Venere și Madonă

Conform titlului, înțelegem că poemul asigură dezbaterea dintre senzație (instinct) și înțelepciune. Datorită conjuncției „și”, ideea de confruntare este anulată însă. Titlul face legătura între lumea veche, închinătoare la zei, al cărei ideal sublim de frumusețe era Venus, și lumea de după Hristos.

Poemul are o structură cu trei secvențe: comparația între Venere și Madona, critica iubitei și încercarea de împăcare. Comparațiile în afara celei menționate, sunt mai multe: între lumea veche și cea nou, între iubire și credință, între autor și Rafael.

Prima secvență poetică ne dezvăluie ce a rămas dintr-o lume care a existat, o „dulce veste”. Poetul face un portret moral al Antichității: „Lume ce gândea în basme și vorbea în poezii”. Oamenii erau oarecum naivi și credința în basme, mituri îi făcea inventivi. Aflăm despre lumea veche, din cărțile scrise despre ea, de către exponenți ai ei. Aceste informații sunt despre astronomie, alte forme de credințe, în zei multipli.

Al doilea catren descrie statuia lui Venus.

A treia secvență poetică este mai profundă decât am putea crede. Rafael a fost un pictor italian din timpurile Renașterii. Rafael pictează Madona cu sticlete, având ca model statuia lui Venus, de teama probabilă ca simbolul reprezentat de el să nu fie mai prejos, în privința frumuseții, ca Venus din Milo. Chipurile celor două, Venus și Madona, se aseamănă. Madona are în plus „surâsul blând, vergin”, „chip de înger”, „fața pală”, „diadema de stele”. Vizualizând pânza, remarcăm mâinile ocrotitoare ale sfintei.

În partea a doua, poetul deplânge „defectele” pe care le întrevede în persoana adorată, „femeie stearpă, fără suflet, fără foc” (o femeie fără sentiment matern, o femeie rece, fără pasiune). El impută aceste lipsuri pentru că le întâmpină în relație.

În strofa a patra din a doua secvență, este inserat ceasul de sinceritate, demascarea celei care se pretindea corectă în comunicare. Contribuie la cunoașterea feței adevărate a iubitei, sărutul ei distant, pe care îl primește, unul rece și fără fior, din care își dă seama că nu-i sunt împărtășite sentimentele. Atunci nici dragostea lui nu este în armonie (își pierde automat interesul). Înainte de toate, poetul însuși l-a avut ca model pe Rafael, ce a reprezentat artistic pe Madona dumnezeie. A încercat și el să atribuie însușiri de zeitate unei femei obișnuite, care era „Palidă femeie” numai, deși de la distanță părea luminată de razele stelelor, ca Madona însăși. Își reproșează deschis, ca să audă toată lumea, inclusiv iubita care-l dezamăgește, că s-a autoiluzionat că poate el schimba natura femeii iubite. Madona este blândă, fața îi este acoperită de raze blonde, înfățișarea aceasta sublimă este în acord cu sufletul, pe când, în cazul celei pe care o adoră, indiferent ce i-ai adăuga, dintre atributele sfinte, supraomenești, acestea nu se potrivesc naturii ei interioare. Inima îi este stearpă, adică nu poate iubi, e distantă față de eventualele curtoazii. Femeia pe care o ceartă este posesoarea unei mici doze de venin, însă nu cu un suflet atât de rău, încât să pară constituit numai din venin, în defavoarea oricărei urme omenești în el.

Totul a fost o farsă, un joc de revenire la originea relației lor. Lui îi era dor de „o privire umedă și rugătoare”. Dorea să știe dacă mai este capabilă să-i adreseze o asemenea uitătură, plină de slăbiciune și de milă. Salvarea ei, în ciuda unui suflet demonic de l-ar avea, este sfințirea căpătată prin trăirea sinceră și fără menajamente, a dragostei.