiesc cu greu, urmăresc mai toți scopuri așa de nalte, așa de nobile, încât în focul urmărirei, uitându-se pe ei înșiși, străcoră în construcțiuni germanisme sau maghiarisme. Ei au învățat în școli în cari criticul nostru n-a învățat, și de aceea ei au, de nu dreptul, cel puțin scuza de-a comite greșeli așa de mici și cari asupra fondului se tușează. Dac-am fi însă răutăcioși, am putea arăta că și d-l critic e capabil de germanisme, și nu ca să dovedim, ci numai ca să-l avizăm ușor, vom scoate două-trei; d.e.:

1. Vorba îmbucurătoriu (pag. 9) e traducerea ad litteram al nemțescului erfreulich — și-l sfidăm pe d-l critic de a o regăsi în limba poporului său în vreo carte netipărită-n Ardeal ori Bucovina.

2. Și aceasta-i prea lesne a arăta (sehr leicht zu zeigen), în loc de prea lesne de arătat (p. 19).

3. Fiind însă omul silit (p. 19), în loc de omul însă fiind silit etc. Am fi putut s-o urmăm, dar ne temem de-a nu voi să probăm ceea ce nu putem proba, cumcă autorul adecă ar fi învățat în școli nemțești; apoi neci ni place, neci avem timpul de-a ne ocupa cu secături și greșeli de virgulă, pe cari timpul și școalele românești ale viitoriului le vor șterge cu desăvârșire și din grai și din scris. Eu, din partea mea, sunt mai puțin lugubru decât d-l critic și, deși țin la desființarea acelor greșeli, totuși nu văd în esistența lor deznaționalizarea noastră și corumperea poporului român.

În capitolul VII autorul scoate ochii Foii cu vreo câteva vorbe străcorate în coloanele ei, rămășițe negreșit ale unei forme de guvern ce esista ieri și esista parte încă și azi, rămășițe cari se vor șterge neapărat deodată cu rădăcina, cu cauza lor: feudalismul și absolutismul. Vorbe ca Ilustrate, Serenissim, Reverendissim ș.a. în România deja ar fi ridicole; în Austria nu, căci sunt rămășițele justificate ale unor timpi abia trecuți.

Tot în capitolul VII i place d-lui critic să surâdă asupra fundațiunei pumnulene (Fondul ce se crează pentru eternizarea memoriei lui Pumnul). Voi să obiectez și aicea vreo două-trei vorbe, nu numai asupra acestei aluziuni, ci și asupra celeia ce o face în introducere (papă-lapte).

Pentru că e vorba de-o persoană, mă voi adresa și eu de-a dreptul la persoana d-lui critic. Persoana asupra căreia aveți bunătatea a face aluziuni atât de delicate, domnul meu, a încetat de mult de-a mai fi numai o persoană simplă. Nu mai e muritoriul slab, muritoriul plin de defecte pământești, nelimpezit încă de eterul opiniunei publice; — nu! el e personificarea unui principiu, sufletul — nemuritor neapărat — care a dat consistință și conștiință națională maselor și a făcut din ele o națiune; mase cari, cu toată nobilimea, cu tot clerul, cu toate averile, începură a nu se mai înțelege pre sine, a nu-și pricepe ființa și natura ce era comună, și cari face ca masele să fie, pe neștiute chiar, părțile unui singur întreg. Întru realizarea principiului său, omul ce-l personifica a întrebuințat mijloace cari în detaliu d-tale nu-ți plac, pe cari le găsești, ca tot ce-i omenesc: necomplecte, defectuoase, să zicem chiar rele. Combateți atunci mijloacele, domnul meu, combateți-le în defectuozitatea lor, și nu persoana, individul, principiul său cel bun, cari toate în sine au a face puțin cu vestmântul, defectuos sau ba, cu care o îmbraci. Geniul, în zdreanță sau în vestminte aurite, tot geniu rămâne; ideea sublimă, espresă chiar într-o limbă, defectuoasă, tot idee sublimă rămâne, și principiul cel mare și salutariu același rămâne, aplicat prin mijloace greșite chiar. Și, dacă combateți formele esterioare ale fondului, băgați de seamă a o face din punct de vedere absolut; estetic, rece și judecător raționalist al formei, combateți-o cu rigoarea și seriozitatea convicțiunei, nu cu pamfletul ridicol și fără preț, care detrage întotdeuna mai mult autoriului său decât celor persiflați prin el. Nu râdeți, domnilor, de lepturariu, pentru că secațiunea sa de pe-alocurea e oglinda domniei-voastre proprie; nu râdeți de nihilismul său, pentru că e al dv. Și dacă e vorba pe masca jos! apoi masca jos de la toți și de la toate, astfeli încât fiecare să-și vadă în fundul puținătăței sale. Dacă apoi lepturariul a esagerat în laude asupra unor oameni ce nu mai sunt, cel puțin aceia, mulți din ei, au fost pioniri perseveranți ai naționalităței și ai românismului — pioniri, soldați gregari, a cărora inimă mare plătea poate mai mult decât mintea lor — e adevărat! — care însă, de nu erau genii, erau cel puțin oameni de-o erudițiune vastă, așa precum nu esistă în capetele junilor noștri dandy. Acei oameni, acei istorici cari au început istoria noastră cu o minciună, după cum zice d. Maiorescu, de au scris tendențios și neadevăr, scuza lor cea mare nu o găsești tocmai în tendința și neadevărul lor? Trebuie cineva să fie mai mult decât clasic pentru de-a pretinde de la acel persecutat, de la autorul condamnat la ardere de viu, ca, părăsit și scepticizat de dureri, să fie în toate drept, în toate nepărtinitori, ba poate și filantrop față cu inamicii săi de moarte. Cu toate astea, rămânem datori cu răspunsul la întrebarea dacă Șincai, ca un adevărat martir ce-a fost, nu a rămas drept și nepărtinitor până și cu inamicii. Șincai, chiar dacă n-ar fi atât de mare cum pretindem noi că este, totuși el a fost la înălțimea misiunei sale — la o nălțime cronistice absolută; pentru că dacă criticul ce-l califică de mincinos ar fi avut bunăvoința de-a cerceta istoria istoriei, atunci ar fi putut băga de samă că procesul întru scrierea istoriei la orice națiune se începe mai întâi și constă din cronografie, cu sau fără tendința, din culegerea de prin toate părțile a materialului. Dominarea critică asupra acestuia și câștigarea unui punt de vedere universal din care să judecăm faptele e fapta unor timpi mult mai târzii decât aceia a căror caracteristică și espresiune a fost Șincai; deși nu i se poate disputa că, chiar în forma sub care apare, în totalul său domină o singură idee, aceea a românismului, care ca asemenea face din opera sa o operă a științei, în loc de a rămânea numai o culegere nesistemizată de fapte istorice. Dacă acest mod de-a trata istoria e speculativ sau e empiric și pragmatic, lăsăm la judecata istoricilor noștri competenți. Ne ținem de dătorința noastră a aduce aminte că nu ne simțim îndestul de capabili ca să apărăm, cum se cade, oameni ca Șincai și ca Pumnul… oameni cari apoi neci nu au nevoie de apărarea noastră sau a altcuiva pentru de a rămânea cum sânt, adecă nemuritori și mari.

Aduc aminte publicului că țipătul ce-l face criticul cumcă Societatea, în contra unificării limbei și-a ortografiei, se paraliză de sine prin declararea de mult făcută de acea societate că ortografia și sistema urmată de ea sunt provizorie până ce se va statua printr-un organ competinte sistema și ortografia ce va avea a le urma tot românul ca oblegătoarie.

În fine declar cumcă părerile ce le-am emis asupra diferitelor sisteme limbistice sunt cu totul subiective și nu au pretențiunea de a controla întrucâtva lucrările vreunui sistem; nefiind filolog de competență, declar eu însumi că opiniunile mele sunt cu totul personale și nu merită de-a turbura lucrările filologilor noștri — cari, autorități științifice, lucrează după alte considerente decât ale mele.

Finesc critica asupra fondului broșurei — declarând că aș fi putut arăta autorului ei mult mai multe neconsecințe în contra a înseși părerilor ce le stabilează; n-o fac însă, pentru că nu voi ca critica mea să fie meschină și de virgule, — nu din cauză că eu nu le-ași ști pune, ci numai pentru că-mi place a crede că literații noștri știu, numai uită a le pune.

Să vedem acum forma sub care ni se prezintă critica.

Merită broșura numele de critică?

Să vedem.

Când cineva califică pe-un om cu epitetul, puțin măgulitor, de nebun și asta numai din cauza: pentru că acel om are nefericirea de-a fi de-o opiniune contrarie celeia a criticului, — ne va ierta lumea dacă nu vom fi în stare să numim aceasta procedură: manieră și educațiune bună.

Trebuia apoi să mai știe că, lovind cu măciuca în demnitatea unui om, înseamnă a uita că măciuca are două capete — și că adversariul pe care și l-a făcut are dreptul de a-l califica cu aceleași epitete dulci și măgulitoare. Prin toată broșura se țese tendința de-a lovi mai cu deosebire într-o persoană care, prea nobilă și prea recunoscută de opiniunea publică, nu-și va pune mintea cu asemene împunsături de ac.

Critica d-sale — și ni permitem mult numind-o astfeli — dac’ ar fi avut conștiința puterei sale, ar fi putut să rămână în limitele demnităței, chiar nejudecând altfeli decât din așa-numitul punt de vedere vulgar, fără pătrunderea științifică (lucru care n-ar fi apărat-o, se ‘nțelege de sine, ca adevărurile sale obiective să nu fie decât părute, decât erori subiective), — critica d-sale, pusă pe calea criticei filozofice, ar fi avut meritul adevărului absolut; sub forma însă în care ni se prezintă, cu spărturile ei de pe ici, de pe colea, prin cari pătrund razele murdare ale politicei zilii, cu aruncătura una peste alta a unor observațiuni fără sistemă, nepătrunse de un singur principiu, — fie acel principiu uzul, fie etimologismul, fie fonetismul, fie combinarea amândurora, astfeli… riscăm mult numind-o critică.

Declar că, fără să combat neci pro neci contra celor combătute de d-l critic, n-am vrut decât să spun că și critica și-are limitele sale, că și ea nu e doară proprietatea uzurpată a așa-numitelor genii pierdute, cu batjocurile lor cele mici, cu sarcasmele lor meschine, a acelor desperados cari cred cumcă lumea și știința e a lor tocmai pentru că nu e a lor; ci și critica e a oamenilor cari au pătruns, au înțeles obiectul așa cum el trebuie să fie înțeles, adecă fără scrupule, fără prejudeț subiectic. Apoi părerea mea sinceră, ca să nu zic amicală, ce voi a o spune d-lui critic, e că nu e acesta modul de-a dezbăra pe oameni de relele lor obiceiuri și de defectele lor cele mici sau mari. Mijlocul ce-l întrebuințează d-sa — chiar de-ar fi pentru realizarea unui scop bun — totuși nu servește decât spre a oțărî mai mult sufletele și a le face să persevereze în calea apucată odată.

