https://blog.revistaderecenzii.com/

Prefață semnată de Nae Ionescu

Cuprins

• 1PREFAȚĂ
• 2PARTEA ÎNTÂI
  • 2.1I
  • 2.2II
  • 2.3III
  • 2.4IV
• 3PARTEA A DOUA
  • 3.1I
  • 3.2II
  • 3.3III
  • 3.4IV
  • 3.5V
  • 3.6VI
  • 3.7VII
  • 3.8VIII
  • 3.9IX
  • 3.10X
• 4PARTEA A TREIA
  • 4.1I
  • 4.2II
  • 4.3III
  • 4.4IV
  • 4.5V
  • 4.6VI
  • 4.7VII
• 5PARTEA A PATRA
  • 5.1I
  • 5.2II
  • 5.3III
  • 5.4IV
  • 5.5V
  • 5.6VI
• 6PARTEA A CINCEA
  • 6.1I
  • 6.2II
  • 6.3III
  • 6.4IV
• 7PARTEA A ȘASEA
  • 7.1I
  • 7.2II
  • 7.3III
  • 7.4IV
  • 7.5V

PREFAȚĂ[modifică]

Mihail Sebastian s-a hotărât să dezbată problema iudaismului. Și o face pe un caz concret. El alege un moment oarecum istoric, cam cei zece ani ultimi ai frământărilor noastre politice, și încearcă a stabili în acest cadru viața de nădejdi, de luptă și de suferință a unui evreu neprevenit – dar pentru asta nu mai puțin evreu –, care e o ființă originară, poate chiar ființa lui originară, Iosef Hechter. Iosef Hechter se chinuiește. Dar pentru că Mihail Sebastian vrea să rezolve o problemă, în sensul că el vrea să înțeleagă de ce se chinuiește și dacă nu poate fi și altfel, Iosef Hechter trăiește lucid, adică dedublat, drama aceasta a iudaismului. Punctul de ajungere a acestui Iosef e oarecum surprinzător: pornit pe calea raționalistă – specific iudaică – a lui DE CE?, eroul nostru sfârșește prin a adopta, metodic, atitudinea statică a lui Ghiță Blidaru, care, întrucât e orientală, poate fi însușită și de evrei (cel puțin, de evreul mistic) de îndată ce ea face fondul gândirii aritmetizante a lui Spinoza, dar nu e mai puțin străină evreului de azi, care, încleștat în lupta cu problematica rasei lui, vrea să fie un luptător. Rezultatul? Iosef Hechter nu izbutește să explice nimic. În schimb, el constată; constată că Iuda suferă și se chinuiește și că nu se poate altfel.

Numai că această constatare e lipsită de necesitate. E adevărat că de când e lumea și de când sânt evrei – căci, în adevăr, evreii sânt de când lumea – neamul acesta a suferit. Din faptul suferinței lui permanente, însă, nu se poate scoate decât inductiv, adică ipotetic, sub beneficiu de inventar, caracterul necesar al suferinței lui. Și asta e insuficient. Pretinzând, deci, ca și Iosef Hechter, că Iuda va agoniza până la sfârșitul lumii, eu cred să pot demonstra că nu se poate altfel. Și pentru că Iosef Hechter nu o face, să-i îngăduie Mihail Sebastian lui Ghiță Blidaru să spună aici ceea ce nu i-a spus lui Iosef Hechter.

A căuta problemei iudaismului o soluție generală în ordinea politică este o operație lipsită de sens. Căci de îndată ce Iuda suferă și trebuie să sufere, e de la sine înțeles că ori de câte ori se va pune undeva, într-un conflict, problema iudaismului, ea se va rezolva în sensul suferinței evreilor. (Ceea ce nu e o soluție!) Și se va rezolva astfel nu pentru că oamenii sânt răi sau nedrepți, ci pentru simplul motiv că Iuda trebuie să sufere. Așa fiind, drama iudaismului nici nu este o problemă politică – o asemenea problemă implicând întotdeauna o soluție –, ci, pur și simplu, un fapt. Evreii pot da, politicește, material pentru o problemă popoarelor în mijlocul cărora locuiesc sau cu care sânt în contact. Aceste probleme își au, desigur, soluțiile lor – bune sau rele, dar soluții… Astfel, Spania a rezolvat, sau a crezut că rezolvă, la sfârșitul veacului al XV-lea, problema evreiască, izgonindu-i pe evrei din țară. Dar asta nu rezolvă problema iudaismului ca atare; ci, dimpotrivă, confirmă numai faptul dramei iudaice.

Asta înseamnă: drama iudaică nu poate fi dezlegată; pentru că ea nu e o problemă, ci un fenomen. Fenomenul acesta poate fi însă cunoscut, adică înțeles. Pe ce cale și prin ce metodă? Dacă drama iudaică ar putea fi dezlegată într-un fel oarecare, ea ar fi un fenomen de relație; conflictul s-ar ivi dintr-o defectuoasă luare de contact între evrei și ceilalți oameni – contact care ar putea fi amendat, ajustat. Cum însă conflictul acesta e permanent, indiferent de timp și loc, sau, mai exact, dacă conflictul acesta e permanent – așa cum constată și eroul nostru și cum o cred și eu –, atunci trebuie să conchidem cu necesitate că pricinile conflictului sunt în evreu. Așa fiind, indicația metodică e precisă; dacă evreul trebuie să sufere, suferința lui trebuie să-și aibă originea în el însuși; iar cum suferința e goală, pentru că rupe armonia creației lui Dumnezeu, evreul trebuie să fie substanțial bolnav. De aci, urmează că, pentru a dezlega taina suferinței permanente a lui Iuda, e nevoie să știm ce înseamnă a fi evreu.

Eu știu că metoda obișnuită în cercetarea „chestiunii evreiești” nu e aceasta. Antisemiții, de pildă, procedează tocmai pe dos: în chip empiric. Ei stabilesc anume că există un conflict statornic între evrei și celelalte neamuri, conflict care, la anumite momente, caută dezlegări tari. De pe urma acestor dezlegări, evreii suferă, desigur; dar vina e numai a lor, pentru că, de când există, ei nu au făcut decât blestemății. E inutil să stăruiesc prea mult asupra lipsei de valoare a acestei metode. Voi spune numai că ea nu poate fi concludentă; căci rezultatele ei pot fi tot așa de bine întrebuințate de evrei împotriva antisemiților. În adevăr: cum stabilesc antisemiții vina evreilor? În cazul cel mai bun – în care nu se mulțumesc numai cu afirmații – prin enumerație se citează cazuri, unul, două, o mie, în care evreii s-au dedat la blestemății. E asta o dovadă? Nu. Pentru că la o mie de fapte vinovate, evreii pot aduce oricând o mie de fapte de laudă. Sânt răufăcători? Da. Dar sunt și binefăcători ai omenirii. Sânt jecmănitori? Desigur. Dar sânt și filantropi. Sânt trădători în război? Se poate. Dar sânt și atâția care au murit simplu și cinstit. Și așa mai departe. Deci dară, dacă antisemiții spun: e drept să suferiți, pentru că sunteți răi, evreii pot răspunde: nu e drept să ne chinuiți, pentru că suntem buni. Cine are dreptate? Și unii, și alții. Asta înseamnă însă nici unii, nici ceilalți. Cum asta? Pentru că metoda lor de dovadă prin enumerație nu poate fi concludentă.

Înapoi, deci, la cealaltă metodă: Iuda se chinuiește. De ce? Nu există aici un „de ce”. Iuda se chinuiește, pentru că… e Iuda, în același fel în care soarele luminează, calul are patru picioare sau suma unghiurilor interioare ale unui triunghi plan este egală cu 180 de grade, evreul suferă – adică e substanțial bolnav. Dar atunci – ce este un evreu?

Chestiunea nu e chiar așa de simplă. Răspunsurile trebuie în orice caz pregătite. De aceea, mai întâi: când e cineva evreu? Problema asta am mai dezbătut-o o dată într-o discuție cu dl. I. Frollo, asupra așa-zișilor români catolici. Discuția nu a dus la o concluzie unică. Pentru că punctele de plecare ale fiecăruia din noi erau deosebite. Și anume, nu ne înțelesesem atunci asupra întrebării: când este cineva român. Să reiau deci lămurirea punctului meu de vedere. Cu atât mai mult, cu cât elucidarea acestei chestiuni este esențială pentru cele ce ne preocupă aici. Calitatea de român, evreu, turc sau neamț e o chestie de apartenență: faci, anume, parte dintr-o colectivitate, dintr-o comunitate. Asta se poate întâmpla în două feluri: subiectiv, printr-un act de mărturisire; obiectiv, prin aceea că ești vehicul al unei istorii. Prima modalitate nu este efectivă. Căci nu e suficient să faci mărturisire de credință iudaică, de pildă, ca să fii evreu. Mai mult încă, poți declara, poți simți, poți crede că nu ești evreu, și totuși să fii. Așa spuneam eu și altă dată; că apartenența la o comunitate oarecare nu e un act de voință individuală; și așa cred și acum. Cineva poate sta în slujba unei colectivități, îi poate face servicii eminente, își poate jertfi chiar viața pentru această colectivitate; asta nu îl apropie în fond cu nimic de ea.

Germania a purtat războiul grație activității a doi evrei: Haber și Rathenau. Prin asta, însă, Haber și Rathenau nu au devenit germani. Au slujit, dar din afară; da dincolo de zidurile comunității spirituale germane. E nedrept? Întrebarea nu are nici un sens: e un fapt. Așa fiind, singurul fel real de a fi evreu, francez sau mai știu eu ce e să fii purtător al istoriei respective. Da, sigur, precizarea aceasta e făcută mai mult din imponderabile și, ca atare, ea va fi acceptată greu: mai ales, în epoca noastră, care abia acum începe să recapete sensul imponderabilelor. Nu e vina mea însă. Eu nu pot judeca fără imponderabile; și nici nu vreau; căci numai ele sânt în stare a exprima și transmite direct realitățile mai complexe. Ești, deci, român sau evreu sau german, dacă ești fructul unei istorii. Fructul firesc și normal. Căci, ca în orice proces de viață, se pot ivi și aberații; congenitale sau altfel. Actul de conștiință prin care să te recunoști a fi membru al unei comunități spirituale – expresie a unei aceleiași istorii – poate cel mult adăuga la românitatea ta, și încă numai la intensitatea și precizia acestei românități. Pot fi însă foarte român și fără a-ți da seama de asta. În același fel în care un stejar e stejar… fără să o știe. Prin urmare: ești român sau evreu sau grec nu printr-o mărturisire de credință, ci prin vehicularea unei istorii; calitatea aceasta nefiind – încă o dată – un act individual de voință, ci o stare naturală. Iosef Hechter nu ignoră aceste adevăruri fundamentale. El are prilejul să le descopere în chiar familia lui.

În fiecare evreu sânt active două momente: unul al tradiției iudaice, altul al solului natal. Tradiția iudaică e una singură; solul natal – diferit. Există un evreu rus, după cum există un evreu român; sau un evreu german. Asta e un fapt, dar un fapt creator de confuzii. Că e fapt, se poate dovedi ușor. Sânt atâția evrei care au părăsit țara românească. Și au părăsit-o de nevoie, în necazuri, că doară nimeni nu ia lumea-n picioare de plăcere. Au plecat, deci, de cele mai multe ori ocărându-ne. S-au așezat prin străinătăți; și dacă au izbutit în viață, au continuat să ne ocărască. Ciudat însă: în casele lor vei găsi aproape întotdeauna o odaie românească; pe masa lor adesea mămăligă și sarmale… de porc; iar în suflet nu arareori o umbră nostalgică. Vasăzică solul natal lucrează. Dar lucrează cum? Cu intensități deosebite.

