Definiție: Sonetul este o poezie cu formă fixă, alcătuită din paisprezece versuri, grupate de obicei în două catrene și două terține. Rima catrenelor este îmbrățișată (abba / baab), iar a terținelor: cdc / dcd.

Probabil Eminescu a abordat acest gen datorită sentimentului de admirație pentru William Shakespeare, un maestru al sonetului.

Scris în anul 1876, sonetul Vorbeste-ncet a fost publicat postum.

În sonet există regula ca niciun cuvânt să nu se repete, cu excepția, desigur, a prepozițiilor și a conjuncțiilor. Poetul încalcă această regulă. Cuvintele reluate, care pot fi considerate cuvinte-cheie, sunt: „vorbește-ncet”, „scump / scumpe”, „să privesc / privește”, „mea / meu”, „tău / ta”. Regăsim de asemenea cuvinte din același câmp semantic, precum: „glasul“, „vorba“, „cuvinte“.

Îndemnul „vorbește-ncet” confirmă apropierea persoanei dragi. Deja această apropiere conferă un sentiment de siguranță asupra legăturii, nu mai este nimeni în preajmă care să le afecteze intimitatea (care să-i deranjeze).

Nu mai este cazul unui efort în prietenie. Zbuciumul (agitația) s-a terminat, nimic pe lume nu contează mai mult ca prezența iubitei. Acum e timpul ca ei doi să se înțeleagă aproape fără cuvinte. Până acum și-au vorbit tare, au strigat pentru a se chema sau pentru a se corecta. Acum tinerii s-au obișnuit unul cu altul, e vremea pentru altă stare, a calmului. Este o invitație la armonie, la un acord între tonalitatea vocii și înțelesul „prea cuminte” al vorbelor.

A doua secvență poetică lichidează nevoia de vorbă, în prim-plan este contemplația, nevoia de a se privi. Când „ochii tăi îmi spun fără cuvinte”, este invocat simțul văzului care asigură de asemenea comunicarea desăvârșită. Este un regres în planul sonor, de la o vibrație se ajunge la stadiul numai de răsfrângere, la admirație prin contemplare.