Și-apoi, esprimându-i această părere a noastră, cine știe dacă n-o facem mai mult în interesul junelui nostru critic decât într-acela al adversarilor săi. Ce ar fi, d.e., dacă un spectru, inamic neîmpăcat al goliciunei de idei, fie asta îmbrăcată până și în vestmântul cel sfânt al versurilor, ar arunca razele sale pătrunzătoare și reci în mormântul de versuri frumoase ale junelui nostru poet?… Ce palide și ce desfigurate ar apărea ele, când acuma… sardanapaliză încă în opiniunea cea încântată a publicului, și poate tocmai grație acelei foi a Societății umilite, pe care d-sa o blamă, și care poate tocmai din cauza umilinței sale n-a deșteptat încă ochiul ager a criticei adevărate, ce taie fără scrupul și mizericordie tot, din fibră în fibră. — Am cetit cumcă în America ar fi o fată cu două capete și că un poet ar fi compus o poezie despre ea… Dar poezia era ciudată… Ei i lipsea tocmai partea ce o avea prea mult eroina sa. Oare poeziile junelui literat n-ar avea în ochii criticei adevărate soartea poemei americane?❦REPERTORIUL NOSTRU TEATRAL

[Familia, 18/30 ianuarie 1870, Nr. 3.]

Fiindcă ideea creării unui teatru național dincoace de Carpați prinde din ce în ce mai mult aripi și dimensiune, fiindcă capacități tinere însemnate s-au simțit îndemnate de a spune și ele câte-o vorbă în astă privință, cred că-mi va fi permis și mie să mă întind la vorbă asupra acestei cestiuni tot atât frumoase, pre cât și de folositoare.

Frumoasă, da…, dar folositoare? la ce? … mi va replica poate o minte mai rigoroasă întru dejudecarea aparinței acestei instituțiuni omenești care-n partea ei cea mai mare e așa de decăzută și de cuprinsă de gangrenă.

Și ‘ntr-adevăr cumcă omul nostru, judecând după cele mai multe zidiri ce pretind a fi teatre, va avea dreptate să întrebe cum pot fi folositoare locale și societăți cari propagă fără conștiință libertinajul în idei, în simțiri și-n fapte? Pentru ca să feresc pe onorabilii cetitori ai acestor șire de confundarea teatrului — arte și teatrului — meserie, mi-am luat libertatea de-a uza de coloanele ziarului d-voastre, d-le redactor, se ‘nțelege că fără pretensiunea cumcă vorbele mele vor avea tăria aceea care învinge și convinge.

Care dincotro, cum am mai spus, a dat espresiunea părerilor sale în privința aceasta. Un domn colaboratoriu al „Familiei“ a spus d.e. cumcă lucrul ce ni trebuie înaintea tuturora este un loc din care să ni șoptească geniul național. Să ni șoptească geniul național! Bine! … Dar ce? Pentru ca să șoptească trebuie înainte de toate să aibă ce șopti. — O! mi va răspunde unul încrezut în literatura noastră dramatică, nu cumva noi n-avem repertoriu? — Ba repertoriu avem, cine zice că nu? Numai ce fel de repertoriu? Uzez de paciința publicului pentru a-i înșira aice o listă a averii noastre dramatice.

1°. Comediele d-lui V. Alesandri — pline de spirit, însă pline, partea cea mai mare, și de imoralitate, cele mai multe apoi prea local scrise, amestecate cu grecește, cu armenește, cu ovreiește, cu nemțește, cu rusește, în fine adeseori un galimatias peste putință de a fi înțeles de românii de dincoace de Carpați. Cu asta să nu creadă cineva cumcă d-l Alesandri n-a avut talentul de a scrie. O, talentul l-a avut și încă într-o măsură foarte mare, însă modelele și țintele pe cari pare a le fi urmărit sunt foarte turburi. Cumcă talent care putea să se manifeste în curățenie și frumusețe a fost în d-l Alesandri dovedesc piese ca: Cinel-cinel, Crai-nou, Arvinte și Pepelea; ba chiar „Satul lui Cremene“ al d-sale, cu tot „Trifonius Petrinzelus“, e mai curată și mai frumoasă, în fine mai oglindă a poporului românesc decât „Lipitorile“, în care ovreiul vorbește ovreiește, grecul grecește — astfel încât te miri de ce sârbul nu vorbește sârbește?

2°. Comediele cele mari și pline de spiritul cel mai fresc ale d-lui M. Millo, cari însă în frivolitate întrec încă și pe ale d-lui Alesandri.

3°. Comediele fără de spirit și mai cu samă fără de legătură ale d-lui Pantazi Ghica, pline de frazeologie franceză, la vederea cărora te ‘ndoiești de vezi caractere ori numai păpuși, căci vorba în comediele d-sale nu e mediu prin care se esprimă cugetări, ci un chaos de fraze cari, pentru profunditatea înțelesului din ele, merită a fi puse alături cu vorbele țiganului pentr-o lulea de tutun.

4°. În fine piesele cele sporadice, dar escelente ale d-lui Urechia, a căror păcat mare e acela că nu sunt mai multe, că nu sunt cât de multe. Afară de astea e „Răzvan-Vodă“ a d-lui Hașdeu, dramă în cele mai multe privințe bună; apoi mai sunt vro două-trei încercări ofticoase ale unui domn Dimitrescu, cari totuși se pot juca din cauza unor merite adeseori foarte îndoioase.

La urma urmelor se ‘nțelege că vom trece la piesele ce nu merită a fi jucate — și cari sunt:

5°. Încercările dramatice — mizerabile și seci ale d-lui A. Lăzărescu. Acest domn Lăzărescu a scris 2 volume de poezii și apoi drame ca: „Sanuto“, „Massim pittorele“, comedie ca: „Un amor românesc“, „Boierii și țăranii“ — și-n toate aceste volume de poezie și proză nici o idee, o limbă ce numai românească nu e, în fine o secăciune cumplită, care dacă a scăpat de flagelul criticei, asta a fost numai din cauza obscurității autorului lor, obscuritate care l-ar fi cruțat și de șirurile acestea dacă n-aș fi cetit cumcă a avut cutezarea de a pune în repetițiune unul din mizerabilele sale producte: „Boierii și țăranii“. Ca în treacăt, și alături cu d-nul Lăzărescu, cităm dramaturgi ca: Halepliu, Mavrodolu, Șt. Mihăileanu, Carada etc. etc. in infinitum și din ce în ce mai ad absurdum. De piese originale tot de categoria asta foiește apoi provincia. Acolo-și duc strălucita lor existență, coronate cu hârtie aurită, umbrele trecutului: Mihaii Viteji, Ștefanii cei Mari, Bogdanii cei Chiori, apoi un repertoriu comic minunat, d.e.: Lumea ca nelumea sau Domnia asupra stelelor, Balamucul sau înțelepții și nebunii, Contrabanda de la Giurgiu (respective Galați, Brăila, Turnu), apoi drame ca Tudor cu caucul de doi coți, Manole sârbul etc. etc.

6°. Venim cu părere de rău la creaturele dramatice ale d-lui Bolintineanu. O repetăm: cu părere de rău, căci națiunea așteaptă mult mai mult de la poetul cel mare și iubit, de la copilul ei cel dezmierdat, decât acele drame fără caractere, fără scop, fără legătură, imposibile prin nimicnicia lor, astfel încât autorul lor se pare a fi uitat cumcă e compunătoriul plin de geniu și inima a „Cântecelor și a plângerilor“, a „baladelor“ — sânte oglinzi de aur ale trecutului românesc. Dacă am fi să alegem între comediele lui Alesandri și dramele lui Bolintineanu, sigur c-am trebui să alegem comediele, cari, cu toată frivolitatea lor, respiră pe fiece pagina o mulțime de spirit, de caracteristică și de viață palpitantă; pe când dramele d-lui Bolintineanu nu au nici un fond de viață, ba încă adesea respiră un fel de imoralitate crasă și grețoasă. (Vezi d.e. Ștefan-Vodă cel Berbant). Cauza căderii celei adânci a d-lui Bolintineanu în aceste creature pare a fi împregiurarea cumcă a aruncat ochii pe geniala acuilă a Nordului: pe Shakespeare. Într-adevăr, când iei în mână operele sale, cari se par așa de rupte, așa de fără legătură între sine, ți se pare că nu e nimica mai ușor decât a scrie ca el, ba poate a-l și întrece chiar prin regularitate. Însă poate că n-a esistat autor tragic care să fie domnit cu mai multă singuritate asupra materiei sale, care să fie țesut cu mai multă conștiință toate firele operei sale ca tocmai Shakespeare; căci ruptura sa e numai părută și unui ochi mai clar i se arată îndată unitatea cea plină de simbolism și de profunditate care domnește în toate creațiunile acestui geniu puternic. Goethe — un geniu — a declarat cumcă un dramaturg care cetește pe an mai mult de una piesă a lui Shakespeare e un dramaturg ruinat pentru eternitate. Shakespeare nu trebuie cetit, ci studiat, și încă astfel ca să poți cunoaște ceea ce-ți permit puterile ca să imiți după el, căci, după părerea mea, terenul shakesperian pe care d-l Bolintineanu ar fi putut să-l calce mai cu succes ar fi fost acela al abstracțiunii absolute, cum sunt d.e. Visul unei nopți de vară, Basmul de iarnă, Ceea ce vreți etc., iar nu terenul cel grav și teribil, cu materia lui cea esactă, istorică, și cu pretensiunea cea mare de a fi înainte de toate adevărat.

Sub 7° voi cita piese cari merită într-adevăr să se reprezinte, pentru că au poezie, sunt lucrate cu conștiința multă și cu talent mult, deși adevărul nu e tocmai păzit pretutindenea. Acestea-s: drama „Rienzi“ a lui Bodnărescu, dramatizare destul de nimerită a romanului lui Bulwer cu aceeași numire, și drama Grigore-Vodă a lui Depărățeanu — o genială aruncătură pe hârtie, ruptă în țesătura ei, neadevărată și neverisimile pe alocurea; însă, în orice caz, mai bună decât multe traduceri din franceză cari au avut onoare de a batjocuri scena română.

Va să zică, de vom face o socoteală conștiințioasă a averii noastre proprie dramatice, vom vedea că-s puține piesele acelea cari prin esistința lor nu prostituă teatrul național și adeseori într-un mod pe cât de corupt pe atât și de barbar și de necult. (Vezi comedii originale ale d-lui I. Caragialy.)

De aceea eu găsesc cea mai bună idee de a începe cu teatrul național e aceea ce a pus-o pe tapet d-nul Lăpedatu: Un almanac pe fiecare an, care să conțină numai lucrări dramatice, se înțelege că bune. D-nul Lăpedatu și junimea română din Paris în genere au ocaziunea de a vedea jucând artiștii cei mai mari ai Europei și jucându-se piesele cele mai bune, cari, astăzi cel puțin, dau tact și ton întregei Europe dramatice. Théatre français, Odéon, Gymnase — iată nume a căror zgomot trece departe afară din marginile Franței, însoțit de prejudițiul frumos a unei valori atât estetice cât și etice. Subsemnatul nu are înaintea ochilor săi decât teatrul de curte al Vienii, care și el, de când cu demisiunea lui Laube, e într-o decadență vădită, și cu toate astea aerul cel curat, poetic, plin de minte și inimă care-l respiri într-o instituțiune clasică ți-insuflă dezgustul cel mai mare pentru tot libertinagiul de spirit și de inimă care înflorește într-o urâciune crasă și nespovedită pe toate celelalte teatre.