În neamul lui Iosef Hechter, de pildă, oamenii din partea tatălui, negustori de grâne în schela Brăilei, în contact permanent cu realitățile concrete, stau precumpănitor sub semnul locului; în cei dinspre partea mamei, meseriași în contact cu materia moartă și talmudiști trăind în abstracții, capabili deci a se sustrage specificului geografic, precumpănește tradiția iudaică. Iosef Hechter o știe. În această discriminare însă stă și originea confuziilor. Căci gândul alunecă. În adevăr, iată cum gândesc unii: dacă în fiecare evreu există două momente, cel al tradiției și cel al locului, atunci diagrama fiecărui individ va fi dată de proporția în care se amestecă cele două momente constitutive. Care sânt însă limitele între care variază aceste două momente? Teoretic, ele cresc și descresc în semn contrar; iar limita descreșterii poate fi zero. Descrește momentul geografic până la zero în favoarea tradiției, evreul român devine evreu pur; descrește, dimpotrivă, până la zero momentul tradiției iudaice, atunci evreul român devine român pur. Este iluzia asimilistă; și este iluzia atâtor evrei care se cred sincer români și pe care mișcările pasionale antisemite îi surprind până la disperată năucire. Pe nedrept însă. Căci într-un fel, antisemitismul nu e pentru ei decât o chemare la ordine: adu-ți aminte că ești evreu! Știu, Iosef Hechter va protesta; el va spune: numește-mă cum vrei, eu știu însă că sânt un om de la Dunăre și că Dunărea Brăilei face parte din ființa mea. Face? Nu o vom contesta. Dar în ce măsură? Sânt în elementele constitutive ale ființei omenești momente esențiale și accidentale; de adânc, și superficiale. Ești tu, Iosef Hechter, om de la Dunărea Brăilei? Nu. Ci evreu de la Dunărea Brăilei. Asta e de reținut: cresc și descresc cele două momente, al tradiției și al locului, în ființa unui evreu; dar pe când climatul geografic se poate închirci până la foarte aproape de zero, cel spiritual observă o limită sensibil deasupra lui zero, sub care nu coboară niciodată. Ceea ce face ca evreul să fie evreu, oriunde ar fi el. Așa este. Și așa trebuie să fie. Aș zice chiar, așa e bine. Naționalitatea este, deci, o stare organică. Cu cât un om este mai viu, cu atât el e și mai național. Mărturisirea de credință de care aminteam mai sus e și insuficientă, și ineficace. Probă: sânt atâția oameni care se declară categoric români, și care, cu toată genealogia lor fără cusur, au încetat de a fi români; care nu sânt nimic. Acestea sânt exemplarele hibride, în degenerescență ale națiunii; care în ordinea vieții publice nu creează nimic sau creează valori formale, pline de artificialitate; și a căror vitalitate e așa de redusă, încât de cele mai multe ori, în ordinea fiziologică, nu au copii. Să observăm că hibriditatea aceasta nu atacă deloc inteligența. Am zice, chiar, dimpotrivă: ascute, uneori până la morbid, instrumentul inteligenței; dar numai pe cel al inteligenței formale, care despică, analizează și, neputând înțelege, nici nu poate crea. Să reținem această corelație: logica luată ca instrument de creație, nu de transmitere a adevărurilor – lipsă de solidaritate cu viața – incapacitate creatoare sub orice raport – caracter anațional.

Exemple? S-ar putea căuta între oamenii care fac politica statului nostru, de astăzi, o politică așa de puțin națională, adică așa de puțin în legătură cu structura neamului românesc.

Să nu mai insistăm însă. Exemplele acestea nu sânt interesante. Ca orice hibrid. Și să ne întoarcem la chestiunea noastră: când e, deci, cineva evreu? După cele spuse, răspunsul se desprinde suficient de clar: când trăiește istoria evreiască; indiferent dacă e conștient de asta sau nu, indiferent dacă o vrea sau nu. Asta înseamnă însă că, pentru a înțelege ce e un evreu, e nevoie să știm ce e istoria evreiască.

Dezbaterea acestei chestiuni comportă – recunosc – un efort de obiectivitate. Dar mă socotesc în stare să-l fac. Și de aceea mă încumet a duce dezbaterea până la capăt. Istoria evreilor e, pentru ei, un șir lung de suferințe nejustificate. Pentru „ceilalți”, suferințele evreilor nu sânt decât rezultatul unei reacții îndreptățite la tot răul pe care evreii îl aduc în mijlocul neamurilor cu care trăiesc. Fiecare din „părți” socotește, deci, că dreptatea e de partea ei. Ce e de făcut? Eu cred că cel mai simplu e să lăsăm, deocamdată, afară din preocupările noastre chestiunea dreptății; să nu mai vorbim, deci, de suferințe „nejustificate” și reacții „îndreptățite”; să vorbim numai de suferințe, de suferințele evreilor.

Așadar: Iehuda patet.

De ce?

Să pornim de la faptul brut, așa cum e trăit și înfățișat el chiar de către evrei, încercând a stabili în ce constă această suferință. Se constată că între evrei și popoarele în mijlocul cărora trăiesc au existat întotdeauna nepotriviri și neînțelegeri; de pe urma cărora evreii au fost supuși la un regim deosebit, din care pentru ei au izvorât întotdeauna suferințe. Regimul acesta s-a aplicat evreilor, și individual, și colectiv; după împrejurări. Nu se poate nega, de pildă, un sentiment general de ură și dispreț al popoarelor față de evrei, sentiment care creează acestora, fie și numai moralmente, o situație de paria și care stă la baza tuturor acțiunilor de pe urma cărora evreii au să sufere. Să observăm însă că încordarea dintre evrei și celelalte neamuri nu e un fenomen constant; și că sânt adesea perioade în care domnește li-niște deplină și în care neamul evreiesc prosperă. Când suferă evreii? Când sânt evreii – ca să întrebuințez o expresie a lor – persecutați? În momente de criză. Această criză poate fi de două feluri: provocată de evrei și provocată de alte pricini, oarecari.

Marile și sângeroasele mișcări antisemite din Anglia la începutul timpurilor moderne, de pildă, își au explicația în acțiunea evreilor. În adevăr, purtători ai spiritului capitalist, evreii au întreprins atunci în Anglia disoluția economiei agrare; nimic mai firesc, deci, ca cei păgubiți – posesorii și lucrătorii de pământ –, beneficiarii regimului de economie agrară, să reacționeze. Faptul nu e de altfel specific Angliei, ci general; și asupra lui am avut prilejul să insist și altădată. Sânt, însă, cazuri în care evreii nu au nici o vină. Se întâmpla, de exemplu, în Rusia veche, ca ori de câte ori guvernul se găsea în dificultăți și avea nevoie de o diversiune să organizeze câte un pogrom, local sau mai întins, după nevoie. Mai ales aceste fapte le subliniază evreii ca să arate că sânt persecutați, și încă pe nedrept. Căci, zic ei, justificare obiectivă pentru asemenea pogromuri nu există. Există numai o ură subiectivă împotriva noastră, și această ură e și pricina suferințelor noastre. Să cercetăm obiectiv această afirmație. Mai întâi, pogromurile nu sânt o invenție rusească și nu s-au exercitat numai împotriva evreilor. Dacă ne aducem bine aminte, Roma imperială cunoștea și ea asemenea procedee, iar victime ale lor erau foarte adesea creștinii. Ca să nu luăm decât un exemplu. Exemplul acesta e suficient însă pentru a stabili un fapt, anume, că nu există la neevrei o singură direcție de destindere a unei situații încordate înspre evrei; deci nu calitatea de evreu este cea care lucrează asupra neevreilor ca o cârpă roșie, asupra taurului. Nu calitatea de evreu, ci altceva. Ce anume? Să încercăm a înțelege.

Este adevărat că procedeul amintit mai sus era foarte întrebuințat în Rusia. E iarăși, adevărat că un asemenea procedeu ar pu-tea fi întrebuințat și în alte țări cu climate politice și de ethos, asemănătoare. Dovedește însă asta că pricina unor asemenea agitații e subiectivă? Greu de admis! Vedeți, când diavolul a vrut să ispitească pe cei dintâi oameni în rai, el nu s-a îndreptat către Adam, ci către Eva. De ce? Pentru că el știa că Eva va sucomba mai ușor ispitei. La fel și poliția rusească care organiza pogromurile; ea oferea mâniei publice ca țintă pe evrei. De ce? De ce oare agitatorii aceștia nu ridicau lumea împotriva tătarilor sau a ungurilor sau a francezilor? De ce – presupunând că premisa evreilor (evreii, cal de bătaie pentru toți agitatorii) este adevărată – de ce toate instigațiile acestea au ca obiect evreimea? E simplu, se va spune: pentru că asemenea instigări prind întotdeauna și pentru că agitatorii o știu. O știu agitatorii antisemiți astăzi, așa după cum cu vreo 18 veacuri în urmă o știau agitatorii anticreștini. Foarte bine; numai că, în acest caz, trebuie să existe în evreii de azi și de totdeauna, trebuia să existe în creștinii de acum 18-19 veacuri, un element obiectiv care să-i facă apți de a aprinde mânia publică; exact în același fel în care slăbiciunea congenitală a Evei o făcea aptă să sucombe ispitelor diavolului. Care e acest element?

Datele de mai sus încadrează o elementară problemă a psihologiei mulțimilor. Pentru ca o categorie de oameni să poată deveni obiectul de descărcare a patimii maselor e nevoie de mai multe elemente. Ținând seamă de faptul că asemenea descărcări, întrucât sânt fapte de psihologie colectivă, nu își au de cele mai multe ori decât origini neraționale, vom spune că o categorie de oameni nu e aleasă ca victimă de către agitatori decât:

1. Când ea constituie o grupă fundamental deosebită de masele în mijlocul cărora trăiește;

2. Când deosebirile acestea, devenite conștiente și înțelese ca tot atâtea motive de superioritate asupra neamurilor din jur, au ca urmare un proces voit de succesiune, care duce la izolarea numitei grupe înlăuntrul chiar al societății respective;

3. Când, de pe urma acestei izolări, viața înlăuntrul grupei ia anumite forme ezoterice, pline de mister pentru cei din afară;

4. Când grupa aceasta reprezintă o primejdie permanentă pentru ordinea celor din afară, pentru structura spirituală, politică, socială sau economică a așezării lor.

Aceste patru momente se verifică complet pe cazul persecuției creștinilor în imperiul roman. În adevăr, atât prin felul lor de viață, cât și prin ethosul lor, prin înțelegerea lumii și prin sensul general pe care îl dădeau ei existenței și acțiunilor omenești, creștinii erau fundamental deosebiți de stăpânitorii Romei. Mai mult decât atât însă, conștienți de valoarea adevărului absolut în stăpânirea cărora erau ca închinători ai lui Hristos, ei duceau o viață separată de a celorlalți, cu o practică a cotidianului care distona categoric nu numai în cele religioase și care îi silea să se izoleze dacă nu pentru altceva cel puțin pentru a se feri de ispita vieții păgâne; de aici traiul în comunități, și topografic închise, adevărate ghetouri, înlăuntrul cărora nu pătrundea nici ochiul cel mai indiscret – dacă nu era al unui inițiat –, și tot de aici taina care învăluia această viață și care făcea posibile legendele cele mai fantastice. Există un basm cu omorul ritual? Există. Dar de ce se plâng evreii? Nu a existat un basm cu creștinii otrăvitori de fântâni? Și evreii nu au ei oare nici o vină, n-au avut ei nici un rol în răspândirea acestor basme? Iată dară, istoria nu face decât să se repete. Față de imperiul roman creștinii însă mai îndeplineau o funcțiune; aceea de element dizolvant al așezării romane. Va fi spus Hristos: dați Cezarului ce e al Cezarului. Asta însă nu apăra imperiul împotriva dinamitei creștinismului. Iar primejdia aceasta o simțeau stăpânii – și reacționau. Reacționau prin… pogromuri. Încercând să explice acest fapt, unii spun: pentru că creștinii erau purtătorii unei mișcări revoluționare. Evreii înșiși spun despre ei: pe noi numai retrograzii nu ne pot suporta; numai retrograzii sânt antisemiți – și anume pentru că evreii sânt revoluționari, aducători de progres. E inexact. Evreii nu sânt aducători de progres, între altele și pentru că… progresul nu există. Evreii aduc schimbare, nu progres; și încă nici asta întotdeauna.

