https://blog.revistaderecenzii.com/

Ce farmec trist au colecțiile vechi, efemerele de o zi, foile grabnic tipărite ca să arunce o știre senzațională, o telegramă care a făcut ocolul lumii, o întîmplare stropită cu sînge și cîte alte fărîme din viață.

Așa, răsfoiam mai ieri colecția prăfuită a unui jurnal ce poartă data anului 1877, și o melancolie nestăpînită mă cuprinsese, cetind întîmplările trecute, dînd peste nume ce au pasionat opinia publică și peste anunțuri de prăvălii vechi.

Filă peste filă se așeza, zi peste zi, an peste an, păstrînd în ele, ca în niște pături sedimentare, urma unei vieți care a fost.

Și iată că printre atîtea știri și fapte diverse, printre telegramele ce vădeau starea febrilă de care era cuprinsă lumea în apropierea războiului, am dat peste faimosul discurs al marelui Kogălniceanu, privitor la profesorii Universității din Iași. Pasionat, ca un vînător chemat pe o urmă, am rătăcit înainte în pădurea aceasta de hîrtie, ale cărei foi le-au scuturat rînd pe rînd anotimpurile. Și figura marelui om se înălța covîrșitoare dintre pagini, întunecînd încetul cu încetul pe ceilalți, pe toate gloriile de o zi, pe toate fantoșele cari reușise să înșele cu aparența lor zgomotoasă ochii miopi ai contimporanilor. Gîndirea vie licărea scăpărătoare dintre rînduri, și mintea mea rămînea vrăjită de puterea cugetării lui, de caldul patriotism, de înflorirea curat neaoșă a cuvintelor pe cari Ie îngemăna în elanurile lui oratorice. Nu erau vorbele de efect ale oratorilor noștri, cari îți iau auzul cu sonoritățile lor și apoi rămîn goale de miez, o dată ce litera nepărtinitoare a tiparului ți le pune sub ochi.

Și încet, încet, ridicîndu-mi privirile de pe foile prăfuite, l-am revăzut așa cum l-am cunoscut în casa noastră. Omul de toate zilele, glumeț și iubitor de copii, a reapărut cu ochelarii lui măritori, sub sprîncenele stufoase, cu tufele de păr creț și alb ciufulit în jurul tîmplelor, cu barbișonul mișcător deasupra celor trei rînduri de bărbii, cu pîntecele enorm, boltit peste picioarele scurte, cu mîna elegant îngrijită și fină, ca o mînă de femeie.

O prietenie veche îl lega de tata, și, cu toată deosebirea de cultură ce era între ei, marele om iubea drumul casei noastre și venea, în orele lui de îndoială, spre omul de bun-simț ce era părintele meu, ca la un fel de puls al vieței politice din Iașii de atunci, și discuțiile se încingeau vii și nervoase, vesele și pline de ironii. În fața mesei bogat încărcată, cu șervetul alb înnodat pe după gît ca la un copil, cu furculița și cuțitul ținute războinic în mîinile mici gata parcă de apărare, vorbind și mîncînd ca un Gargantua, așa mi-l arată mai bine mintea.

Și în casa noastră, într-o ramă de aur a stat pînă tîrziu un portret, pe care tata, în admirația lui, îl aninase la locul de onoare. În fața biroului, dacă ridicai ochii, îi întîlneai privirea mioapă după ochelari și, fără să vrei, un respect adînc te cuprindea față de fruntea aceea boltită, în care sălășluiseră atîtea gînduri mari. Ani de zile stătuse neclintit acolo, și marelui om îi era drag intrînd în casa prietenului să-și contemple imaginea fidelă. Spre portret căutau mai întîi ochii lui cercetători intrînd în casă, și chipul i se lumina de o bucurie copilărească față de acest omagiu de iubire și de admirație.

Dar într-o zi, fluctuațiile viforoase ale politicei îi despărțiră, și tata porunci să dea portretul jos din cui și să-l urce în pod. Portretul apărea și dispărea după cum erau și vremurile, și conul Mihalache știa dinainte, intrînd în casă și ridicînd ochii spre locul cunoscut, la ce fel de primire trebuia să se aștepte.

Acest episod hazliu s-a repetat de multe ori, pînă ce pasiunile și înverșunările politice au contenit, și el a rămas neclintit pe zid, spre admirația copiilor, cari l-au păstrat la locul de onoare pînă întîmplările i-au mutat și pe ei din casă.

Bătrîn de tot îl revăd apoi, într-un palton lung pînă la pămînt, urcînd greoi scările unei tribune. Într-o sală furtunoasă de întrunire, glasul lui stîns și plîngător abia răsună și lacrimi mari i se rostogolesc pe obrajii bucălați, fără să le poată stăpîni. Mîna lui mică și fină duce la gură din cînd în cînd o sticluță din care bea și, în tăcerea din sală, glasul reîncepe tînguitor. Se apăra bătrînul de o acuzare ce i s-ar fi aruncat și vorbea de Iașul lui de care îl legau atîtea amintiri și care-i datora atîta. Se apăra că într-un discurs ar fi spus că toată viața trebuie să se restrîngă spre centru, și că astfel își renegase orașul, spunînd că poate să crească iarbă pe străzile lașului. O mîhnire nesfîrșită cuprinsese sala și un sentiment de rușine parcă îi învinsese pe toți. Era ceva sfîșietor în glasul lui și apărarea aceea era făcută ca de pe pragul unui mormînt.

Și după cîțiva ani apoi l-au și dus la locul de odihnă, în glasul clopotelor și în mireasma ghirlănzilor de flori, unde doarme și acuma, așteptînd ca vremea și istoricii să refacă marea și covîrșitoarea figură care a fost el.

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Mihail_Kog%C4%83lniceanu_(Anghel)