Se înțelege că înjghebând repertoriul cât îl avem, culegând actori de categoria celora cari i-am văzut râzând, și la lumina zilei, de tot ce e frumos și bun; se înțelege că astfeli am putea să deschidem un teatru chiar de azi, fără ca națiunea să contribuie ca atare un ban măcar, pentru că masa poporului aleargă, cu banul din urmă chiar, pentru a vedea reprezentându-se naintea sa necuviințe pe cari eu, să am o putere, le-aș pune sub privegherea tribunalului corecțional …, dar oare, dacă națiunea ca atare se simte dispusă ca să contribuie pentru înființarea unui teatru național, ea să cadă în aceleași greșeli în care a căzut lumea toată? Oare noi să nu învățăm din greșelile altora? Să nu ne folosim de împregiurarea cea în sine favorabilă cumcă simțul poporului nostru e încă vergin și necorupt de veninul farselor și a operelor franceze și nemțești? — Din contra … să ne folosim de împregiurarea asta așa de favorabilă, într-un timp în care atmosfera Europei întregi e infectată de corupțiune și de frivolitate, ca tocmai într-un asemenea timp noi să dedăm publicul nostru, folosindu-ne de neesperiința lui, cu creațiunile geniilor puternice, cu simțăminte mari, nobile, frumoase, cu idei sănătoase și morale.

Dar mi va replica cineva cumcă publicul nu va înțelege acele creațiuni ale geniilor puternice. Într-o privință va avea dreptate; pentru că, drept vorbind, direcțiunea asta nobilă a scenei inaugurate în România cu succes de d-nul Pascaly prin piese de Scribe și Sardou, această direcțiune pentru românii din Austria va rămânea timp mai îndelungat poate neînțeleasă. Cauza e foarte simplă. Întâi, piesele acelea sunt espunerea unor obiceiuri și a unei vieți publice foarte dezvoltate, pe cari la românii din Austria în genere mai nu le găsești, a doua e cumcă autorii reprezentați, înainte de toate, nu sunt naționali. Prin asta nu voi să zic cumcă naționali românești, ci naționali în genere, autori adecă de aceia cari, înțelegând spiritul națiunii lor, să ridice prin și cu acest spirit pe public la înălțimea nivelului lor propriu. În orice caz autorul trebuie să scrie pentru publicul ce-l are; deși nu zic, și încă cu tot dinadinsul nu voi să zic, că el să se coboare până la publicul lui… Această manoperă minunată de a ridica pe public la sine și de a fi cu toate astea înțeles în toate de el a priceput-o într-adevăr prea puțini — ci germanii și francezii n-au înțeles-o defel. Modele în astă privință sunt dramaturgii spanioli, Shakespeare, și un autor norvegian, românilor poate prea puțin cunoscut, dramaturgul Björnstjerne Björnson. Dar un dramaturg e care, întrunind mărime și frumsețe, curățenie și pietate adevărat creștină, se ridică cu totul din cercurile cele esclusive numai ale unor clase ale societății până la abstracțiunea cea mare și puternică a poporului. Pe popor în luptele sale, în simțirea sa, în acțiunea sa, pe popor în puterea sa demonică și uriașă, în înțelepciunea sa, în sufletul său cel profund știe a-l pune pe scenă Victor Hugo și numai el. Adoratoriu al poporului și a libertății, el le reflectă pe amândouă în conture mari, gigantice, pe cari adeseori puterile numai omenești a unui actor nici că le pot urmări cu espresiunea. Pe acest bard al libertății-l recomandăm cu multă seriozitate junimii ce va vrea să se încerce în drame naționale române.

Dar se prea poate cumcă junimea noastră să se scuze cu lipsa și sărăcia. Cine vrea să se scuze cu lipsa și cu sărăcia, acela în mine cel puțin nu și-a dat peste omul său, dacă cunoaște limba germană, se înțelege. Operele d.e., fiecare în parte costă 10 cr. (Philipp Reclam jun. Universal-Bibliothek), cine însă va vrea să studieze piese teatrale clasice în coeziunea lor cea organică, acela va face mai bine să cumpere broșurile din Classische Theater-Bibliothek aller Nationen (Stuttgart, Expedition der Freya). Adevărat cumcă aceste broșure costă câte 18 cr., însă prezintă folosul acela cumcă fiecare din piese e precesă de o introducere în genere bine scrisă, care espune clar coeziunea internă și valoarea estetică și etică a piesei. În genere noi nu suntem pentru traduceri, ci pentru compuneri originale; numai aceea voim ca piesele, de nu vor avea valoare estetică mare, cea etică însă să fie absolută. Ni place nouă și gluma mai bruscă, numai ea să fie morală, să nu fie croită pe spetele a ce e bun. Ni place nouă și caracterul vulgar, numai corupt să nu fie; onest, drept și bun ca litera evangheliei, iată cum voim noi să fie caracterul vulgar din drame naționale. Dacă cineva se simte anume dispus să trateze materie tragice ori comice din poporul țăran i recomandăm de model pentru cea întâi sublima dramă a lui Frederic Hebbel: „Maria Magdalena“, pentru cea de a doua, comediele cele poporale ale poetului danez Holberg. Nu să le imiteze, nu să le traducă, ci numai să le aibă de măsurariu pentru ce va scrie în acest gen. Sunt bineveniți autorii aceia cari, chiar cu talent mai neînsemnat, își dau o silință onestă de a scrie solid și sănătos fără jignirea moralei și-a cuviinței, adeseori încă autori de aceștia sunt mai de preferat decât de aceia cari strălucesc prin luxul cel bogat al fantaziei, prin verva cea plină și strălucită a spiritului; tot așa precum adeseori e mai de preferat apa cea vie, curată, proaspătă, care constituie o condițiune neapărată a vieței, înaintea chiar a parfumatelor vinuri ale Orientului.

Repet dar cumcă studiul cel serios al dramaturgilor naționali, acela numai poate să ne aducă ca să compunem un repertoriu național român care nu numai să placă, ci să și folosească, ba încă înainte de toate să folosească.

Al doilea moment în crearea teatrului național sunt actorii. Dacă repertoriul e sufletul unui teatru, actorii sunt corpul lui, sunt materia în care se întrupează repertoriul. Dacă națiunea română se va simți dispusă de a contribui într-adevăr și din toată inima pentru un teatru care să-i facă onoare, ea va crea stipendie pentru actori și actrițe. Cumcă în alegerea acestor stipendiști procedura urmează, din însăși natura artei, ca să fie alta decât la conferirea stipendiilor pentru specialități, asta se înțelege de sine și nu cred cumcă aș avea nevoia s-o dovedesc. Care însă e acea procedură, îmi rezerv, cu bunăvoința d-voastre, de a o dezvolta altă dată în columnele stimatului domniei-voastre ziariu.

Ca un postscript voi adăuga un consiliu esențial, acela adecă de a nu imita autori din limbe oculte, cari n-au făcut calea în giurul lumei, d.e. ruși, maghiari, sârbi, din cauza simplă cumcă aceștia în adevăr au câte ceva original, care place, însă elementul etic din ei e infectat. Astfel de autori plini de spirit și originalitate, care cu toate astea sunt răi, avem și noi în sfera literaturei dramatice. Să mai cităm încă o dată pe domnii Alesandri și Millo? O declarăm cumcă, după cele ce am spus, nu trebuie nimeni să-și facă o idee mică despre acești literatori români; căci o idee rea (care-i a noastră) nu e încă o idee mică. Din contra, cine vrea să studieze caracteristica, fizionomia psihologică, originalitatea poporului românesc, pe acela-l consiliem cu tot dinadinsul ca să studieze comediele domnului Alesandri.❦

[În manuscris]

Viena-n 4 mart 870

Domnilor și fraților,

În ziua de 15/27 august a.c. românii în genere serbează ziua Sântei Marie, vergina castă și totuși mama care din sânul ei a născut pe reprezentantele libertății, pe martirul omenimei lănțuite, pe Crist.

Această zi s-a-ntâmplat să fie patroana mănăstirei Putnei, fondată de cătră eroul națiunei românești Ștefan cel Mare. Puternic și înfricoșat în răzbel, el era pios și blând în pace; căci câte răzbele, atâtea azile ale rugăciunei și ale inimei înfrânte, atâtea mănăstiri.

Fraților, am proiectat a serba cu toții ziua acelei sânte care-a conceput în sânul ei vergin tot ce lumea a visat mai mare, tot ce abnegațiunea a legiuit mai nobil, tot ce pune pe om alături cu omul: Libertatea!

Dar acea serbare, deși va avea caracter religios, prin omogenitatea de naționalitate și limbă a acelora ce vor serba-o și prin împrejurarea că se va ținea lângă mormântul lui Ștefan cel Mare, nimeni nu va putea opri ca ea să aibă, afară de cel religios, și un caracter național. Adepți ai bisericei creștine, fie ea de orice nuanță, noi cu toate astea n-am încetat de-a fi români, și de aceea vom ști ca să dezvoltăm această zi într-o serbare națională în memoria lui Ștefan cel Mare. De sine însuși această serbare religioasă e și națională, căci locașul dumnezeiesc monăstirea Putnei e fondată de erou și acolo zac oasele sale sânte, apoi pentru că o serbare a creștinului e prin escelință o serbare românească, căci trecutul nostru nu e decât înfricoșatul coif de aramă al creștinătății, al civilizațiunii.

Crist a învins cu litera de aur a adevărului și a iubirei, Ștefan cu spada cea de flăcări a dreptului. Unul a fost libertatea, cellalt apărătorul evaugelului ei. Vom depune deci o urnă de argint pe mormântul lui Ștefan, pe mormântul creștinului pios, a românului mare.

Dar asta nu e tot. Serbarea trebuie să devină și purtătoarea unei idei. Ideea unității morale a națiunei noastre e ceea ce ne-a-nsuflețit ca să luăm inițiativa unei serbări în care inima va fi una a priori; în care însă cugetele se vor unifica — cugetele doamne a lucrărilor, astfel încât pe viitor lucrările noastre toate să aibă una și aceeași țintă, astfel ca unificarea direcțiunei noastre spirituale să urzească de pe-acuma unitatea destinelor noastre. Să facem ca o cugetare, una singură, să treacă prin toate faptele, să pătrundă toată viața noastră națională. Să fim conștienți de situațiunea noastră față cu lumea, de dătoriile cătră ea și cătră noi înșine. În trecut ni s-a impus o istorie, în viitor să ne-o facem noi.

Pentru asta însă trebuie să ne-ntrunim, să ne-înțelegem. Și nu poate fi o zi mai aptă pentru această întrunire decât o serbare întru memoria eroului celui mai mare și mai conștiut de misiunea sa. Un pelerinagiu de pietate cătră trecut, un congres al inteligențelor din respect cătră viitor — iată în două cuvinte scopul serbărei noastre.

Dar fără concursul vostru și al nostru al tuturor serbarea e imposibilă. De-aceea, asemenea ca noi, scumpi și iubiți confrați, să formați un comitet ad-hoc, care să-ngrijească cum și voi cu toții, ori în reprezentanție să luați parte la această serbare de la care părinții noștri au dreptul de-a aștepta atât de mult.

Vă alăturăm un proiect de programă a serbărei, pentru ca citindu-l să vă esprimați și voi părerea voastră, ori vro modificare ce ați dori să se efectueze în el, căci, cum am zis, nu e decât un proiect la legiuirea căruia vom lua în considerațiune votul junimei române academice de pretutindenea.

Primiți, iubiți confrați, salutarea din inimă din partea noastră și espresiunea credinței firme cumcă apelul nostru va afla un răsunet viu în inimele voastre.