Iată, de pildă, astăzi. Singura țară revoluționară în Europa e azi Germania. (Italia nu e încă revoluționară, iar Rusia, care cu Lenin a fost formal revoluționară – în fond nu, pentru că marxismul nu e, față de raționalismul cartezian, în nici un fel revoluționar – deci, Rusia, care cu Lenin a fost formal revoluționară, a încetat să mai fie, în momentul în care – sau: dacă – omul de stepă Voroșilov a capitulat în fața lui Stalin, care devine din ce în ce mai mult omul tehnicii, adică moștenitorul lui Petru cel Mare, în așa măsură încât urmează sugestiile Franței și se întoarce înapoi în Europa.) Deci singura țară revoluționară azi în Europa e Germania – iar Germania de azi e antisemită. Nu e adevărat, deci, că evreii sânt întotdeauna și peste tot un ferment revoluționar. Și, chiar dacă ar fi așa, asta încă nu ar explica pasiunile dezlănțuite împotriva lor. Căci nu e adevărat că, popoarele se ridică împotriva oricărei revoluții. Nu. Ci popoarele se ridică împotriva revoluțiilor, atunci când acestea atacă geniul lor național, ethosul lor. Le suportă însă – mai mult: le susțin – atunci când merg înspre o potențare a acestui ethos. Întorcându-ne la cazul nostru: creștinismul reprezintă față de geniul roman o formulă, dacă nu chiar diametral opusă – ceea ce totuși s-ar putea susține –, în orice caz o formulă fundamental deosebită. Roma trebuia să înțeleagă, și instinctul ei nu a înșelat-o, că ideea de stat romană nu putea decât să sucombe prin înflorirea creștinismului. Și de aceea a reacționat. (Cu cât succes – s-a văzut. Dar asta e o altă chestiune.) Iată, deci, originea sau explicația persecutării creștinilor sub imperiu. Întrebarea e: au fost și sânt evreii, oare, față de toată lumea, în situația în care se aflau creștinii față de imperiul roman? Să vedem.

Evreii sânt poporul ales. Asta trebuie să o mărturisească nu numai orice evreu, ci și orice creștin. Evreii sânt poporul ales, pentru că cu ei a făcut Dumnezeu primul legământ. Ei știu asta. Un popor ales are însă de împlinit o funcțiune; căci el nu e ales din cauza a ceva, ci – și mai vârtos încă – pentru ceva, într-un anumit scop. Dar pentru ca să-și poată împlini misiunea lui, el trebuie să se păstreze ca popor ales. Asta iarăși au înțeles-o evreii. De aceea, în istoria lor, încă de la început, se poate identifica extrem de lesne o tendință constantă nu numai de a-și sfinți viața, dar și de a o păstra pură de orice contact cu cei de altă credință. În țara lor, când aveau una, în toate celelalte țări unde îi aruncau nenorocirile lor naționale sau numai neliniștea lor scormonitoare care îi punea mereu pe drumuri – căci, de fapt, foarte mulți din evrei au trăit în diaspora chiar în vremea independenței statului lor –, ei trăiau despărțiți de ceilalți oameni, în comunități rigid închise.

Conștiința superiorității credinței lor, conștiința superiorității lor de popor ales nutrea în ei un imens orgoliu, care, astăzi, după atâtea nenorociri și suferințe, e tot așa de intact cum era în timpurile de cea mai mare strălucire națională (căci au fost și momente de astea). Desigur, evreii au fost întotdeauna un corp străin în mijlocul neamurilor cu care au venit în atingere; și dacă e adevărat că „difference engendre haine”, – au fost și urâți. Să se recunoască însă că dacă procesul acesta de diferențiere, de singularizare, de izolare este așa de departe dus astăzi, încât între evrei și celelalte neamuri nu se mai pot arunca punți statornice, apoi el a fost inițiat nu de celelalte neamuri, ci chiar de evrei. Vechiul Testament este o lege care e și a noastră, a creștinilor; întrucât și noi o mărturisim, ar trebui deci ca între noi și evrei să fie ceva comun: Vechiul Testament. Și, totuși, nu e. Pentru că ceea ce face fondul ethosului evreu nu e legea cea veche, ci comentariul ei. Stă scris doară că Thora e apă, și Mishra e vin. Și asta își are însemnătatea ei enormă. S-a întâmplat cu Vechiul Testament la evrei ceea ce trebuia să se întâmple mai târziu cu Evanghelia la catolici; care nu era valabilă decât sub garanția Bisericii (Augustin), adică în lumina comentariilor. Nu insistăm, căci chestiunea e cunoscută: Talmudul a luat locul Thorei. Nu chiar dintr-o dată. Ci cu lupte grele, care nu s-au terminat decât când a fost arsă opera lui Maimonide, Mare Nebuhim. Asta înseamnă, însă, veacul al XIV-lea. Până după 1300, deci, au luptat urmașii fariseilor pentru impunerea spiritului exclusivist, în virtutea căruia evreii trebuiau să se țină departe de orice atingere cu celelalte neamuri; fie că era vorba de perși sau de romani, de greci sau de alexandrini, de arabi sau de creștini. La această, dată însă izbânda rabaniților era desăvârșită; separația între evrei și celelalte neamuri complet realizată.

Când însă cineva vrea să se țină departe de tine pentru că, te disprețuiește, pentru că te socotește mai jos de el și nu demn de ai fi o legătură, reacția ta e firească: începi a-l socoti drept dușman; sau, în ori ce caz, de altă natură decât a ta. Procesul de separație inițiat de evrei continuă să fie adâncit de ceilalți. La aceasta a contribuit, dacă mai era nevoie, încă un fapt, de ordin strict concret.

Evreii sânt, desigur, mistici; dar sânt, în același timp, raționaliști. Probă: Kabbala (hasidismul, care e, înlăuntrul iudaismului, față de raționalismul talmudiștilor, cam ceea ce e în catolicism franciscanismul față de scolastica tomistă, nu e nici pe departe un element hotărâtor în plămădeala ethosului iudaic). De la talmudist, însă, până la zaraful cântăritor de aur și împrumutător de bani nu e nici măcar un pas: e unul și același lucru. Evreii au fost, deci, în toate timpurile excepționali mânuitori de bani. Calitatea asta a lor i-a dus în apropierea regilor și ai mai marilor tuturor neamurilor; cărora le-au făcut servicii adesea eminente. Evreii nu au știut, însă, nu au înțeles niciodată – cu toate necazurile care au căzut pe capul lor – că nu există mai mare nenorocire decât aceea de a sluji contra răsplată pe cei mari. Căci ceea ce-ți pot da stăpânitorii neamurilor în plată sânt privilegii, iar privilegiile nu pot fi decât izvor de nenorocire. Privilegii pentru neamul lor. Asta merge o bucată de vreme. Și le-a mers și lor. În Alexandria, de pildă, ca și mai târziu, în Spania, privilegiile de care se bucurau evreii erau așa de însemnate, încât mulți treceau la iudaism numai ca să se bucure de foloasele calității de a fi evreu. Asta nu merge însă la nesfârșit. Căci, într-un anumit moment, intervine o criză publică, și atunci pasiunea populară merge tocmai împotriva celor privilegiați. Să te apere cei mari? Cei mari dau cel mult privilegii – și încă? –; de apărat însă împotriva mișcărilor de opinie publică – asta nu. Evreii uită mereu că ei au fost izgoniți din Spania la scurtă vreme după ce făcuseră eminente servicii lui Ferdinand și Isabelei, cărora le refăcuseră finanțele publice! Iată, deci, în situația lor privilegiată – și unde nu au avut privilegii evreii? – încă un element al procesului de izolare a evreilor, proces care, de data aceasta, nu mai pornește de la evrei, ci de la ceilalți, deși, de fapt, nu e decât o consecință a secesiunii rabanite. Nu explică asta destule lucruri? Destule – dar nu pe toate…

Desigur, evreii sânt poporul ales. Dar ales – la ce? Ei spun, ca să stăpânească pământul. E o afirmație care face orice discuție imposibilă. Căci ce înseamnă oare, în domeniul realităților concrete, a stăpâni pământul? Socotesc, deci, indicat să alegem un alt punct de plecare. Un punct de plecare care să fie ceva mai precis și posibil de a fi acceptat de toată lumea. Care e, după chiar părerea evreilor, momentul în care ar fi să înceapă stăpânirea lor asupra lumii? Momentul în care va apărea Mesia. Prin urmare, deplasând puțin problema, fără a-i schimba însă punctul de ajungere, vom spune: evreii sânt poporul ales, pentru că dintre ei trebuia, după hotărârea lui Dumnezeu, să se nască Mesia. Asupra acestora suntem toți de acord; evrei și creștini. Imediat după aceasta însă se deschide controversa.

Noi spunem: Mesia a venit. Prin întruparea Logosului. El e Hristos. Evreii au fost poporul ales; ales pentru întruparea lui Dumnezeu. Dar în momentul în care aceasta s-a întâmplat, în momentul în care el și-a împlinit misiunea deci, poporul evreu a încetat a mai fi poporul ales. Căci, e adevărat, legea cea veche era un legământ între Dumnezeu și poporul evreu; legea cea nouă, însă, e un legământ între Dumnezeu și toate neamurile pământului. În legământul cel nou devine, deci, oarecum ales oricine primește legea cea nouă; ales între pierzanie și mântuire. Prin urmare: sau evreii recunosc că Mesia a venit sub chipul lui Hristos, și atunci, din acest moment, ei încetează de a mai fi poporul ales (sub pedeapsa de a făptui cel mai greu păcat – al orgoliului); sau ei contestă autenticitatea lui Hristos-Mesia, și atunci ei se refuză de la funcția lor de popor ales, aceea de a fi instrumentul lui Dumnezeu întru mântuirea lumii, păcătuind nu numai împotriva misiunii lor, dar chiar direct împotriva lui Dumnezeu. La aceasta evreii răspund statornic: Hristos a fost desigur cineva. Poate chiar un profet. Dar dacă el pretinde a fi chiar fiul lui Dumnezeu sau, în orice caz, Mesia, atunci el e un impostor. Mesia nu a venit încă. El va veni, sigur, pe un cal alb, și atunci va începe și stăpânirea lui Israel asupra pământului.

Cele două poziții sânt ireductibile. Dacă am încerca, dintr-un punct de vedere exterior amândurora, să stabilim cine are dreptate, ar trebui să ne recunoaștem neputința.

Din fericire, însă, pentru problema noastră e absolut indiferent să se știe de care parte e dreptatea. Căci în chiar caracterul ireductibil al celor două poziții stă miezul problemei noastre. Să ne amintim, în adevăr, că ceea ce vrem să lămurim noi nu e cine e vinovat în conflictul permanent dintre evrei și celelalte neamuri, ci care este explicația permanenței suferințelor lui Israel.

Prin urmare: poziția evreilor e clară; ei sunt poporul ales; care va stăpâni pământul în ziua în care se va ivi Mesia. Iată însă că din Israel s-a născut cineva care se pretinde a fi Mesia. Acest cineva, Hristos, care nu e decât un impostor, a sfârșit totuși prin a fi recunoscut ca fiu al lui Dumnezeu de atâtea neamuri în mijlocul cărora trăiesc evreii. El a creat o nouă înțelegere a lumii, o nouă structură spirituală și nu numai o nouă scară de valori, dar chiar valori noi. O așezare creștină a lumii.