Președintele Comitetului central

conte E. Logothetty

Secretar M. Eminescu

D[umnea]lor domnilor auditori la Facultatea teologică din Blaș

Proiect de program pentru serbarea națională la mormântul lui Ștefan cel Mare, la 15 (27) august 1870.

1. Îndată după leturghie în ziua Sântei Marii se va decora mormântul lui Ștefan cel Mare cu cununi de flori și cu lauri și se vor arangia în simetrie cel puțin 70 făclii tricolore.

2. La prânz, în trapeza mănăstirei, va ținea președintele comitetului arangiator o cuvântare amăsurată locului și scopului și va invita pe oaspeți la ceremonia sânțirei prezentului consacrativ.

3. La 5 ore după prânz se va începe ceremonia și adică:

a) Se va depune prezentul învălit pe o masă înaintea bisericei.

b) Într-un semicerc îndărătul mesei se vor pune membrii comitetului în gală, având fiecare tricolorul național și ținând în mână câte-o cunună de flori și câte-o făclie. Toți ceilalți tineri vor cuprinde loc în dreapta și în stânga mesei iar publicul va ocupa locul dinaintea și îndărătul mesei.

c) Trei preoți în ornate vor împlini actul sânțirei.

d) Trei salve vor anunța finirea ceremoniei bisericești, iar horul teologilor va cânta un imn religios.

e) Apoi se va ținea de pe tribună cuvântarea festivă, în decursul căruia se vor aprinde făcliile la mormânt.

f) După cuvântare se va înălța prezentul, în vederea publicului, de cătră trei tineri din semicerc, din care unul va citi inscripțiunea cu voce înaltă.

g) Sub sunetul clopotelor va fi dus prezentul cu pompă și în ordinea stătorită de comitet, și depus pe mormânt.

h) După depunere, va executa corul în biserică un imn compus anume spre acest scop.

i) La banchetul ce va urma se vor ținea din partea tinerimei toaste și cuvântări, numai conform ordinei stătorite de comitet în conțelegere cu egumenul mănăstirei.

4. A doua zi, iertând împrejurările, se va improviza, afară de mănăstire, un congres al studinților români academiei de pretutindenea. Programul congresului îl va avea să-l stătorească comitetul arangiator al serbărei.❦

[În manuscris]

Viena, aprilie – mai 1870

Comitetului central pentru serbarea la mormântul lui Ștefan cel Mare

Scumpe domnule și frate,

Răspunsul ce ni-l faceți în numele comitetului domniei voastre este așa de frumos precum îl puteam aștepta numai de la junimea studioasă din orașul unde s-a născut conștiința națională a românilor. Din început chiar nu ni era permis câtuși de puțin de a ne îndoi cumcă ideea aceasta nu va fi aprobată și de d-voastre.

Junimea de pe la celelalte facultăți a îmbrățișat cu căldură ideea, astfel încât sunt în fericita pozițiune de a vă putea anunța cumcă nu putem avea decât o reușită cât se poate de bună și de frumoasă.

Cât despre regim, el nu ne poate împiedeca de loc, pentru că serbări de asemenea natură sunt permise în întregul Austriei, și nu numai că sunt permise, ci sunt un drept esențial al vieței constituționale. Alte împregiurări iar nu mai sunt în stare de a opri cursul lucrurilor, căci ideea și-a făcut calea în inimile oamenilor de bine.

Singurul lucru ce am de-a vă preveni e că, dacă vă simțiți în stare de-a contribui materialminte (lucru la care îndealtfel nu vă obligă nimenea), ar fi bine ca colectele să le trimeteți mai curând, pentru a se putea confecționa urna de argint, care va fi cu atât mai prețioasă cu cât vom încurge mai multe mijloace din diferitele locuri. Din parte-ne vă reasigurăm că nici o piedecă nu ni mai stă în calea scopului nostru, decât doar propria noastră negligență și nevoință.

Mulțumindu-vă din nou pentru prevenitorul d-voastre răspuns, te rog, scumpe domnule, să primești încredințarea stimei și afecțiunei mele.

Președinte Secretar

Nic. Teclu M. Eminescu

Adresa este: Nic. Teclu, Wien, Leopoldstadt: Hotel Național

Domniei Sale Domnului președinte al comitetului ad-hoc din Blaș❦SĂ FACEM UN CONGRES

[Federațiunea, Pesta, 5/17 aprilie 1870, Nr. 33]

Dacă răsturnarea ministeriului Giskra-Hasner ar aduce cu sine căderea sistemei, a constituțiunei, a dualismului, ce rol vor juca românii la regenerarea bătrânei Austrie? Sta-vor ei cu mânele în sân, cum sunt obicinuiți a sta, intimida-se-vor de țipetele bufone ale maghiarilor sau nemților, ori vor merge cu fruntea deschisă, solidari cu celelalte națiuni cari au aspirațiuni comune nouă, spre a apela la simțul de dreptate al tronului, spre a-l sili să ceadă voințelor supreme ale popoarelor? Până când să domnească cutare ori cutare și nu toți? Suveranitatea și legislațiunea trebuie să purceadă de la toate popoarele ca atari, și puterea esecutivă trebuie redusă la simplul rol de mașină fără voință proprie în mecanismul cel mare al statului. Nimeni nu trebuie să fie aicea stăpân decât popoarele însele, și a trece suveranitatea în alte brațe decât în acelea ale popoarelor e o crimă contra lor. Eu nu înțeleg aicea două popoare ori două coterie, ci pre toate. Dar pentru a efectua această reformă mare într-un stat unde sunt atâtea rămășițe putrede ale trecutului, atâtea prejudețe fatale și atâtea mașine vile și fără de suflet, gata în orice moment de a susținea acele prejudețe trebuiește o energie eroică, trebuie cu desprețul libertății și a vieții tale să proclami ceea ce ai datoria de a proclama.

În această operă ce pare a se pregăti, românii trebuie să joace un rol eminamente activ. Trebuie ca sufletul acestei națiuni vechie să lucreze cu toată vigoarea sa de fier, căci aicea nu mai e vorba de declamațiuni vane, ori de oportunitate, acuma nu-i mai e permis nimănui de a merge cu cutare ori cu cutare persoană, fie aceea prelat, fie ilustritate, fie magnificiență, ci cu toții uniți trebuie să mergem cu principiul, cu națiunea. Și, într-adevăr, dacă ar fi în inima noastră o singură scânteuă din virtutea antică a oamenilor pre carii noi ne măgulim de a-i avea de străbuni, a romanilor, am vedea ce absurd e să cerșim de la maghiari drepturile cari ni se cuvin și cari trebuie să ni le luăm pre altă cale.

Românii, în genere vorbind, s-au purtat mai mult rău decât bine. Să ne silim a nara faptele.

Adunarea de la Miercurea se constituie și-și alege un comitet. Un comisar gubernial oarecare sistează activitatea acelui comitet, fără ca să arate din ce cauză, și românii primesc această sistare fără ca să proteste în fața lumei, fără ca această infracțiune în dreptul de a se întruni să fie urmată de destituirea funcțiunarului și a ministrului ce a ordonat-o. Amploiatul, fie el ministru, fie comisariu regesc, trebuie să înțeleagă spiritul legilor al căror mănținătoriu e și trebuie să le interprete cu fidelitate. Îndată ce nu știe ori nu voiește a le interpreta fidel, trebuie destituit.

Uniunea Bănatului a fost forțată, căci a fost făcută contra voinței românilor, uniunea Transilvaniei a fost făcută fără de a se întreba românii. Cine a protestat contra? Cine a alarmat Europa într-o cestiune atât de gravă? Nimeni.

Avem dreptul de a petițiuna. Sala tronului este, trebuie, să fie deschisă popoarelor ca și indivizilor, și inima suveranului trebuie să fie dreaptă și nepărtinitorie, fără considerente unilaterale, față cu toți, asemenea limbei la cumpănă, asemenea ecuilibrului voințelor umane ce se numește drept; căci în secolul al nouăsprezecelea aceasta e singura rațiune de a fi a monarhilor, alta nu cunoaștem și neci nu voim a cunoaște. Ei bine, cine a uzat energic de acest drept pentru a scăpa națiunea română de forțarea la o uniune pre care ea n-o voiește și n-o recunoaște? Nimeni.

În Năsăud, un om se alege cu un vot, ba are până și temeritatea de a cere verificarea acestei alegeri. Ei bine, carii sunt alegătorii carii să proteste contra reprezintărei lor din partea unui om pre care ei nu l-au ales? Nimeni. Oare murit-a orice dreptate? Oare luatu-ni-s-a dreptul de a petițiuna și a protesta? Oare am uitat cumcă tronul trebuie să fie drept, căci aceasta e rațiunea sa de a fi?

Dar departe de a fi numai atâta. Un insolent are cutezanța de a spune în camera Ungariei cumcă națiune română nu esistă. I se răspunde că esistă și nimic mai mult; ca și când acel om n-ar fi știut-o, ca și când el ar fi spus-o cu altă intențiune decât ca să arunce o nouă umilire asupra națiunei românești. Aicea trebuia un protest energic și formal contra purtării neescusabile a unor deputați cari n-au respect de națiuni întrege; trebuia demisiunarea deputaților români dintr-o Dietă care nu se respectă, nerespectând neci chiar individualitatea celorlalte națiuni. Ce prezident e acela care lasă ca un insolent să insulte, nerevocat la ordine, o națiune întreagă?

Un altul ni spune cumcă am face poate bine de a emigra în România, recte de a părăsi acest pământ, care e cu mult mai mult drept și cu mult mai multă rațiune al nostru decât al lor. Cine protestă contra unor asemenea insinuațiuni pre cât de răutăcioase pre atât de bine calculate? Nimeni. Cunoaștem ființele acelea linse, acele suflete de sclav cari fac politică de oportunitate, cari cerșesc posturi pentru ei în loc de a pretinde categoric și imperativ drepturi pentru națiunea lor, carii zic cumcă românii n-au neci un drept în această țară și cumcă trebuie să cerșească pentru a căpăta. Politică demnă de reprezentanții ei! Îi cunoaștem, zic, și nu ne place de a vedea pre sincerii noștri deputați naționali jucând pre instrumentele acestor creature. Națiunea română trebuie să se pună pre terenul de drept pre care stau toate celelalte națiuni ale Austriei, nimica mai mult și neci o iotă mai puțin. Cine cede degetul va trebui să ceadă și mâna. Puși odată pre acest teren de drept, nu trebuie să cedem nimănui neci cât e negru sub unghie, căci numai o egală îndreptățire poate duce la liniște și la împăcare. Politica lingăilor trebuie lăsată pre seama lingăilor; pre flamura noastră trebuiesc scrise pur și simplu voințele noastre. Cehii spun în organele lor cumcă vor face opozițiune până atuncea până când se va recunoaște deplina autonomie a Boemiei. De ce să nu cerem neted și clar pentru noi ceea ce cehii pretind pentru ei? Tranzacțiuni în drepturi naționale nu se încap, împăcarea cu ungurii ori cu nemții nu se încape până ce nu vor cede ei ceea ce voim noi; căci față cu sistemul constituțiunal de astăzi, față cu dualismul trebuie să fim ireconciliabili.

Starea de față a lucrurilor e de natură ca să inspire orișicui neîncredere și să-l facă îngrijit asupra marilor schimbări ce se prepară a trece peste imperiu. Oricare bun cetățean are de datorie de a se ocupa de viitoriul patriei sale, și de aceea și românii, prin natura lucrurilor, au datoria de a provoca un congres general al lor, care să determine atitudinea națiunei românești față cu o eventuală schimbare a sistemei constituțiunale. Vom vedea care guvern va avea sfruntarea ca să oprească adunarea unui congres de cetățeni pacifici, carii vor să discute asupra afacerilor publice ale statului căruia ei aparțin. În caz dacă congresul și-ar alege oamenii săi de încredere, cari să-l reprezinte față cu tronul, aceștia trebuie să fie înainte de toate energici și de caracter. Oricine a șovăit numai o dată în cariera sa politică, fie el prelat, fie ilustritate, fie magnificență, trebuie înlăturat cu îngrijire, căci aicea trebuiesc oameni ai faptei pre care să nu-i orbească nici șansele, nici aurul, nici stelele și ordinele mari (cari în genere se pun pre inime mice!) și, apoi, cu oameni probi și de caracter nu se încap tranzacțiuni încurcate. Ei vor cere pentru națiunea lor cât li va ordona națiunea ca să ceară, și nu vor cede nici o iotă din pretensiunile lor, căci nu vor avea astuția de a o face.

Dacă mai are cineva o singură îndoială despre importanța unui congres, acela cugete numai cât de degradați trebuie să fim noi românii, dacă până și maghiarii, poporul cel mai decăzut al Europei moderne, au ajuns să fie stăpânii noștri și să-și bată joc de noi în ședințele acelei adunături ce se pretinde Cameră.

Am desperat de mult de a cere de la români virtutea și demnitatea străbunilor, neci credem că am putea deștepta în el simțul cetățeanului Romei; dar neci că facem aicea apel la simțăminte de cari noi nu suntem capabili, ci numai la simplul simț de demnitate și mândrie curat omenească. Într-adevăr, nu mai suntem noi meniți de a dicta legi lumei, dar neci am trebui să fim așa de abrutizați ca să ne degradăm noi pre noi înșine la rolul de sclavi. Trebuie să încete aceste referințe de dominați și dominatori; trebuie să fim puși pre picior de națiune egal îndreptățită față cu națiune egal îndreptățită. E timpul ca să ni se răsplătească și nouă sacrificiele cari le-am adus secol cu secol acestei Austrie carea ne-a fost vitregă și acestor Habsburgi pe carii îi iubim cu idolatrie fără să știm de ce, pentru cari ne-am vărsat de atâtea ori sângele inimei noastre fără ca ei să facă nimica pentru noi. Astăzi credem că ar fi venit timpul ca să pretindem și noi ceea ce ni se cuvine de secoli. E timp să declarăm neted și clar că în țara noastră (căci este a noastră mai bine decât a orișicui) noi nu suntem nici vrem să fim maghiari ori nemți. Sântem români, vrem să rămânem români și cerem egala îndreptățire a națiunei noastre. Față cu orice încercare de deznaționalizare ori suprematizare, întrebăm cu răceală și conștienți de drepturile ce ni le dă aboriginetatea noastră și spiritul secolului: „Cine sunt acești oameni și ce vor ei în țara noastră?“

Recapitulăm:

1) În caz dacă opiniunea publică a popoarelor Austriei ar cere schimbarea sistemei constituționale de astăzi, românii, spre a fi factori eminamente activi întru formarea viitorului imperiului, să convoce un congres general al lor, în care toată națiunea românească să fie reprezentată și care să decidă atitudinea ei față cu situațiunea cea nouă ce împregiurările par a o crea și impune imperiului.

2) Congresul să se declare solidar cu națiunile din Austria ce urmăresc aceleași interese ca și cea română.

3) Congresul să-și aleagă reprezentanța sa, care să comunice tronului voința națiunei românești, cerând a ei satisfacere.❦ÎN UNIRE E TĂRIA

[Federațiunea, Pesta, 10/22 aprilie 1870, Nr. 34]

Citim în „Politik“, ziarul intereselor cehe, următorul articol demn de toată luarea aminte:Acuma e un timp de tranzițiune dintr-o stare nesuferită, nesuportabilă chiar, în niște referințe mai sănătoase și mai conforme naturei lucrurilor. Un ministeriu administrativ va forma deocamdată valul după care se vor începe comunicațiunile cari să ne ducă, la ceva mai bun decât cele ce au esistat până azi. E un început modest acesta, nu trebuie să ne împlă tocmai cu iluziuni; dar poate că totuși va fi odată un „început“. Dacă e însă să se pregătească și să se creeze ceva cu minte, dacă, e ca să scoatem odată carul din noroi, trebuie ca din nici o parte să nu ne punem alene mânele în sân. Credem a fi trecut pentru totdeauna timpii aceia în cari poporele-și cugetau încorporată înțelepciunea cea mai mare în eventualele sfere nalte ale guvernului; timpi în cari popoarele lăsau orice inițiativă pre sama cercurilor acelora, pre când ele însele se dedeau letargici și unei neiertate negligențe spirituale. Acuma nu mai poate succede o operă bună, decât atuncea când „vocea poporului“ se face auzită tare și clar până și în cercurile cele mai nalte, spre a li se face cunoscut cu preciziune: ceea ce vrem și ceea ce nu vrem.Într-un stat ca cel austriac nu e însă de ajuns ca fiecare popor să se facă destul de remarcabil pre sine numai și să pledeze fiecare pro domo sua: ci aicea o pretinde principiul conservărei de sine ca să se sprijinească unul pre altul și să participe la această operă de reconstrucțiune toate popoarele acelea cărora li-s comune interese mai mult ori mai puțin egale sau simile!Dacă polonii și slovenii ar fi primit în februariu 1867 programa ce-o statuase boemii și dacă ar fi ajutat la esecuțiunea ei, s-ar fi scutit pre sine și pre imperiu de multe suferințe și de multe umiliri. Această programă însă a fost așa de corectă și așa cu totului tot de esactă, încât în urma urmelor ei totuși au revenit la ea prin părăsirea senatului imperial.Însă cât timp prețios s-a pierdut prin aceasta. De ce și-au cumpărat ei prin fapte o învățătură pre care putea să le-o dea mai mult decât cu prisos o cugetare simplă și o cumpănire dreaptă a lucrurilor în mai puțin de o oră. Împregiurarea cumcă programa boemă a avut drept poate să ne măgulească oarecum; însă această împregiurare nu ni va putea restitui multele pierderi dureroase pre cari le-am suferit prin aceea că din partea aliaților noștri naturali n-au venit mai curând la cunoștință.În perioada de tranzițiune de acuma trebuie să ne unim cu toții în aceea ca să nu mai cădem din nou într-o greșeală asemenea celei din trecut. Polonul, slovenul, tirolezul și triestinul doresc tot așa de bine ca boemul și moravul ca să vină odată o stare de lucruri care să respecte drepturile vechie și trebuințele moderne ale fiecăruia din aceste popoare. Să facem dar o mai strânsă ligă spirituală întreolaltă, să comparăm toate pretensiunile noastre comune și să ni garantăm drepturile noastre speciale, întru cât se vor putea împăca numai cu interesele comune. Să ne folosim dar de timpul care ni se dă pentru înnoirea unei legăture tari, care să aducă la valoare și îndeplinire principiile noastre și care să lege una de alta ca într-un lanț condițiunile esistenței noastre pentru mântuirea tuturora.Trebuie să ne simțim și înțelegem cu acurateță unul pre altul, pentru ca să facem de rușine viclenia inamicilor noștri comuni, a căror țintă rămâne totdeuna aceeași și cari nu vor nimica mai puțin decât de a ne dezbina întotdeuna. Nici un popor să nu se mai lase sedus de la flamura comună prin promisiuni cari se inspiră doar conducătorilor săi. Să ne aducem aminte de trecut, care ne-a învățat cu mii de fapte atât de umane cumcă numai o solidaritate tare poate să ne îndestuleze și să îndeplinească toate la care suntem îndreptățiți. Să ne ferim din calea ademenirilor contrarilor, fie ele cât de strălucite!Știm cum că boemul și moravul vor rămânea tari și neclintiți pre lângă declarațiunea lor, știm cumcă polonul va păstra dreptul său în deplinea lui măsură, știm cumcă slovenul și triestinul se vor aranja după trebuințele lor și că tirolezul va ținea la vechile stipulate ale țării sale, la privilegiele și drepturile sale, însă toate acestea se pot prea bine regula astfel încât totul să se întâmple în înțelegere comună, căci numai prin această înțelegere putem garanta unei nouă și mai bune stări de lucruri o durată sigură. Poate că se vor ridica voci și din celelalte țări germane ale imperiului, ale căror conducători de până acuma au feștelit-o cu doctrinarismul lor; voci cari să se decidă imperativ pentru noua alianță a popoarelor.Fiecăruia ce-i al lui și tuturor drept și îndestulare“ — asta să fie deviza noilor confederați. Din această deviză însă să vadă și compatrioții noștri germani din Boemia și Moravia cumcă, noi nu căutăm nicidecât ca să-i suprematizăm cumva.„Cu toți germanii din Austria se vor înțelege declaranții boemi mai curând și mai lesne decât cu germanii din Boemia“ — zise mai deunăzi un om de stat care se interesa foarte mult de cursul lucrurilor în imperiu, după cum ne informăm dintr-o știre demnă de crezut.Oare această vorbă fatală, în care zace atâta durere și atâtea consecințe teribile, să rămână, întotdeuna adevărată? Noi n-am cercat niciodată de a suprematiza pre germanii din Boemia, îndată ce vor voi să facă pace cu noi, li întindem cu francheță și onestitate mâna noastră compatriotă, care voiește ca ei să aibă aceleași drepturi pre cari noi le cerem și pentru noi. „Foaia nescrisă“ pre care le-a lăsat-o deja declarațiunea noastră, deplina garantare a dezvoltării lor naționale pre lângă o cât se poate mai mare libertate politică și pre lângă self-government municipal, toate acestea li stau încă spre dispozițiune. Din toată inima vrem odată o adevărată pace națională în țară și sfârșitul tuturor acestor certe și lupte carile sug măduva patriei noastre comune. Noi n-am dorit niciodată subjugarea unui popor prin celălalt, ci am recunoscut întotdeauna de semnul unui simț servil când o națiune voiește să face din cealaltă serva ei umilită. Însă tocmai pentru aceasta e de trebuință ca să se creeze o adevărată federațiune a popoarelor, în care unul să stea pentru toți și toți pentru unul; — o federațiune care să garanteze dezvoltarea liberă a fiecărui popor și care să apere dreptul special al fiecărei țări, întru cât însă acest drept nu desprețuiește interesele celorlalți.De li va succede popoarelor ca să fundeze această federațiune, atuncea fiece guvern o va primi de programă a sa și va trebui să lucreze în spiritul ei. Atuncea nu trebuie să mai așteptăm o incertitudine nesigură, atuncea vom avea în mâni garanția unui viitor cert și sigur și nu vom mai lăsa să ne-o răpească nimenea.

Până aicea ziarul „Politik“.