Aici începe dificultatea. Evreii trăiesc în mijlocul acestei lumi, creștine. După care lege? După legea creștină? După obișnuințele create de legea creștină? După indicațiile climatului creștin? Dacă da, atunci evreii au renunțat la legea lor, au trădat legământul lor cu Dumnezeu, au încetat de a fi poporul ales – mai mult, au încetat de a fi evrei. Nimic din toate acestea nu s-a întâmplat însă. Evreii, continuă a fi evrei. Ce înseamnă asta? Că, în mijlocul unor popoare creștine, ei își fac așezările lăuntrice și își duc viața după o lege a lor, alta decât cea creștină, potrivnică celei creștine – operă a unui impostor. Concluzia? Urmând legea lor. evreii trebuie să saboteze așezările și valorile creștine.

Nu este vorba aici numai de o problemă religioasă. Este adevărat că necazurile și suferințele evreilor sunt mai adânci și mai frecvente în acele timpuri și în acele regiuni în care popoarele odihnesc într-un creștinism mai categoric. După cum iarăși e adevărat că situația lor e incomparabil mai ușoară în țările protestante, protestantismul – mai ales în anumite forme ale lui – fiind formula cea mai puțin creștină în creștinism și cea mai aproape de structura iudaică. Dar, încă o dată, problema nu e în primul rând religioasă. Sau, mai exact: justificarea formală a conflictului acesta permanent nu e de natură, religioasă. E vorba de altceva; iudaism sau creștinism sânt mai mult decât religii; ele sânt principii formative ale vieții; există o așezare iudaică și o așezare creștină a lumii, indiferent dacă în conștiința oamenilor și a instituțiilor apare în chip explicit Hristos și Iehova sau nu. Așa fiind, există valori creștine și valori iudaice în oricare ordine a vieții; fie că ne gândim la organizarea politică a unei nații, fie că ne preocupăm de crearea și circulația bunurilor materiale, fie că nu e vorba decât de înțelegerea sensului general al existenței. Pe orice teren ne-am afla, deci, există o categorică „incompatibilitate de umoare” între creștini și evrei.

Așa fiind, însă, deosebirea pe care am identificat-o ca existând între evrei și creștini merge mai departe: aceștia din urmă îi simt pe cei dintâi nu numai izolați voluntar, dar și – știți, a patra condiție din cele de mai sus – primejdioși ordinii creștine. Creștini și evrei, două corpuri străine unul altuia, care nu pot fuziona întro sinteză, între care nu poate exista pace decât…. prin dispariția unuia din ele.

Iuda suferă. De ce?

Pentru că Iuda trăiește în mijlocul unor popoare pe care nu poate să nu le dușmănească, chiar dacă ar voi altfel; pentru că din momentul în care a refuzat să-l recunoască pe Hristos-Mesia, ancorându-se și mai departe – pe drept sau pe nedrept – în calitatea lui de popor ales, el e dator, față de el însuși să-și împlinească funcțiunea care îi revine, aceea de dizolvant al valorilor creștine. Iuda suferă pentru că l-a născut pe Hristos, l-a văzut și nu a crezut. Și asta încă nu ar fi fost prea grav. Dar au crezut alții – noi. Iuda suferă – pentru că e Iuda.

Există totuși o acțiune prin care evreii au încercat să se smulgă soartei lor. E sionismul. Încercarea mi se pare însă cu totul confuză. Desigur, Ierusalimul rămâne polul magnetic al iudaismului. Dar un pol, aș zice, mistic. Căci urarea nostalgică „la anul la Ierusalim” nu are nimic pozitiv în ea, ci e mai degrabă unul din acele mituri despre care vorbește Sorel, în același fel mit cum mit e hiliasmul, evenimente care nu se vor întâmpla niciodată, dar care polarizează omenirea și au asupra oamenilor o înrâurire extrem de puternică, obligându-i să-și regleze viața în vederea acelor evenimente, ca și cum ele s-ar întâmpla.

Întoarcerea la Ierusalim e, netăgăduit, o realitate pentru evrei. E cea mai puternică realitate iudaică. Certitudinea aceasta mistică după care Israel se va regăsi odată și odată la umbra templului este așa de adânc înrădăcinată în ființa evreilor, încât aceștia nici nu-și socotesc viața în diaspora decât ca un provizorat. Mai mult, ca o ficțiune. Căci dacă evreii au temple și case de rugăciune prin toate așezările lor, nu e totuși mai puțin adevărat că singurul loc de rugăciune și de jertfă rămâne Ierusalimul și că, în fond, adevăratul templu – nu surogatele din diaspora – acolo este. Stranie stare de spirit, în care conceptul-limită al dorințelor, obiectul tendințelor dureroase ale unui popor întreg devin adevărata realitate, pe când viața de toate zilele se destramă în transparențe iluzorii – ficțiuni! Înțelegeți dară ce departe de realitatea iudaică a fost gândul lui Theodor Herzl atunci când a lansat ideea sionismului. Stat iudaic? Evident, dacă cineva ar izbuti să adune la un loc pe toți evreii de pe fața pământului și să-i constituie în stat, problema suferințelor evreilor ar lua o altă înfățișare; poate chiar că ar fi rezolvată. Dar întrebarea e: cum să constitui un stat evreiesc? Evreii au mai avut doară un stat. L-au avut chiar de mai multe ori. Unde e? Să-l fi așteptat, oare, evreii pe Theodor Herzl ca să descopere ideea unui stat evreiesc? E cel puțin ciudat. Un popor obișnuit, normal tinde înspre viața de stat în chip firesc, fără nici un plan conștient; exact în același fel în care moleculele dintr-o soluție suprasaturată tind spre cristal. Asta la evrei însă nu se vede. Ba, dimpotrivă, ori de câte ori au avut un stat, nu s-au liniștit până nu l-au făcut în bucăți. Să înceteze viața în diaspora? Nonsens. Căci viața în diaspora este însăși starea naturală a evreilor.

Desigur, viața în diaspora nu ar fi fost posibilă, împrăștierea nu ar fi putut să păstreze intact poporul evreu așa cum l-a păstrat, dacă fiecare evreu în parte și toți la un loc nu ar fi trăit într-o halucinantă încordare viziunea mistică a Ierusalimului pământesc. Ierusalimul a împlinit însă, după cum am spus, funcțiunea de polarizator nu a indivizilor concreți, ci a spiritualității iudaice și a ethosului iudaic. Atât. Suficient pentru a păstra poporul; dar insuficient pentru a-i lega pe indivizi într-un stat.

Și acum, ce a vrut Theodor Herzl, și ce vrea sionismul? Să ia Ierusalimului nimbul lui mistic, caracterul lui de mit de până acum și să transforme acest oraș într-o capitală de stat cu ministere și cu siguranță generală? Se poate. Numai că nu s-ar realiza decât o experiență cu totul trecătoare, cum au fost întotdeauna așezările politice iudaice, iar, pe de altă parte, concretizându-se Ierusalimul, s-ar lua evreilor din împrăștiere singurul centru de raliere al lor care le-a făcut posibilă viața până astăzi. Sionismul este, fără îndoială, o încercare de a rupe cercul de suferință al fatalității iudaice – dar o încercare care nu poate duce decât cel mult la un rezultat: pierderea evreilor ca popor, prin sfărâmarea mitului ierusalimit. Sionismul? Sinucidere! Și asta trebuia să fie o soluție!

Iată-ne, deci, la sfârșit. Iosef Hechter simte că Iuda suferă și că nu se poate altfel. Dar Iosef Hechter nu înțelege de ce. Am încercat să i-o lămurim noi. În forma cea mai strânsă și mai didactică de care am putut să dispunem. Cu elemente luate nu din literatura și orientarea antisemită, ci cu ceea ce ar avea la îndemână ca repere în judecată un evreu; un evreu obiectiv și lucid.

Suferi pentru că ești evreu; ai înceta să fii evreu în momentul în care nu ai mai suferi; și nu ai putea scăpa de suferință decât încetând a fi evreu, Este, desigur, o apăsătoare fatalitate. Dar tocmai de aia nu e nimic de făcut: Iuda va agoniza până la sfârșitul veacului.

Revoltă? Nu e bună la nimic. Nu slujește la nimic. În același fel în care nimeni nu poate sări peste umbra lui – evreul nu-și poate depăși suferința; decât… nemaifiind evreu. Situație cu atât mai tragică, cu cât nimeni nu poate înceta a fi ceea ce este! Iosef Hechter, tu ești bolnav. Tu ești substanțialmente bolnav, pentru că nu poți decât să suferi; și pentru că suferința ta e înfundată. Toată lumea suferă, Iosef Hechter. Suferim și noi, creștinii. Dar pentru noi e o ieșire, pentru că noi ne putem mântui. Știu, tu nădăjduiești; nădăjduiești că va veni odată cel așteptat, Mesia, pe calul alb, și atunci vei stăpâni pământul. Nădăjduiești, Iosef Hechter. E singurul lucru ce-ți mai rămâne. Eu însă nu pot face nimic pentru tine. Pentru că eu știu că Mesia acela nu va veni. Mesia a venit, Iosef Hechter – și tu nu l-ai cunoscut. Atât ți se cerea în schimbul tuturor bunătăților pe care Dumnezeu le-a avut pentru tine: să veghezi. Și nu ai vegheat. Sau nu ai văzut – pentru că orgoliul ți-a pus solzi pe ochi. … Iosef Hechter, nu simți că te cuprinde frigul și întunericul?

(NAE IONESCU)J’ose non seulement parler de moy, mais parler seulement de moy; je fourvoye quand j’ecris aultre chose, et me desrobe a mon sujet. Je ne m’aime pas si indiscretement et ne suis si attache et mesle a moy, que je ne me puisse distinguer et considerer a quartier, comme un voysin, comme un arbre.Montaigne, (De l’art de conterer)

PARTEA ÎNTÂI[modifică]

I[modifică]

Cred că nu m-am temut niciodată de oameni sau de lucruri, ci numai de semne și simboluri. Copilăria mea a fost otrăvită de al treilea plop din curtea bisericii Sfântul Petru, misterios, înalt, negru, cu umbra căzând în nopțile de vară prin fereastră, până deasupra patului meu – panglică neagră tăindu-mi în dungă cuvertura –, prezență care mă înfiora, fără să înțeleg, fără să întreb…

Dar am umblat cu capul gol pe străzile deșarte ale orașului ocupat de nemți: pete albe arătau pe cer trecerea avioanelor, bombele cădeau departe sau aproape, aici la doi pași, cu un sunet sec și scurt întâi, pe urmă cu o rezonanță largă de câmp. Dar am privit netulburat, cu o rece curiozitate de copil, carele cu turci înghețați, trecând în decembrie prin fața porții, și niciodată înaintea acelor piramide de trupuri așezate ca butucii într-o stivă de lemne nu m-a cutremurat prezența morții. Dar am trecut Dunărea, într-o luntre spartă, în baltă, spre sate lipovenești și mi-am sumecat simplu mânecile cămășii, când mi se părea că fundul putred n-are să mai țină. Și Dumnezeu știe cât de prost înotam.

Nu, nu cred să fi fost vreodată fricos, deși grecii de la grădina mare, care ne aruncau cu pietre când ne prindeau pe acolo, mi-au strigat-o zilnic de când mă știu și deși am crescut în strigătul ăsta, zvârlit din urmă ca un scuipat: jidan fricos.

Știu însă ce e spaima. Asta da. Am fost terorizat până la încleștare, până la paralizie, de mici nimicuri pe lângă care toată lumea cealaltă trecea nesimțitoare, dar care în viața mea năvăleau cu mari dimensiuni, cu adânci presimțiri. Degeaba mă apropiam ziua de plopul de peste drum, degeaba îi pipăiam coaja neagră și rupeam cu unghia însângerată așchii din lemnul descoperit printre crăpături.

„Nu e decât un plop”, îmi spuneam, rezemat cu spatele de el, ca să-l simt aproape și să nu-l uit. Îl uitam totuși seara, când rămâneam singur în odaie, culcat ca totdeauna la ceasurile zece: din stradă se mai auzeau pași de trecători, voci înăbușite, strigări rare. Pe urmă, liniștea urma cunoscută, după un ritm și cu o gradație pe care o știam.