Va să zică, dacă presupunem cumcă acest ziar e espresiunea opiniei publice a cehilor, atuncea cehii cer o federațiune care să garanteze dezvoltarea liberă a fiecărui popor ca atare; și se pare cumcă aceasta ar fi și ideea celorlalte naționalități ale Austriei. Ce fac românii pentru a se alia acestei idee? — Căci, vă încredințez, dacă românii vor lăsa să li scape și această ocaziune, dacă vor lăsa ca ideea să se localizeze numai la popoarele cari o manifestă în gura mare, dacă românii nu vor ajuta să generalizeze căderea constituțiunei din decembre asupra imperiului întreg, atuncea lupta noastră va deveni din ce în ce mai grea, căci în urmă nu va mai fi nimeni în opozițiune afară de noi, pre când azi avem atâtea națiuni cari au interese comune nouă și se luptă alături cu noi. În momentul când toate națiunile dau cu piciorul stărei de față a lucrurilor, numind-o nesuferită și nesuportabilă, au și românii dreptul și datoria de a-i da cu piciorul, căci, pregetând și rămași singuri pre câmpul de luptă, nimeni nu se va mai spăria de opozițiunea noastră singuratecă. Nepăsarea noastră ne pierde. Să nu ne mirăm dacă organele noastre de publicitate au devenit în timpul din urmă moi și împăcăcioase; căci, cum zice mai sus campionul presei boeme, contrarii vor ști totdeuna să amețească capetele până și a conducătorilor noștri cu promisiuni lucie, dar etern minciunoase. Cine ar crede cumcă ungurii, chiar de-ar promite-o, vor găsi în ei atâta simț de dreptate încât să redeie, d.es., autonomia Transilvaniei, pre care au răpit-o fără consimțământul românilor? Și apoi neci nu avem noi să cerem de la unguri ceva, căci ei nu sunt competenți să ni dea nimica. Când un făcător de rele comite o infracțiune în avere publică ori privată, nu e făcătorul de rele instanța competentă de la care ai a cere îndărăt cele răpite, ci justiția. Se poate chiar ca justiția, rău informată, să fie legalizat apropriarea făcătorului de rele; asta însă nu schimbă nimica din ființa dreptului, căci cu toate astea, a doua zi, justiția, bine informată, va revoca o sentință ori o aprobare nedreaptă. Această justiție până azi rău informată e tronul. Numai tranzacțiunile directe cu tronul pot ținea pre români pre terenul absolut al drepturilor lor; tranzacțiuni de altă natură însă, cari, unite cu umilire, să se subordineze intereselor unei alte națiuni sunt periculoase, criminale chiar. Ce drept mai mult pot avea ungurii în această țară unde în număr sunt mai egali cu noi, unde, prin istorie sunt cu mult mai târziu veniți decât noi? Această influință binefăcătorie și îndreptățită asupra tronului trebuie să se eserciteze însă laolaltă și în același timp cu celelalte națiuni nemulțumite. A aștepta să culegem fructele semănate de alții e nedemn și periculos. Căci să ne aducem aminte cumcă nimeni în Austria nu e obligat de a se face apărătorul nostru și răscumpărătorul drepturilor noastre afară de noi înșine. Azi foaia se întoarce și fiecare-și caută de interesele sale proprie. În principiu au și început organele opozițiunei a localiza reforma Austriei, astfeli încât noi, necercând de a o generaliza, ne vom trezi din nou cu renumitul răspuns: „A plânge putem, dar a ajuta nu“, căci ei își vor fi isprăvit trebile și ne vor lăsa pre noi în voia sorții și a neenergiei noastre. Să ne grăbim dar de a ne declara solidari cu națiunile nemulțumite ale Austriei; să pășim la o activitate comună cu ele, căci mâni chiar va fi prea târziu, mâni chiar se vor bucura numai aceia de fructele răsturnărei constituțiunei cari vor fi ajutat a o răsturna, mâni nu va mai vrea nimene să primească mâna de înfrățire a unui popor fără energie, spre a căpăta în schimb o nouă piedecă în drum, pre unguri. Ungurii chiar tind într’ acolo ca să localizeze reforma Austriei; să nu lăsăm timp popoarelor ca să vadă cumcă, întru reconstrucțiunea Austriei, inamiciția ungurilor se poate înconjura. Românii au nenorocirea de a nu avea încredere în puterile lor proprie; noi nu ne-am convins încă cumcă: puterea și mântuirea noastră în noi este!❦ECUILIBRUL

[Federațiunea, Pesta, 22 aprilie/4 mai și 29 aprilie/11 mai 1870, Nr. 38-370, Nr. 39-371]

În fine, ceea ce am zis noi s-a împlinit. Cehii cer autonomia țării lor; galițienii, tirolezii, triestienii cer aceeași esență sub alte forme; ba chiar organul jidanilor unguriți, „Pester Lloyd“, are inspirațiunea de a recomanda guvernului austriac o deplină îndreptățire a naționalităților. Adecă, cu astuția ce li e proprie, vor a localiza reforma Austriei și uită intenționat că este și o Transilvanie care cere aceeași autonomie pre care o cere Boemia ori Galiția. Opiniunea publică a Austriei s-a pronunțat pentru căderea constituțiunei, pentru răsturnarea complectă a dualismului, care nu are nici o rațiune de a fi. Dacă suveranul s-ar învoi să-și cercuie fruntea cu coroana Boemiei, el ar trebui prin consecință să reprimească autonomia marelui principat al Transilvaniei.

Afară de ceea ce crează arbitraritatea omului nu esistă nimica în lume ce n-ar trebui să fie cum e. Cauza acestei trebuințe e rațiunea lui de a fi, și aceasta trebuie să fie neapărat o rațiune, nu o combinațiune răutăcioasă ori esaltată, ci un rezultat neapărat, neînlăturabil al unei cauze anterioare, asemenea cum din calculul cert a două cifre certe iese un rezultat neapărat, ce nu se poate schimba fără amestecarea unui element arbitrariu ori nerațional. Acest element arbitrariu, nerațional și de aceea barbar e asemenea sabiei lui Brennus din cumpăna cu aur. Să vedem rațiunea de a fi a dualismului. Sunt cauze ce au trebuit să-l producă sau această formă e numai o ficțiune diplomatică, o variantă a eternului „divide et impera“, o formă arbitrarie care să nu rezulte din ideea ce naturalmente o conține în sine materialul ei — popoarele. Condițiunea de viață a unei legi, garanția stabilității sale e ca ea să fie un rezultat, o espresiune fidelă a trebuințelor unui popor și tocmai de aceea dreptul de a formula acele trebuințe în articole și paragrafe este, după spiritul timpului nostru, al popoarelor. Un popor — oricum ar fi el — are dreptul de a-și legiui trebuințele și tranzacțiunile ce rezultă neapărat din acele trebuințe, reciprocitatea relațiunilor sale; într-un cuvânt: legile unui popor, drepturile sale nu pot purcede decât din el însuși. Alt element, străin, esențial, diferit de al lui, nu-i poate impune nimica; și dacă-i impune, atuncea e numai prin superioritatea demnă de recunoscut a individualității sale, cum, d.es., au impus francezii românilor. E o influință pacinică, pre carea cel pasiv o primește cu bucurie, cu desprețul său propriu, fără de a judeca cumcă din asta poate să nască nenorocire pentru el. Al doilea mod de a impune e acela de a face din principie transcendente, din credințe ale omenirei, mijloace pentru scopuri de o altă natură. Astfel preoțimea evului mediu esplica evangheliul astfel încât făcea ca popoarele să îngenunche și sub jugul unui rege rău; astfel credința cea adâncă către unitatea Austriei și către tron a fost cauza indirectă, deși principală, care i-a făcut pre români să primească tăcând, cu o rezistență mai mult pasivă, umilirea dualismului. Al treilea mod e cel mai simplu, deși cel mai greu și mai nedrept. Ți-arogi cu insolență drepturile altuia și te susții în proprietatea lor prin puterea brută, proprie ori străină. Să cercetăm aceste trei puncte, unul după altul, și să vedem dacă vreunul din ele poate fi rațiunea atitudinei escepțiunale a ungurilor din Austria, atitudine ce li dă în mână domnia asupra unor națiuni esențial diferite de a lor, tot așa de mari la număr și nu mai înapoiate în cultură. Întâia rațiune prin care un popor poate hegemoniza pre altul e superioritatea morală. Măsurariul civilizațiunei unui popor în ziua de azi e o limbă sonoră și aptă de: a esprima prin sunete — noțiuni, prin șir și accent logic — cugete, prin accent etic — simțăminte. Modul de a înșira în fraze noțiune după noțiune, o caracteristică mai abstractă ori mai concretă a noțiunilor în sine, toate astea, dacă limba e să fie națională, sânt ale limbei, căci de nu va fi așa, e prea lesne ca un om să vorbească nemțește, d.es., cu material de vorbă unguresc. Afară de aceea, civilizațiunea unui popor constă cu deosebire în dezvoltarea acelor aplecări umane în genere cari sunt neapărate tuturor oamenilor, fie aceștia mari ori mici, săraci ori bogați, acele principie cari trebuie să constituie fundamentul, directiva a toată viața și a toată activitatea omenească. Cu cât aceste cunoștințe și principie cari să li fie tuturor comune sunt mai dezvoltate, cu atâta poporul respectiv e mai civilizat. Căci clasa inteligentă numai nu constituie civilizațiunea, carea e și trebuie să fie comună tuturor păturelor populațiunei. Sunt popoare ce posed o respectabilă inteligență naltă, fără de a fi ele civilizate; sunt altele cari, fără inteligență naltă, întrunesc toate condițiunile civilizațiunei. Științele (afară de ceea ce e domeniu public) trebuie să prezinte lucruri proprie ale națiunei, prin care ea ar fi contribuit la luminarea și înaintarea omenirei; artele și literatura frumoasă trebuie să fie oglinzi de aur ale realității în carea se mișcă poporul, o coardă nouă, originală, proprie pre bina cea mare a lumii. Legislațiunea trebuie să fie aplicarea celei mai înaintate idee de drept pusă în raport cu trebuințele poporului, astfel însă încât esplicarea ori aplicarea drepturilor prin lege să nu contrazică spiritului acelora. Industria trebuie să fie a națiunei aceleia și păzită de concurință; iar purtătoriul ei, comerțul, s-o schimbe pre aur, dar aurul, punga ce hrănește pre industriaș și îmbracă pre agricultor, trebuie asemenea să fie în mânele aceleiași națiuni. Declarăm a înțelege, deși nu concedem, ca cineva să fie aservit vrunei națiuni viguroase ce te supune cu puterea brută, ori unei alteia, ce te orbește cu lustrul civilizațiunei sale. Dar să fim servitorii… cui? Celei mai decăzute populații din Europa, a cărei vanitate și lăudăroșie nu e decât o lungă și scârboasă don-quixotiadă. Căci ce au acești oameni ca să ne superiorize? Au ei ceva ce noi nu avem? Au ei limbă? Au științe? Au arte? Au legislațiune? Au industrie? Au comerț?

— Ce au? Limba? ar trebui să li fie rușine de ea. Sunetele îngrozesc piatra; construcțiunea, modul de a înșira cugetările, de a abstrage noțiunile, tropii, cu un cuvânt spiritul infiltrat acestui material grunzuros, sterp, hodorogit, e o copie a spiritului limbei germane. Ei vorbesc germănește cu material de vorbă unguresc. Științele? Ce au descoperit ei nou în științe? Prin ce au contribuit ei la înaintarea omenirei? Istoria civilizațiunei a înregistrat numai o nulă.

Legislațiune? Drepturi și legi sunt într-o eternă contrazicere. E o compilațiune răutăcioasă și nerumegată a principielor celor mai contradictorie, principie care se esclud unul pre altul. Alături cu o constituțiune nedreaptă și parțială, liberală însă pentru unguri, găsești legi din evul mediu mai barbare decât barbaria.