Cu un efort, aș izbuti poate și acum să-mi amintesc cele trei-patru zvâcniri interioare cu care începea noaptea mea, adevărate trepte ce mă coborau fizic în întuneric și în tăcere. Atunci umbra plopului mă regăsea încleștat, cu pumnii strânși, cu ochii deschiși mari, voind să strig și neștiind cum și după cine…* * *

Curioasă descoperire ieri la anticar. George Gissing: La rancon d’Eve. Volum de pe la 1900, cred. Nici un detaliu despre autor (englez, probabil). Au fost patru ceasuri bune.

După ce am terminat-o, m-am dus pe stradă să iau ziarele de seară. Au fost iar bătăi, la medicină, mai ales și la noi. N-am fost nici azi. La ce?* * *

M-a oprit pe stradă Marcel Winder, ca să-mi spună că iar l-au bătut.

„E a opta” mi-a spus, fără să precizeze dacă e a opta bătaie sau numai a opta rană. Avea într-adevăr o vânătaie neagră sub ochiul stâng. Era volubil, aproape vesel, oricum superior. Sigur, eu n-am fost vrednic de asta. M-am ferit.

Se pare că băieții se pregătesc pentru 10 decembrie, dar Winder n-a vrut să-mi dea detalii.

— Nu e pentru tine, băiatule. Tu ai preocupări superioare. Și întâmplător, o, numai întâmplător, preocupările tale superioare te opresc să vii cu noi la primejdie. Simplă coincidență. Winder își pierde vremea. A greșit coarda: n-am asemenea vanități.* * *

Dintr-o scrisoare a mamei primită azi:

„… Și, mai ales, nu te duce la facultate. Am citit în jurnal că iar au început bătăile mari, și băiatul șepcarului, care a venit acasă, mi-a spus că la voi e mai greu decât oriunde. Lasă pe alții să facă pe grozavii. Tu ascultă pe mama ta, și stai acasă”.

„Lasă pe alții să facă pe grozavii”. Dacă ar ști mama cum sună vorba asta.* * *

Asta să fie tot? Am intrat dimineața la cursul de drept roman. Nu mi-a spus nimeni nimic. Am luat febril note, ca să nu fiu obligat să ridic capul deasupra pupitrului meu.

Pe la jumătatea cursului, un mototol de hârtie cade pe bancă, lângă mine. Nu o văd, nu o deschid. Cineva mă strigă tare pe nume, din spate. Nu întorc capul. Vecinul din stânga se uită la mine atent, fără un cuvânt. Nu pot suferi privirea asta fixă și ridic ochii.

— Ieși!

Mi-a spus vorba scurt, tăios. Se ridică de la locul lui, îmi face loc și așteaptă. Simt în jurul meu o tăcere încordată. Nu răsuflă nimeni. Un gest din partea mea și liniștea asta ar plesni…

Nu. Mă strecor din bancă și pășesc nesigur spre ușă între două șiruri de privitori. Totul se petrece cuviincios, ritual. Doar cineva lângă ușă îmi repede pieziș un pumn, care mă lovește numai pe jumătate. Un pumn întârziat, camarade.

Sânt în stradă. Uite o femeie frumoasă. Uite o trăsură goală care trece. Totul e la locul cuvenit: o dimineață rece de decembrie.* * *

M-a căutat Winder să mă felicite pentru isprava de ieri. Nu știu cine i-a povestit-o. Și mi-a lăsat un bilet ca, să viu poimâine la cămin. Se organizează pentru fiecare facultate câte un grup. Băieții țin neapărat ca de 10 decembrie să fie prezenți la cursuri. Chestiune de principiu, spune Winder.

Și toate astea mă plictisesc de moarte. Aș vrea o carte limpede, mare, severă, de gândire opusă mie, o carte pe care s-o citesc cu vehemența întâii mele lecturi din Descartes. Fiecare capitol era o luptă personală. Dar nu: uite-mă angajat într-o ,,chestiune de principiu”. Caraghios.* * *

10 decembrie. Să umblu drept, cu capul gol, în ploaie, orbește, înainte, să nu mă uit nici la dreapta, nici la stânga, nici înapoi, să nu strig, o, mai ales să nu strig, să las să treacă peste mine larma străzii, privirea oamenilor, ceasul ăsta învălmășit. Așa. Dacă închid ochii, nu rămâne decât ploaia măruntă: îi simt picăturile mici pe obraz, șerpuind dinspre arcada ochiului spre nară și căzând de acolo brusc pe buze. De ce nu știu, de ce nu pot trăi adânca, neînfiorata liniște a unui cal, ducând după el o căruță goală, în noroi, sub furtună?

Sânt un om bătut. Asta e tot ce mai rămâne. Nu mă doare nimic și, afară de pumnul de sub șold, n-a fost nici o lovitură tare. Omul avea o figură curioasă, sub șapcă; până nu i-am văzut mâna ridicată, nu crezusem că are să dea. Era un străin: mă vedea pentru întâia oară poate.

Sânt un om bătut și lumea nu stă în loc pentru atâta lucru. Banca Italo-Română, capital vărsat 50 000 000. Unde Minimax păzește, focul nu se răspândește. Capitala Islandei este… Leibovici Isidor unde o fi rămas? Dacă a găsit portița de la secretariat, a scăpat. Dacă nu… Dar unde dracu o fi capitala Islandei? Nu Christiania, domnule, și nici Oslo, că e același lucru… Dacă plâng, sânt pierdut. Îmi mai rămâne atâta cunoștință de mine însumi ca să știu lucrul ăsta, Dacă plâng, sânt pierdut. Strânge pumnii, dobitocule, dacă e indispensabil, crede-te un erou, roagă-te lui Dumnezeu, spune-ți că ești fiul unui neam de martiri, da, da, spune-ți asta, dă-te cu capul de pereți, dar dacă vrei să te mai poți privi în ochi și dacă vrei să nu-ți crape obrazul de rușine, nu plânge. Îți cer atâta: nu plânge.* * *

Dacă aș ști că asta rezolvă ceva, aș rupe pagina scrisă alaltăieri. Încă o asemenea izbucnire patetică – și renunț la jurnal. Întrebarea este dacă pot să înțeleg liniștit, critic, ceea ce se întâmplă acum cu mine și cu ceilalți. Încolo… Se zice că după-masă se decide închiderea nelimitată a facultăților.

II[modifică]

Ieri, pe peron, când am coborât din tren, sub becurile slabe din gară, mi s-a părut că mama e mai slabă decât oricând și îmbătrânită. Era probabil numai emoția ei de totdeauna, în primul ceas de revedere.

Emoția ei… „Ai toate pachetele? N-ai uitat nimic în tren? Încheie-te bine la gât. Numai de am găsi trăsură…”

Vorbește mult, grăbită, despre atâtea lucruri mărunte și nu-și șterge lacrima din gene, de teamă să n-o văd eu.* * *

Întâia plimbare în oraș. Trecere triumfală pe Strada Mare, între două șiruri de negustori ovrei, care mă salută zgomotos, fiecare din pragul prăvăliei respective, cu un ascuns semn de înțelegere.

— Nu e nimic, băieți, țineți-vă tare, bun e Dumnezeu, are să treacă.

„De două mii de ani…”, încearcă să-mi explice domnul Moritz Bercovici (manufactură și încălțăminte) cauzele prigoanei împotriva noastră.

La bărbier, patronul reclamă pentru el onoarea de a-mi tăia părul și mă întreabă în timpul operației dacă mai păstrez urme, cicatrice… În fine… „înțelegeți Dvs.”

— Nu, nu înțeleg nimic.

— Dar bătaia?

— Care bătaie?

— Bătaia de la Universitate… N-ați fost bătut?

— Nu.

— Deloc?

— Deloc.

Omul e contrariat. Mă tunde în silă, fără entuziasm.* * *

Seară de familie. S-a întors, vara mea, Viky, cu bărbatul ei, din voiajul de nuntă. Se pare că e însărcinată. Un unchi se amuză de întâmplare.

— Dar harnici ați mai fost! Viky e rușinată, bărbatul ei – grav.

— Ehe, băiatule, acu e acu! S-a sfârșit cu binele. Vrei, nu vrei, ai poftă, n-ai poftă, trebuie… știi povestea cu trenul?… Și spune povestea cu trenul. Toată lumea râde zgomotos. Dintrun colț, mama mă privește încurcată… S-ar fi putut să fiu ca ei toți, un negustor gras, însurat, mulțumit, jucând duminica seara pocher și spunând porcării însurățeilor tineri. O știi pe aia cu trenul?

Uneori, mă întreb cu spaimă dacă evadarea mea dintre ei este întreagă.* * *

Am rugat-o pe mama să stăm acasă. Ea lucrează, eu citesc. Mă uit uneori peste carte, să o văd frumoasă, calmă, cu fruntea cea mai liniștită pe care o cunosc, cu ochii puțin obosiți de vârstă. 43? 44? Mi-e frică s-o întreb.

— Cum trăiești tu, la București?

— Bine. Da’ pentru ce întrebi?

— Pentru nimic.

Lucrează mai departe, fără să mă privească,

— Știi, mamă, dacă 4 000 e prea greu să-mi trimiți…. Nu răspunde nimic. Trec de partea cealaltă a mesei, îi iau mâna dreaptă într-a mea și i-o strâng întrebător.

— E târziu, băiatule. Hai la culcare.

Ar fi trebuit să bănuiesc mai de mult. Lucrurile au mers prost acasă. Nu mai sânt bani. I-am spus că de aici încolo două mii pe lună au să-mi ajungă. O să stau la cămin. E bine și acolo, e cald, e curat, e comod. (Nu pare să mă creadă – și îi vorbesc repede, mirat și eu de calitățile pe care le descopăr deodată barăcii ăleia din Văcărești.)* * *

O aud cum respiră dincolo în odaia ei. Știu bine că nu doarme și că răsuflarea asta intenționat ritmată de om adormit e făcută să mă înșele pe mine și să mă liniștească.

Ce copilărie, de care ar trebui să-mi fie rușine și nu-mi este. La vârsta mea să nu pot pleca de acasă pentru trei luni, fără această strângere de inimă, fără dorul ăsta mare care mă cuprinde înainte chiar de a o fi îmbrățișat pentru rămas bun. Dacă nu mi-ar fi rușine, m-aș duce să o sărut acum, cum făceam pe vremuri noaptea, când mă trezeam în mijlocul unui vis rău. Visul, rău; valiza asta, gata de călătorie.

III[modifică]

Voluptatea de a fi singur într-o lume care te crede al ei. Nu orgoliu. Nici timiditate măcar. Ci fireasca, simpla, involuntara rămânere a ta, în tine. Uneori aș vrea să mă pot depărta de mine fizic și să mă pot privi dintr-un colț al odăii cum vorbesc, cum mă agit, cum sânt vesel, cum sânt trist, știind că nu sânt nimic din toate acestea. Dublu joc? Nu. Altceva, altceva.* * *

Am mâncat la cantină între un rus care mirosea urât și vorbea tare și o fată slabă, cu mâinile jupuite și cu buzele prost vopsite. Ciment pe jos. Frig. Paltonul aruncat peste umeri, farfuria de metal smălțuit înainte, furculița de cositor căzută pe jos. N-am să fiu niciodată un revoltat social, eu care găsisem în acel moment, nu știu de unde, un surâs fără melancolie.

Suntem, cu mine, 11 băieți în odaie. Sadigurski Liova, vecinul meu din dreapta, se rade cu lamele vechi pe care i le dă Ionel Bercovici, vecinul din stânga. Limitez deocamdată relațiile mele aici. Mă tem să trec mai departe.

Spre dimineață, când se întâmplă să mă trezesc, îmi place să ascult în camera asta lungă și rece răsuflarea polifonică a ăstor zece oameni care mă înconjoară; respirația răstită a politehnicianului de lângă ușă, șuierul de flaut al vecinului lui, oftarea lui Liova, zumzetul de bărzăune pe care îl face nu știu cine mai spre fund, la fereastră și, deasupra tuturora, greu, zoologic, stăpânitor, sforăitul lui Ianchelevici Șapsă, uriașul.* * *

Îi văd cum se întorc seara de la facultate, răzleți, unul câte unul, obosiți. Și își numără fiecare bătăile, cu îndârjire, ca pe niște puncte de biliard, nu cumva să pună adversarul două mai mult.