Arte și literatură? O traducțiune rea din limba germană, și știe toată lumea cât de rea poate să fie o traducțiune. Industria? Germană. Comerțul? În mâna evreilor. Va să zică nu au nimica acești oameni prin ce să ne superiorize pre noi românii, și vom arăta numaidecât cum nici nu pot avea, neci nu pot constitui o putere morală oarecare. Nu e pre lume o singură inteligență care să fie o mai rea espresiune a poporului ei de cât cea maghiară. Să ne silim puțin a analiza spiritul, — nu al poporului maghiar, pre care din inteligența lui nu-l vom putea cunoaște niciodată, — ci al acestei coterie care-l guvernă, guvernându-ne totodată și pre noi prin o ficțiune diplomatică. Ieșită din niște școli mizerabile, a căror singură țintă e propagarea minciunei, în care n-au învățat nimic alta decât fanatismul, primind o educațiune care avea de principiu de a stinge tot ce în suflet e curat, uman, nobil, pur, s-au infiltrat în capetele unei generațiuni june și de aceea docile niște principie sistematice, în flagrantă contradicțiune cu tot ce era mai nobil în spiritul secolului nostru. Astfel, acești oameni au devenit transcendentali. Aceste principie sistematice ale lor, scoase deductiv din o istorie falsificată, escamotate din concepțiunea esagerată a națiunei lor, din noțiunea falsificată a dreptului, — ce puteau fi ele decât pure minciune! În viața publică însă ei judecă consecuent pre baza acelor principie minciunoase; de aceea nu ne poate prinde mirarea dacă toate consecințele ce le trag din principie falsificate nu sunt, nu pot fi, decât iarăși false. Nu trebuie dar să ne mirăm dacă ei aplică principiele cele mai mari din viața publică a popoarelor astfeli cum le aplică; pentru că ei le-au înțeles pre dos, pentru că țesătura falselor noțiuni fundamentale i-au făcut incapabili de a cugeta drept. Cine nu știe acuzațiunea ce ni se face nouă românilor pentru că solicităm pentru noi ceea ce ei au solicitat pentru dânșii? Ce întoarsă, ce minunată trebuie să fie acea glavă care face altuia o crimă din ceea ce el pentru sineși croiește o virtute! Tot ce constituie viața lor internă e o minciună. De ce să ne mirăm dacă alegerea la ei înseamnă beție, bătaie și omor? Să nu ne mirăm dacă toate noțiunile au cu totul altă semnificare pentru că sunt privite prin o prismă sufletească ce falsifică totul. Asemenea cum nu te poți înțelege cu un om a cărui limbă și noțiuni diferă astfel de ale tale încât el rămâne pentru tine netraductibil, căci tu nu ai noțiunile ce le are el, cum el nu le are pre ale tale: — tocmai așa nu te poți înțelege cu inteligența maghiară. Împăcare sau tranzacțiune nu se încap aicea, căci divergența noțiunilor fundamentale și a principielor sistematice condițiunează o eternă divergință a deducțiunilor din ele. Va să zică aicea nu se încape acest mijloc dulce și pacific, care va fi etern neînțeles. Tu-i spui că națiunea română vrea cutare și cutare lucru, el îți răspunde că națiunea română nici nu esistă. Apoi înțelege-te cu un astfel de om! Noi românii nu putem înainta decât cu desconsiderarea totală a acestor oameni transcendentali, cu cari ne-a lipit un ucaz al tronului și de cari un decret drept ne poate tot așa de bine dezlipi. Vina în fine nu e a lor, pentru că generațiunea ca atare nu are vina falsei direcțiuni a spiritului său. Vina acestei direcțiuni o au descreierații lor de magnați, a căror vanitate i făcea să creadă cumcă în această țară, ce e mai mult a noastră decât a lor, ei vor putea maghiariza până și pietrele. Magnați cari și-ncepeau viața cu scrieri fanatice și esaltate, spre a o sfârși în vreo casă de nebuni ori în drojdiele vițielor beției și ale desfrânărei; copii bătrâni ce pătează părul lor cel alb cu tot ce e mai degradat, mai obscen, mai teluric în această natură ce-i zic omenească. Să ne uităm deplin sub zdreanța de purpură ce o pun ei pre profunda lor mizerie și să vedem cum faptele concrete izbesc în față acele abstracțiuni statistice ce ei le prezintă lumei și cum toată viața lor publică e o parodie. — Cele șasesprezece milioane de unguri cu care înșeală Europa sunt o minciună. Și cine nu-și aduce aminte cum au schimbat numele indivizilor din districte întregi, încât bieții locuitori nemțești nu știau în urmă cum îi cheamă. Astfel, cu aparența, cu numele maghiar, ei vor să mintă ființa germană ori română. Din fericire încercarea, pre lângă aceea că e perfidă, apoi e și eminamente vană. Acești oameni ei înșii, cu statul lor, cu parlamentul lor, cu ministeriul lor nu sunt decât o minciună, o ficțiune. — D. es. e acest ministeriu îndreptățit de a fi ministeriul poporului românesc? Nimica mai puțin decât asta, căci îndreptățirea trebuie să purceadă de la poporul românesc ca atare; și acel popor neci a fost întrebat măcar la noua reformă a lucrurilor. E acest parlament espresiunea poporului românesc? Nu… neci espresiunea celui maghiar măcar; căci atuncea am trebui să uităm bătăiele și omorurile la alegeri, influințările meschine ale guvernului și ale coruptei sale partide, starea escepțională a Transilvaniei, punerea sub acuzațiune a candidaților opoziționali ori de altă naționalitate, intimidarea poporului prin amenințări, toate acestea am trebui să le uităm pentru a putea zice cumcă această minciună ce se numește parlamentul Ungariei e o espresiune a popoarelor. Și-apoi câte mijloace nu vor găsi acei oameni cari țin punga țării în mână pentru ca să influințeze și să corupă și mai mult? La ce-și votează ei oare fonduri de dispozițiune?

Ungurii nu sunt superiori în nimica națiunilor cu cari locuiesc la un loc; și acest palat de spume mincinoase cu care au înșelat Europa e, de aproape privit, forma ridicolă a unor pretențiuni ridicole. Kant numește ridicolul risipirea spontanee a unei așteptări mari într-o nimica întreagă, adică: parturiunt montes, nascitur ridiculus mus. Și cu toate acestea, ăst ridicol e trist în sine; ceea ce dovedește că definițiunea filozofului german are multe contra sa. E trist de a vedea în inima Europei o națiune ce se află încă în evul-mediu cuprinsă de o febrilă epidemie spirituală, o națiune mică la număr și fantastică în aspirațiuni căreia o apucătură politică i-a dat neînțelepțește supremația asupra unor națiuni tot așa de mari la număr și în nimica mai înapoiate. Ficțiunea trebuie redusă la valoarea ei proprie și trebuie risipită această valoare nominală, care uimește și care cu toate astea ascunde în sine cel mai infamant faliment.

Să trecem la puntul al doilea: la ideea etică care a dominat poporul nostru când a primit tăcând o reformă ce el o ura din suflet. Nu cred să fie vreun ungur chiar care să aibă bunomia de a crede cumcă în legile și măsurele lor ne obligă creațiunile unor creieri turburi ungurești, ori semnătura cutărui om al lui Dumnezeu care se intitulează, cu cale ori fără cale, ministru. Pre noi ne obligă pur și simplu semnătura suveranului nostru. Suveranul reprezintă unitatea de stat austriac, și pentru noi el e personificarea națiunei române. Noi suntem amici ai unității Austriei și tronul va găsi în noi totdeuna apărători sinceri, deși legi pre cari nu ni le-am făcut noi înșine nu ne obligă.

Ele sunt făcute în flagrantă contradicțiune cu convingerea noastră, fără consimțământul nostru, căci am refuzat de a discuta ori de a vota legi care a priori erau false și nedrepte. Cumcă noi am crezut a trebui să ne supunem deocamdată acestor legi, din rațiunea de mai sus, e o măsură pre care oamenii de bine ne-o aprobă; cumcă însă nu trebuie să cerem ameliorarea acestor legi e și mai sigur, pentru că ne punem pre un teren fals și recunoaștem legalitatea esistenței lor, când ele a priori prin abținerea noastră sunt nelegitimate în sine, în esență, și legitimate numai în formă prin semnătura Domnitorului pre care noi trebuie s-o respectăm până când respectăm unitatea Austriei. Se zice ca să cerem de la unguri cutare ori cutare lucru, — iată iar terenul cel fals. Cum pot ei fi competenți de a ni dărui lucruri pre cari domnul dăruiește servului? Suntem noi servii lor? Drepturile se dăruiesc? Sau sunt acești reprezentanți din Dietă reprezentanți fideli ai națiunilor? Dar toată lumea știe că ungurii chiar în Ungaria proprie sunt în minoritate și că numai prin influințări materiale la alegeri o au putut improviza acea adunătură ce se pretinde Adunare. Noi nu ne putem pune în relațiune de domn și aservit, neci putem intra în tranzacțiuni cu oameni cari pentru noi nu sunt competinți neci de a da, neci de a lua ceva, decât doar prin puterea brută ce le-o pune la dispozițiune imperiul, nu însă prin esența dreptului. Puterea esecutivă trebuie să fie pentru noi aceea ce aplică asupra noastră legi ce ni le-am făcut noi; iar nu aceea carea ni impune legi străine și căreia nu știm ce nume să-i dăm. Și apoi tranzacțiuni cu astfeli de oameni, cari în faptă n-au ei înșii nimica, a căror existență e iluzorie, nu prezintă neci o garanție de durată, ba încă te compromiți pactând cu ei asupra unor lucruri cari nu sunt ale lor. Atitudinea națiunei române e anormală, asemenea unui organ ce încetează de a funcțiuna. Funcțiunea lui e în el, în destinațiunea lui, și numai o împregiurare arbitrarie poate să i-o oprească. Asemenea și noi românii. Drepturile și legile ce au de-a ne guverna pre noi ni-s imanente nouă, căci sunt imanente trebuințelor noastre, vieței noastre, noi nu avem a le cere decât de la noi înșine. Aceea, cumcă ni se oprește esercițiul lor, nu schimbă nimica din ființă.

Să cercetăm mai de aproape rațiunea semnăturei și dacă ea poate însemna ori obliga mai mult decât sigiliul pre o sentință, care nu oprește ca sentința să fie nedreaptă. Să vedem care e rolul normal al domnitorului și al sancțiunei și dacă acestora amândouă li e permis de a fi în contradicțiune cu voințele, singure valabile, ale popoarelor ca atari. Nouă ni se pare că pentru fiecare popor dreptul și legislațiunea purced de la el, el și le crează când și cum i trebuiesc, astfel încât, într-o normală stare de lucruri, sancțiunea e o formalitate care n-ar trebui să oblige dacă nu obligă sensul celor sancțiunate. Vom proba că e așa. Pentru ca un lucru să esiste trebuie să se întrunească mai multe condițiuni. Astfel, legea rezultă din trebuința poporului, din voința lui și din legiuirea liberă, neintimidată, a acelei voințe. Este sancțiunea, acuma, o condițiune de esistență a unei legi ori nu? După noi, nu — cel puțin putem constata că legal poate rezista poporul voinței domnitorului, domnitorul voinței poporului, ba. Va să zică, sancțiunea nu e condițiunea de esistență a unei legi, ci numai formalitatea cu care acea lege se inaugură. Sancțiunea e un simbol, precum domnitoriul însuși e asemenea un simbol, e personificarea fiecăreia din națiuni, vârful întâmplărilor istorice, titlul ce se pune pre o carte; acel titlu nu poate fi o contrazicere a celor cuprinse în carte. În Austria însă sancțiunea are un înțeles grav, căci ea sânțește și dă concursul brut dominărei nedrepte a unui popor asupra celuilalt, neegalității naționale, înădușirei unuia prin celălalt, — și individele din popoare, deși nu recunosc în conștiința lor acele legi, deși nu iau parte la legiferarea lor, la dezbaterea „asupră-le fără ei“, totuși prin acea semnătură, care reprezintă o idee seculară, ei sunt obligați cu corpul, deși nu cu sufletul. Va să zică, în simbol chiar ne obligă iarăși ideea seculară a simbolului, nu sunetele ce-l compun, sunetele unui nume sau ale unui rang. Îndată ce nu vom mai crede în idee, în unitatea Austriei, simbolul ideei: dinastia, pentru noi nu mai esistă. Ideea asta însă până azi a fost o credință, o religiune, a românului. Ideea asta însă trebuie să se conformeze cu trebuințele popoarelor tuturor, ea să trăiască în toate, toate să trăiască în ea, deși fiecare în concentrațiunea sa proprie. Ea să fie comună tuturor popoarelor, cum o religiune poate fi comună mai multor individe fără ca de aceea individele să nu aibă fiecare interesele sale proprie. Astfeli federațiunea garantează pre de-o parte dezvoltarea proprie a fiecăruia din popoare, pre de alta e gagiul cel mai sigur al unității Austriei. Repetăm că simbolul nu-și poate disprețui ideea ce o conține, căci apoi e redus la valoarea unui simplu semn mort și fără înțeles. Simbolul nu ne poate obliga decât până când ne mai obligă ideea; dea Dumnezeu și prevederea celor mari ca să nu ni devină odioasă. Ideea — pretinde ea neapărat dualismul, ori dualismul nu e decât un abuz cu credințele noastre seculare?

Nu, unitatea Austriei nu cere esistența unei Ungarii cum este ea astăzi; Ungaria cum este nu e condițiune a Austriei. Noi am putea uza de drepturile noastre prin propria noastră inițiativă, am putea proclama autonomia Transilvaniei fără ca prin asta să periclităm unitatea Austriei, singura rațiune care are respectul nostru și care ne obligă. Legi, măsure, anexări siluite: astea toate, deși nu le putem respinge cu brațul, noi nu le recunoaștem, și la răsturnarea lor, inaugurată deja de popoarele Austriei, vom fi gata și dintre cei dintâi. Noi avem drepturile ce ne trebuesc eo ipso, prin voința noastră chiar și noi nu trebuie decât să anunțăm puterea ce se întâmplă a fi esecutivă că le vom esersa. Dacă acea putere se va simți dispusă de a avea o altă voință decât cea a noastră, aibă-o sănătoasă! Nouă neci nu ne poate păsa, pentru că într-un stat constituțiunal guvernului nu-i e permis de a avea o voință proprie și neci trebuie să fie altăceva decât brațul legilor ce ni le facem noi înșine. Așa trebuia făcut când cu Adunarea de la Miercurea. Acea adunare nu putea fi dizolvată de guvern fără ca organul lui să arate o cauză și o lege care să justifice gravitatea cauzei; dizolvând însă comitetul Adunărei fără a-i spune motivele, guvernul a comis o nedreptate, căci constituirile adunărilor și comitetelor nu se fac cu învoirea, ci numai cu știrea guvernelor. Dacă guvernele ar avea să-și dea învoirea lor ori să dizolve după plac, atunci dreptul de întrunire n-ar fi decât o iluziune. Adunarea de la Miercurea și comitetul ei putea să lucreze până azi, fără de a-i păsa măcar de un guvern ce a dizolvat-o fără a-i spune motive legale.

Nu, până ce legislațiunea nu va fi pusă în mâinile tuturor popoarelor ca atari, până atuncea sancțiunea nu poate opri ca o lege să fie nedreaptă și neprimibilă; cum sigiliul pus pre o sentință nu constituie dreptatea ori irevocabilitatea ei. Tronul trebuie să cedeze națiunilor. Rolul care rămâne pre sama tronului e încă foarte mare. El e stânca neclintită și neinfluințată a dreptății, personificarea fiecăreia din națiunile ce privesc cu mândrie la el. De aceea regele Belgiului e așa de iubit, căci poporul e în el și el e în popor! Trebuie ca domn și popor să se identifice; cel întâi să fie espresiunea celui din urmă, astfel ca voințele lor să nu se contrazică niciodată!

Trecem la punctul al treilea, la acela al susținerei în niște drepturi răpite prin puterea brută. Lasă că într-un stat liberal, care pretinde a nu voi alta decât egala îndreptățire a tuturor, măsure brute nu-și au defel locul; dar apoi chiar astfel ne-ar plăcea ca să nu prea facă nimeni apel la acea putere telurică și sângeroasă, căci asta ar însemna a uita că însuși în armată proporțiunea germanilor și maghiarilor față cu slavii și românii e cea de „2 : 8“. Austria încă n-a avut o răscoală militară, dar se prea poate ca timpul să nu fie tocmai departe, căci astăzi, prin voluntari, armata cugetă, pre când ieri încă era numai o masă. Și să nu se uite că inteligența tuturor popoarelor din Austria e eminamente naționalistă.

În fine, mă mir cum venim noi românii de a ne combina soartea noastră câtuși de puțin cu acea a ungurilor. Pentru că suntem alături cu ei ori pentru că binevoiesc ei a o combina?

Să-i lăsăm dar de o parte pre acești oprimători ai autonomiei Transilvaniei, cu scandaloasele lor stări escepțiunale, cu torturele lor ca în evul-mediu, cu jurămintele sacrilege, oameni ce mistifică unde nu pot contesta și mint unde nu pot combate. Ei nu sunt competenți ca să ni dea nimica; și, de ne-ar da, e datoria noastră ca de la ei să nu primim noi nimica. Să apelăm cu toată vigoarea de care dispunem la instanța adevărată: „la tron!“

Toate națiunile trebuiesc aduse la valoarea lor proprie, și când vom avea din ele factori reali, neiluzorii, atuncea se va putea continua cu înlesnire calculul cel mare și secular ce se numește: Istoria Austriei!

În reconstrucțiunea Austriei trebuie ca sancțiunea popoarelor ca atari să premeargă sancțiunei suveranului.

Toate popoarele sunt setoase de viață proprie, și numai din egala îndreptățire a tuturor se va naște ecuilibrul. Atunci numele „Austria“ va fi sinonim cu „pacea“.❦NOTIȚĂ ASUPRA PROIECTATEI ÎNTRUNIRI LA MORMÂNTUL LUI ȘTEFAN CEL MARE LA PUTNA

[Convorbiri literare, 15 septembrie 1870, paginile 233-234 ]

Dacă privim fierberea vieței noastre publice putem vedea lesne că neliniștea perpetuă din generațiunea ce e azi la ordinea zilei și frecările ei, atât din viața politică cât și din cea spirituală, nu-și au cauza lor pe-atâta în interese personale (precum o susțin unii), ci mai mult în profunda sciziune dintre direcțiunile pe care au apucat unii pe de o parte, alții pe de alta. Adăugind pe lângă acestea un caracter cam vehement, precum e acel al rasei noastre, ne putem lesne esplica de ce simple divergințe în păreri se schimbă în neîncredere și în acuzări de intențiuni subversive.

Răul cel mare nu e că o asemenea stare de lucruri esistă, ci că se perpetuă și se moștenește; și dacă generațiunea ce crește azi ar aduce cu sine o moștenire atât de tristă, nu ne îndoim că, prin o consecință nedreaptă și mereu în creștere, antitezele ar deveni mai mari și mai neîmpăcate.

Însă generațiunea ce crește are și ea datorii de împlinit, precum le are fiecare generațiune ce se înțelege pe sine însăși, și e lesne de presupus că membrii ei, îndată ce au cunoscut răul, au cugetat și la remedii contra lui.

Serbarea la mormântul lui Ștefan cel Mare, deși pornită mai mult dintr-un sentiment de pietate cătră trecutul nostru pe cât glorios, pe atâta nefericit, totuși cu vremea ideea a început a prinde un interes mai bogat decum puteam presupune din început. S-a născut conștiința că o întrunire a studenților români din toate părțile ar putea să constituie și altceva decât numai o serbare pentru glorificarea trecutului nostru și că, cu o ocaziune atât de favorabilă în feliul său, am putea să ne gândim mai serios asupra problemelor ce viitorul ne le impune cu atâta necesitate. Viitorul însă e continuarea, în cazul cel mai bun rectificarea trecutului. Ca el să fie o simplă continuare a trecutului, cu toate calitățile acestuia, a fost o idee ce trebuia esclusă a priori. Pentru o rectificare a greșalelor și lipselor prezentului, care mâne firește va fi pentru toți trecut.

Însă unul din cele mai mari defecte ale prezentului e tocmai starea de lucruri ce am caracterizat-o în liniile prime ale acestei notițe, și trebuința cea mai mare ne s-a părut nouă că ar fi o singură direcțiune a spiritului pentru generațiunea ce crește.

Rezumându-ne, putem spune că, dacă esteriorul acestei festivități are să fie de un caracter istoric și religios, interiorul ei — dacă junimea va fi dispusă pentru aceasta — are să cuprindă germenii unei dezvoltări organice, pe care spiritele bune o vroiesc din toată inima.

Ca lucrarea noastră în viitor să constituie un singur organism, normal și fără abatere, e, se ‘nțelege de sine, un ideal a cărui împlinire nu e decât problematică; însă puținul bine ce ar putea rezulta dintr-o încercare de a organiza viața viitorului însemnează totuși mai mult decât nici o încercare spre aceasta.

Asta-i espunerea scurtă a scopului serbărei de la Putna.

Credem însă că n-ar fi neinteresantă o analizare a motivelor ce-au cauzat amânarea ei.

Prin războiul de față, la care participează cu spiritul toată lumea civilizată, s-a creat un curent al zilei care înădușă orice mișcare de un caracter mai pacific. Dacă serbarea se ținea în anul acesta, nu-i rămânea decât alegerea între două consecințe egal de rele. Sau că curentul zilei, îi imprima fără voie, o nuanță politică pe care n-o are și nici intenționează de-a o avea, și astfeli am fi dat naștere la zgomote și păreri cu totul neidentice cu scopul și ființa ei, ba poate că în cazul cel mai rău realizarea ei ar fi fost oprită prin măsuri guvernamentale; sau, dacă lumea ar fi fost priceput-o bine, fiind însă în contradicțiune cu curentul zilei, nimene nu s-ar fi interesat de ea ș-ar fi trecut nebăgată în samă și fără de-a lăsa vreo urmă morală, precum s-au mai întâmplat și cu alte serbări de natura acesteia. Iată rălele între care trebuia să aleagă; — și de aceea Comitetul pentru serbare a găsit de bine a o amâna pe anul viitor, când spiritele vor fi mai liniștite și participarea neoprită de nici un fel de considerațiune.

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Din_periodice/Din_periodice_-_1870