Marcel Winder e la a cincisprezecea. Alaltăieri i s-a rupt și pălăria, ceea ce îl face cu totul superior pe drumul martirajului. Își indică, tare, în mijlocul curții, locul loviturilor. Aici și aici și aici… I-au scos azi salteaua lui Ianchelevici Șapsă. N-a plătit taxa de trei luni și se iau măsuri. El privea liniștit, rezemat de perete, fără să protesteze. Seara s-a trântit pe scândurile patului, cu o înjurătură bună. I-am aruncat una din pernele mele, ca să și-o pună la căpătâi. Mi-a zvârlit-o înapoi, înalt, de era să spargă lampa, și s-a întors cu fața la perete.* * *

A fost o zi grea. Se hotărâse să intrăm neapărat la civil, unde era vorba să se marcheze frecvența. Până acum, nu ne-am dus decât izolați, în grupuri de cel mult trei.

Asta evită încăierările mari, dar nu servește la nimic, pentru că de obicei ne identifică pe toți și ne dau afară. Deci, astăzi trebuia să schimbăm tactica. Intrăm în grup compact. Ne așezăm în băncile din față, lângă catedră. Nu răspundem la provocări mărunte, dar ne apărăm în caz de atac. „Până la urmă” – asta a fost lozinca.

E o strategie greșită, cred, dar n-am s-o spun băieților, prea excitați de succesul lor de azi. Au mâncat și ceilalți bătaie, poate, dar cine l-a văzut pe Leibovici Isidor strivit în colțul de lângă tablă, cu paltonul sfâșiat și cu buza ruptă, plină de sânge? Ianchelevici Șapsă a făcut minuni: era palid și serios, ținând în mână piciorul de scaun, pe care-l rupsese pentru luptă.

Seara, Marcel Winder a făcut lista celor bătuți, ca s-o dea la gazetă. I-am spus să mă șteargă: nu cred să fi primit mai mult de două palme și, mai ales, nu e nevoie să afle mama.* * *

Front calm. Se creează, poate un stil al adversității.

— Domnule coleg, sunteți bun să-mi arătați carnetul dumneavoastră?

M-au înconjurat trei și așteaptă. Scot carnetul și îl întind celui care m-a întrebat.

— Aha! vă rugăm să părăsiți sala. Pe aici. Îmi indică drumul.* * *

L-au bătut foarte rău pe Leibovici Isidor. Iar. Eu n-am fost de față, dar mi-a povestit Marga Stern, care fusese acolo. E predestinat băiatul ăsta.

Și mi-e dragă discreția lui țeapănă, mândră, retezată.

— Iar, Leibovici?

— Ce iar?

— Iar te-au bătut.

— Nu.

— Ba da.

— Ei, ba da… Știi tu mai bine dacă m-au bătut sau nu. Se întoarce pe călcâie și pleacă îmbufnat, cu capul îndesat între umeri.

Mi-am pierdut în învălmășeală sau mi s-au luat mănușile. Și e un ger… Ce mizerie.* * *

Nu, nu sânt un tip tare. Unde sânt jurămintele pe care mi le făceam cu doi ani în urmă, pe coperta abia închisă a lui Zarathustra? De ce am umblat ieri noaptea pe stradă, singur, într-aiurea, nenorocit că nu pot plânge și înspăimântat în același moment de gândul că s-ar putea totuși? De ce seara, când îmi pun capul pe pernă, mă înduioșează oboseala acestei aplecări, ca pe o piatră de drum până la care am fost fugărit?

Imbecil, de trei ori imbecil.

Ceea ce mă dezolează mai ales este senzația de a pierde pe fiecare zi siguranța singurătății mele, de a mă vedea solidar cu Marcel Winder și Ianchelevici Șapsă, de a coborî pe scara înduioșării în comun, de a deveni, odată cu ei, la fel cu ei, un individ care se compătimește și se mângâie. Cordialitate ovreiască, pe care o urăsc. Mă tentează gândul de a repezi un cuvânt brutal la întâiul prilej, pentru ca să se știe că așa cum sânt aici între zece oameni, care mă cred „fratele lor de suferință”, eu sânt singur, absolut singur, definitiv singur.

Ascultă, Marcel Winder, dacă mă mai bați o singură dată pe umăr, te pleznesc. Treaba mea dacă sânt lovit, treaba ta dacă ți se sparge capul, n-am nimic de împărțit cu tine. N-ai nimic de aflat de la mine, vezi-ți de drum și am să-mi văd de al meu.* * *

De trei zile nu se mai face foc. S-au terminat lemnele și se așteaptă o subvenție promisă…

Liova e bolnav. 39 de grade. A fost un intern de la Caritas să-l vadă și a promis să-l ia acolo, îndată ce are să se libereze un pat. Politehnicianului i-au degerat urechile și s-a bandajat cu o pânză mare îngălbenită, care-i acoperă tot obrazul și care îmi face rău la masă, în cantină, când o văd cu vata și gutaperca zdrențuite.

Ianchelevici Șapsă și-a spălat ciorapii și i-a întins la marginea patului să se zvinte. L-a căutat astăzi o fată, venită mi se pare de la el din târg și i-a adus un săculeț cu nuci. El a râs încurcat; cred că i-a fost rușine să le ia de față cu noi.

Nu sânt un caraghios eu, care am aici, între ei, scrupule critice și îmi controlez „ținuta”? Un estet. Asta sânt. „Decență, discreție, singurătate” – valori de cinci parale, în numele cărora îi cer durerii să fie o persoană politicoasă.

Nebărbierit de patru zile. E prea frig ca să stau un sfert de ceas în fața oglinzii.* * *

A fost azi o cursă care putea să sfârșească rău. Coboram de la administrativ, unde mă dusesem să mă încălzesc și eram la doi pași de ușă, când mi-a ieșit înainte Ștefăniu.

Nu mă observase. Abia acum îmi dau seama că nu mă observase. Dar n-am avut atunci destul calm ca să înțeleg asta și am făcut prostia de a mă întoarce ca să-l ocolesc și în momentul acela m-a văzut. Nu m-a ajuns decât cu bastonul (o lovitură bună pe umărul stâng). Am fugit pe lângă el, deși astfel riscam să atrag atenția altora, și am luat-o la stânga, pe culoar. El, după mine. Am trecut prin galeria de sus spre senat, socotind să mă opresc în cancelarie. N-am găsit însă cheia în ușă și s-o țin cu umărul n-aș fi putut până la urmă. Noroc că era deschisă ușa ce dă spre scara senatului. Odată ieșit în stradă, bănuiam că n-are să mă mai urmărească. Într-adevăr.

Și ar trebui să-i scriu astă-seară mamei. Ce? Zece seara. A adus adineauri medicinistul basarabean două bucăți de lemne în buzunarele paltonului. Dar, cum nu s-a făcut de mult foc, soba scoate fum, și acum, când s-a răcit iar, e un miros acru în odaie care îl înăbușă pe Liova.

A ieșit cineva pe ușă și a lăsat-o deschisă. Nu se ridică nimeni s-o închidă. Ionel Bercovici joacă pocher pe patul lui, cu Marcel Winder și încă doi, pe care nu-i cunosc.

Se aude din când în când tusea lui Liova. Cineva bate din palme, pentru că asta îl enervează sau pentru că îi e frig…Sâmbăta searaFiecare evreu este un regeȘi fiecare colț de casă râdeȘi tot omul e vesel.

Cântă Ianchelevici Șapsă. Rezemat de perete, cu paltonul pe umeri, cu mâinile în buzunar. Are o voce tărăgănată, greoaie, care urcă greu și se poticnește puțin la fiecare sfârșit de vers. … A ieider i-id a melăh… fiecare evreu un rege…

E o melodie pe care am mai auzit-o undeva, de mult. Acasă, poate, pe vremea bunicului. Îmi simt ochii calzi. Nu e nimic, băiatule. Nu te vede nimeni. Și nu simți că asta face bine, o, infinit mai bine decât orgoliul de a-ți strânge pumnii și a te opri? Cântă, Ianchelevici Șapsă. Ești un băiat mare, de 25 de ani, care n-ai citit în viața ta o carte, care ai trecut prin lume dumirit de tot ce se întâmplă și liniștit pe picioarele tale de animal bun, îți speli singur ciorapii și mănânci la prânz un sfert de pâine cu trei nuci, spui porcării și râzi singur de ele. N-ai privit de când ești un tablou și n-ai iubit o fată, înjuri de mamă și scuipi pe jos, dar uite acum, când noi, ăștilalți suntem aici tăcuți ca la o margine de drum, tu singur, Ianchelevici Șapsă, așa cum ești. Necăjit, ursuz și înfometat, tu singur cânți.* * *

Mă dusesem la rectorat să cer o informație. La întoarcere, vestibulul, pe care îl lăsasem cu zece minute înainte gol, era invadat. N-am recunoscut pe nimeni. Dar părea să fie o bătaie cruntă.

Baricadat, deci. Mă observă cineva sau mi se pare mie că m-a observat. O iau pe scară în sus. Sar câte trei trepte deodată, trântesc după mine ușile întâlnite, mă lovesc de pereți la cotituri. La etajul II spre stânga, simt că n-am să mai duc mult așa; mă lipesc de perete și caut cu mâna înfrigurată o ușă. Apăs pe clanță încordat, e deschisă.

O sală mică, incomodă. Zece doisprezece ascultători. La catedră un om foarte tânăr: student sau asistent. Vorbește. Probabil, o lucrare de seminar.

Sânt încă buimăcit. Nu știu; mi-e teamă de cei de afară? mi-e rușine de ăștia dinăuntru? Trebuie să fac ceva care să mă preocupe și să mă domine. Îmi scot creionul și blocul: iau note. Mecanic, absent, pentru simpla nevoie de a face mișcări organizate care să-mi stăpânească emoția. Nu știu ce vorbește omul de la catedră. Înregistrez ca un stenograf, ca un mecanism. Preocupat numai de mersul creionului pe hârtie, indiferent la tot ce se spune, absent de la tot ce se întâmplă.

Și, iată-mă, acuma, seara, cu hârtia asta curioasă, în mână: „Este ceva profund artificial în întreg sistemul de valori pe care se sprijină viața noastră. Nu numai în economie politică, unde deformările sunt vizibile și răul ușor de localizat. Tulburările monetare sunt numai cele mai evidente, dar nu și cele mai acute ale lumii vechi. Sunt alte descompuneri, mai grave, sunt alte agonii, mai triste. Nu vom pricepe nimic din criza economică pe care o studiem, dacă ne vom opri la aspectele ei tehnice. Ele sunt secundare, absolut secundare. Nu un sistem financiar cade astăzi, ci un sistem istoric. Nu câteva forme se lichidează, câteva fapte, câteva detalii, ci o întreagă structură. Dacă există o criză a noțiunii de valoare în economie și finanțe, ea nu este un fapt particular, ci se integrează într-o criză generală a valorilor pe toate planurile vieții moderne.

Trăim cu prea multe abstracții, cu prea multe năluci.

Am pierdut pământul de sub picioare. Nu numai raportul dintre hârtie-monedă și aur s-a rupt, ci raportul dintre toate simbolurile noastre și noi. Este o prăpastie între om și cadru. Formele acestea de viață pe care le vedeți s-au dezumanizat. Aș spune mai bucuros pe românește că s-au dezomenit.

Luați câte una instituțiile noastre, ideile, deprinderile, deșteptăciunile și prostiile noastre, luați-le una câte una și ciocăniți-le. Veți vedea că sună a gol. Viața a evadat din ele, spiritul s-a dus. De ce? Nu știu de ce. Din abuz de inteligență poate. Nu glumesc. Ni s-a creat o cultură și o civilizație pornind de la inteligență ca primă valoare, ceea ce este un lux scump și mai este o îndrăzneală exagerată, între noi și viață, am crezut că noi decidem. Asta este o tragică semeție. Noi nu suntem nimic și a fost unul, Descartes, care a crezut altfel. Uite, îi plătim oalele sparte cu trei sute de ani în urmă.

Mă tem că astăzi a venit timpul proștilor. Adică nu mă tem deloc. Mă bucur. Că inteligența am văzut ce a știut să facă și unde să ne ducă. Ne întoarcem acum pocăiți, amărâți și cu oboseala a trei veacuri, ne reîntoarcem în pădurile prostiei și ale vieții vii. Asta s-o fi chemând obscurantism. Cu atât mai bine”.* * *

Nu e nici student, nici asistent, E profesor de economie politică. Face anul ăsta un curs despre „noțiunea de valoare în istoria doctrinelor economice”. Îl cheamă Ghiță Blidaru. Băieții îi spun, scurt, Ghiță. Vine de la Munchen sau de la Berlin, nu știu bine. E mai bătrân decât arată și mai tânăr decât este: 35 de ani. Are un obraz tras, lung, nesimetric, ceva timid în surâs și o îmbinare poruncitoare a sprâncenelor. Vorbește cu neglijență, tărăgănat și se întrerupe uneori cu un „nu?” ca un punct de foc.

Din prelegerea de azi, un pasaj care a fost doar o paranteză: „A fi logic? A fi logic nu este, cum o fi scriind în cărțile voastre, a gândi după formule și după ecuații, ci a gândi după firea lăuntrică a lucrurilor. Dacă țineți morțiș să aveți o definiție, uite-o pe asta: logica este o sistematizare a intuiției”. Și râde.* * *

Lecție despre Adam Smith:

— „Dacă m-ați întreba ce facem noi aici, într-un curs în care parantezele sânt mai mari decât tratarea propriu-zisă a programului, v-aș răspunde poate așa: destituim valori. Le scuturăm ca pe niște arbori uscați. Inteligență, individualism, liber-arbitru, pozitivism… Și căutăm o singură «valoare, una care trece, cu mult peste toate. Ea se cheamă, dacă nu mă înșel, viața»”.* * *

Miercuri și vineri, de la 6 la 7, cursul lui Blidaru.

— Suntem câțiva obișnuiți, care ne cunoaștem fără să ne vorbim. Uneori, o figură nouă apare în băncile din fund. Îmi place să întorc din când în când capul și să urmăresc, pe măsură ce omul de la catedră vorbește, surpriza noului venit.* * *

Vorbea azi despre o superioritate a fiziocraților asupra tuturor școlilor economice moderne. Prea amplu ca să transcriu aici notele mele de curs. Vorbea avântat, cu un accent de violență, care promitea o întorsătură bruscă în șirul argumentelor. (Are asemenea efecte de cabotin inteligent.) Așteptam intrigat deznodământul – când, deodată, a izbucnit sub ferestrele noastre un marș militar. O companie cu drapel care trecea.

A sărit de la catedră, s-a repezit la fereastră, a deschis-o și a rămas acolo să privească și să ritmeze cu capul bătaia tobei mari. Pe urmă, s-a întors către noi.

— Vouă nu vă place strada?* * *

A treia lecție despre fiziocrați. Cursul lui Blidaru schimbă ierarhiile cele mai liniștite. Numai trei cuvinte despre ceea ce în manuale este sacrosanct, și, dimpotrivă zece prelegeri despre ceea ce manualul disprețuiește cu mai multă furie.

„Este în economia fiziocrată un element mai puternic decât toate naivitățile ei. Desigur, bătrânii ăștia de la 1750 habar nu aveau de mecanismul circulației bunurilor și ceea ce au imaginat ei în materia asta nu e numai fals, dar e romantic și fantezist. Peste toate aceste erori, rămâne însă o intuiție care valorează nesfârșit mai mult decât o statistică exactă, Economia lor pleacă de la pământ și se întoarce la pământ. Iată o idee țărănească, o idee simplă de viață, o idee care vine din biologie, din cele mai firești instituții ale omului de toată ziua. Asemenea adevăr scurt, simplu, clar nu poate fi dărâmat de nimic. Dezorientați cum suntem, vom regăsi poate într-o zi acest adevăr care ne va readuce spre pământ, ceea ce va simplifica totul și va instaura o nouă ordine, nu scornită de noi, ci crescută din noi.* * *

Se vorbește iar de închiderea universității. Bătăile se încing. Facultatea e ocupată militar de o săptămână. Mai rămâne cursul lui Ghiță Blidaru, ascuns în sala asta obscură de la etajul II, unde nu vine nimeni, pentru că nu știe nimeni.

Seara la cămin e o tăcere de maidan înzăpezit. Numai din când în când, pe culoare, pași obosiți, o ușă care se închide, o chemare ce rămâne fără răspuns.

Se lucrează bine în tăcerea asta. Recitesc un tratat de economie, cu notele lui Ghiță în mână. Pasionantă confruntare.* * *

E îngrijorător. Au fost prea mulți oameni noi la curs. Fețe necunoscute, ostile în primele bănci, Blidaru – scânteietor. Succesul, poate, inevitabil la urma urmelor. Dar dacă e altceva? Om vedea.

Nu, la asta n-am să renunț. Am plecat de la civil, am plecat de la estetică, am plecat de unde ați vrut și am să plec de unde vreți, de la istorie, de la sociologie, de la chineză, de la germană, dar nu renunț la cursul lui Ghiță Blidaru.

Deocamdată am primit doi pumni în timpul prelegerii de azi și am luat opt pagini de note. Pentru doi pumni, nu e puțin. M-au oprit câțiva la ușă.

— Carnetul!

Ar fi fost stupid să-l dau. Am încercat să trec printre ei brusc, prin surpriză. M-au repezit în peretele din față cu un singur pumn. Îi privesc din colțul ăsta, în care m-au îmbrâncit. Ușa e întredeschisă. Se aud dinăuntru râsete, voci, strigări de la o bancă la alta. Șase fără cinci. Acum are să intre Ghiță. Dacă m-ar lăsa și pe mine… Dacă m-aș apropia de dobitocii ăștia de la ușă să le vorbesc, poate că ar înțelege. Ce Dumnezeu, un loc în ultima bancă… Nu s-ar prăpădi lumea… Nu, e idiot… S-a făcut tăcere. Aplauze. A intrat, desigur. Se închide ușa. Unul, singurul care a rămas pe sală de pază, se uită lung la mine.

— Ce e, mă?

— Ce este? Este că mi-e o teribilă rușine de tine și de ceilalți, este că mă simt cu un cap mai înalt decât voi, este că niciodată nai să cunoști mândra tristețe de a fi învins singur între zece mii și mai este că mâine dimineață am să-l văd pe Ghiță Blidaru și am să-i vorbesc.* * *

Nu pot reconstitui scena. Acum, mi-e cu neputință să mi-o amintesc în totul. A fost bruscă. Două-trei cuvinte, o uitătură nedumerită și gata.

Ghiță ieșea de la secretariat. M-am apropiat și i-am vorbit. Nu mai știu ce. Jur că nu mai știu și că asta nu este un truc, ca să-mi cruț un moment mai mult de silă personală. M-a întrerupt.

— Ce vrei dumneata, domnule?

— Domnule Profesor, m-au dat afară și….

— Ei, și ce vrei să-ți fac eu?

A plecat, fără să aștepte răspuns.

Ar trebui să alerg pe străzi un ceas, două, trei, ar trebui să mă bat cu zece mii deodată, ar trebui să tai cu toporul un vagon cu butuci, ca să cad seara dărâmat pe pat și să dorm și să uit.* * *

A treia noapte de pocher. Jucăm în bibliotecă, în jurul unui sfeșnic, până dimineața la trei, patru. Am câștigat ieri 216 lei și iam dat pe urmă pe toți la dame, unde ne-am dus în rând câte doi. Ionel Bercovici m-a pupat, „vezi mă, eu te credeam un țâfnos”.* * *

Este o cârciumă infectă. Vinul ăla alb oțetit e o băutură respingătoare când îl privești. Închid ochii la primele pahare. Pe urmă merge.

Și noaptea se termină târziu, în Cruce, la Mizzi, curva din Cernăuți, care pentru zece lei în plus face orice.

Am umblat toată ziua între baionete. Ne găseam un grup mic jos, la secretariat, când au venit cetele compacte de la medicină. Eram prinși din toate părțile și n-am ieșit de acolo decât între jandarmi, încadrați în cerc dublu.

Ne-au dus așa pe străzi, urmăriți de aproape, schimbând de câteva ori drumul, grăbind pasul, oprindu-ne într-o curte sau alta, doar-doar au să ne piardă urma. Până seara. Până acum. Dacă n-ar fi gustul amar, consolator al nopților de joc, dacă n-ar fi bucuria amețită a pocherului, ce ar mai fi?* * *

Mai e totuși ceva. E voluptatea de a fi murdar, orgoliul ascuns de a cădea, de a renunța azi să-ți ștergi pălăria, mâine să-ți schimbi cămașa, poimâine să-ți dregi tocurile tocite. Să intri adânc, afund, irevocabil în mizerie și s-o iubești pentru nămolul ei, pentru aroma ei familiară, pentru colțurile de pâine uscată, pentru căldura intimă a umilinței. Și să știi că ai pierdut definitiv cârma vieții, că ai lăsat-o din mâini, într-o dimineață când nu ți-ai schimbat gulerul, pentru că ți-era totuna.

Nu ni s-a spus de atâtea ori că suntem un neam murdar? Poate că e adevărat. Poate că mistica noastră, asceza noastră, sfințenia noastră este asta – murdăria.

Un fel de a te îngenunchea, un fel de a te mutila lent, voluptos, tot mai departe de steaua albă a purității.* * *

Mi-a spus Marga Stern, dimineața, în curtea căminului, încurcată, ca și cum ar fi fost o veste care nu mă privea:

— Vezi, vine primăvara.

IV[modifică]

Am fugit. Acum două săptămâni, într-o zi în care mi-am spus că trebuie să aleg între a fi al patrulea la pocher și între a trăi. Am fugit, și-mi pare bine că a fost greu.

E o cameră mică. O mansardă. Dar e a mea. Un scaun, o masă. Un pat. Patru pereți albi și o fereastră înaltă, peste care se văd vârfuri de copac din Cișmigiu. Socoteala e ușoară și mă întreb cum de n-am descoperit-o mai devreme.

2000 de lei pe lună: 1000 camera, 300 de lei treizeci de pâini, 300 de lei treizeci de litri de lapte, 400 restul. Am să-i scriu mamei să-mi brodeze pe un șervet sentința asta pe care am descoperit-o: VIAȚA ESTE SIMPLĂ!

Patrusprezece zile singur. Aș vrea să știu precis, statistic, câți oameni sânt în orașul ăsta, în lumea asta largă mai liberi decât mine. Am găsit la anticar, pe 60 de lei, un Montaigne superb, – de pe la 1780, cu hârtie subțire mată, cu adnotări uluitoare. Pasionant; cu atât mai pasionant cu cât el este libertin, sceptic și artist, și eu sânt numai torturat.

Ce bună odihnă. Și nu bănuiam, nu bănuiam, dobitocul de mine, că vacanța asta poate să existe.

Am bătut în peretele din fața patului o hartă mare a Europei. Mi-ar trebui un glob pământesc, dar n-am destui bani. E copilăros, poate, dar am nevoie de simbolul acesta al unei hărți de care să mă reazim și pe care să citesc orașe și țări. Asta îmi aduce zilnic aminte că pământul există. Și că orice evadare e posibilă.* * *

Era frumos adineauri în Cișmigiu, cu soarele acesta metalic, alb, cu apa de verde vegetal, cu arborii fără frunze încă și goi ca o turmă de adolescenți la recrutare.

Ce urâți sânt oamenii în pardesiurile lor întârziate, cu pălăriile roase de iarnă, cu surâsurile intimidate de soare, cu pașii grei, înnămoliți. I-am privit cum treceau și mi-a fost milă de inconștienta lor lipsă de grație.* * *

Era o fată tânără, îmbrăcată curat, care se oprise pe Bulevard în fața unei vitrine cu fructe. I-am vorbit stupid despre ce mi-a trecut prin cap, fără să aleg. A râs și a primit să se plimbe cu mine. Nu m-a întrebat unde o duc, a urcat scările și, după ce am închis ușa, s-a dezbrăcat fără dificultate. Un corp mic, plăcut, fără frumusețe, foarte tânăr. Ne-am iubit ziua în amiaza mare, cu fereastra deschisă, goi amândoi. Fata plângea de plăcere și pe urmă se plimba prin odaie cu haina mea pe umeri, curioasă, căutând prin hârtiile de pe masă, deschizând cărțile, închizândule zgomotos.

— Mai vii?

— Mai viu.

Nu mi-a cerut nimic. Și am uitat s-o întreb cum o cheamă. Bucuria asta de a fi gol! Să simți exact, precis, anatomic, echilibrul tău de animal regăsit, să asculți bătaia sigură a sângelui, să cunoști voluptatea de a ridica un braț și de a-l lăsa să cadă, să ai senzația amănunțită a vieții tale fizice, singura. De înscris asta în elogiul iubirii.* * *

Curioasă întâlnirea cu Pârlea D. Ștefan. El m-a oprit. Eu n-aș fi îndrăznit, deși îi păstram din liceu, fără să știu bine de ce, un dram de simpatie.

Băiat osos, dur, încruntat, cu o strângere de mână zdravănă, cu ochi vulturești, cu o urâțenie virilă, care este aproape un fel de a fi frumos.

— Uite, mă, soarele…

Am umblat amândoi, spre mahalale, mirați că nu dăm de Dunărea noastră de acasă. Mi-a povestit ce se mai întâmplă la cursul lui Blidaru, pe care și el l-a descoperit de mult. Am vorbit mult, despre, o mie de lucruri, cărți, amintiri, femei. Ne-am oprit la o brutărie, dincolo de capul podului, să cumpărăm covrigi cu susan și am mâncat pe stradă de se uita lumea după noi.

— Vezi, Pârlea, am putea fi prieteni, dacă n-ar fi atâtea prostii să ne despartă.

— Nu. Te înșeli. Prieteni noi doi nu putem fi nici azi și niciodată. Tu nu simți că eu miros a pământ?

Avea în ochi ceva, absurd, cutremurător.

Nu simt că el miroase a pământ? Ba da. Simt. Și pentru asta îl invidiez.

Mi-e un dor imens de simplicitate și inconștiență. Dacă aș putea să regăsesc de undeva din fundul veacurilor câteva senzații simple și tari – foame, sete, frig –, dacă aș putea să trec peste două mii de ani de talmudism și melancolie, să am încă o dată, presupunând că cineva din neamul meu a avut-o vreodată, bucuria limpede de a viețui….

Dar fericirea mea, când e, este tumultuoasă, obscură, făcută din nesfârșite ocoluri, amenințată la fiecare pas de o cădere. Eram fericit acum trei zile. Sânt deprimat azi. Ce s-a întâmplat? Nu s-a întâmplat nimic. A căzut undeva o proptea interioară. S-a deschis undeva o amintire prost închisă.

La 20 de ani, sănătos fiind și fără poveri personale, să te simți purtătorul unor destine care te împart în zece și te anulează în fiecare din acești zece.

Nu, nu suntem un neam comod. Mă simt atât de prost în tovărășia mea; cât de prost trebuie să se simtă în tovărășia asta un străin. Suntem impulsivi. Suntem excedați de noi înșine. Suntem, mai ales, impuri. Suntem: adică eu, Ianchelevici Șapsă, Marcel Winder.

El miroase a pământ, fericitul. Îmi pare rău că, în această confruntare cu mine însumi, îmi mai păstrez oarecare simpatie. Îmi pare rău că mă surprind iubindu-mi destinul. Aș vrea să mă pot detesta violent, fără nici o scuză, fără nici o înțelegere. Aș vrea să fiu cinci minute antisemit. Să simt în mine un dușman care trebuie suprimat.* * *

A venit fata de acum o săptămână. N-am primit-o.

— Nu mi-ai spus să viu?

— Ba da. Și acum îți spun să te duci.

Ceva îmi spune că suntem incapabili să trăim până la capăt un moment de viață. Oricare. Că rămânem veșnic alături de ce se întâmplă, puțin mai sus, puțin mai jos de lucruri, niciodată însă în miezul lor. Că lăsăm sentimentele și evenimentele pe jumătate neterminate, să atârne după noi, nedesăvârșite. Că n-am fost niciodată deplin canalii sau deplin îngeri. Că rugurile sufletești pe care am ars s-au stins la jumătate. Că am trăit în eterne tranzacții cu norocul și nenorocul.* * *

E mai bine așa. Patrusprezece ceasuri de muncă.

Examenul care se apropie n-o fi decât un pretext. Eu mă simt însă bine în închisoarea asta de cărți, până la care nu mai ajunge nimic, nici de afară, nici dinăuntru.

Aș fi avut acum nevoie de-o febră tifoidă. Poate că examenul ăsta o va înlocui. Important este să uit de mine, să dau dracului toate problemele din lume și să fac ceva mecanic, istovitor, care să mă domine deplin.

Marga Stern a trecut prin mansardă prietenește. Purta o rochie albă, avea mâna caldă, liniștită și mi-a pus-o pe frunte, ca să glumească.

Prea puțin pentru o seducere, dragă fată.* * *

Marcu Klein, ești un măgar și, dacă te-aș avea aici, aproape de mine, te-aș îmbrățișa și pe urmă ți-aș trage patru palme zdravene, ca să nu le uiți.

Nu erai singur. Eram 40-60, odată cu tine, să așteptăm examenul de civil. De la 8 dimineața, când am fost chemați, până la 11 seara, când a intrat în sfârșit Mormorocea, profesorul. Se vedea bine că era beat și pe jumătate adormit. Am văzut-o cu toții, odată cu tine, deșteptule. Eram cu toții obosiți de ziua asta lungă, pierdută inutil. Dar am intrat în bănci supuși, poate puțin scârbiți. Numai tu ai strâns pumnii și ai rămas încruntat.

Omul de la catedră a mormăit o întrebare și a ațipit. Băiatul de lângă tine a răspuns foarte liniștit și foarte exact. Când a terminat, a fost o clipă de tăcere, Mormorocea a grohăit, supărat că tăcerea asta îi întrerupsese somnul.

— N-ai învățat nimic. Să spuie ălălalt.

„Ălălalt” erai tu. Te-ai ridicat. Am închis ochii, pentru că știam – înțelegi? –, știam ce are să urmeze.

— Domnule profesor, asta e o nerușinare.

De ce, Marcu Klein, n-ai tăcut? Cine te împinge pe tine, om nebun, singur între patruzeci, să vorbești pentru toți, să condamni și să răzbuni? Din ce nevoie absurdă de a denunța nedreptatea vine strigătul tău? Din ce ancestrală educație a mizeriei și a revoltei? Ce instinct pervertit nu te lasă să treci pe lângă o mizerie fără să te oprești și să o descoperi? Știi tu ce ușor se face o listă de desolidarizare? Mi-e un necaz imens pe tine fiindcă nu te pot urî suficient și fiindcă sânt, odată cu tine, dintr-un neam care nu știe să accepte și să tacă.* * *

Telegramă către mama:

— Trecut examenele. Sunt fericit.

Sânt fericit? Nu știu. Știu numai că există acasă, pe malul drept al Dunării, douăzeci de metri de nisip cald și, în fața mea, un fluviu întreg pentru înot.

PARTEA A DOUA[modifică]

I[modifică]

Noiembrie, cea mai frumoasă lună! Ploaia asta măruntă, generală, indiferentă, care te închide pe stradă în tine, care te distrage de la incidentele din jur și te face impermeabil, singur… Pleci de acasă cu o pipă și cu un gând și umbli ceasuri întregi prin oraș, fără să vezi pe nimeni, te lovești de oameni, de pomi, de vitrine, ca să te întorci târziu ca o navă în portul ei. E anotimpul meu, noiembrie. Luna când recitesc cărți, când răsfoiesc hârtii, când strâng note. E un fel de foame de lucru, de agitație, de începere din nou a tuturor treburilor.

Și mirosul acesta de vegetale ude, dimineața, când plec – și cercul cald de lumină al lămpii, seara, când mă întorc….* * *

Într-o librărie, unde intrasem să răsfoiesc revistele. Mă bate cineva pe spate. Mă întorc: Ghiță Blidaru.

— N-ai fost la lecția de deschidere…

Sânt uimit, sau sânt foarte vesel, sau mă tem să nu răspund cu o impertinență: oricum tac.

— Nu vrei să mă vizitezi? Uite, joi după-masă, la 4 jumătate, acasă la mine. Da?

Salută băiețește cu un deget la pălărie și pleacă.* * *

Are trei camere pline cu cărți și o a patra goală, în care stă el: un pat simplu, aproape „pat de campanie” – și nimic mai mult. Pe peretele dinspre ușă, o reproducere mică și exactă după o iarnă de Breughel.

Aproape jumătate din peretele din față este tăiat de o fereastră imensă dreptunghiulară, cu un geam gros, masiv, mai mult cristal decât sticlă.

Este un interior nud, precis, sumar, cu un inexplicabil aer de intimitate, totuși și de căldură.

Sânt intimidat până la nemișcare. Omul acesta pe care l-am iubit cu ciudă, iată-l. Atâtea cercuri izolatoare de legendă au crescut în jurul, lui într-un an, din seara în care l-am ascultat prima oară, sus, la universitate.

Cu ochiul lui de stăpân predestinat, cu aspra lui îmbinare de sprâncene, cu mâna lui jumătate leneșă, jumătate ordonatoare, uite-l aici, în casa asta care-i seamănă întocmai, liniară ca el, precisă în fiecare obiect, strictă în fiecare detaliu, în halat lung de casă, cu un fular de lână la gât, cu capul puțin aplecat în bătaia lămpii din dreapta – e ceva călugăresc în ținuta lui, în încruntarea lui, ușor îmblânzită acum de un surâs ce arde potolit în umbră. Îl ascult cu oarecare panică. Panica de a nu-l vedea dintr-un moment într-altul tăcând, moment de tăcere când va trebui să vorbesc eu, să vorbesc ce? Dumnezeule, să-i răspund, să povestesc, să spun, să spun ce? să spun cum? sub apăsarea prezenței lui, care mă neliniștește mai mult decât mă bucură, deși știu că mă bucură atâta.

A simțit ceva din panica asta? Se ridică, trece să caute tutun pentru pipă, și-o aprinde, pe urmă se apropie de fereastră și privește afară atent, de parcă ar urmări ceva anume în seara ce se lasă.* * *

Aș vrea să nu-l revăd. Mi-e rușine. Rar am fost așa de stupid, de opac, de categoric prost. Inteligența mea! Oarecare bună dispoziție mintală de om tânăr – și nimic mai mult. Iar când nu e nici asta, nu mai e nimic. Altfel, cum s-ar scuza totala mea absență de ieri. Două ceasuri a vorbit și două ceasuri am tăcut. Am luat parte cu „da” și „nu” la o convorbire de la care așteptam totul. Nu știu ce vrea să spună acest „totul”, dar trebuie să spună foarte mult, de vreme ce simt atât de ascuțit cât am ratat, ratând vizita de ieri la Blidaru.* * *

A vorbit luni la Fundație, în ciclul Institutului Social. Nu riscam să fiu văzut în mulțimea aceea imensă, în locul meu de la balconul doi.

Ce miraj și ce simplitate în omul ăsta. Vorbește noduros, cu colțuri; cu asperități, cu ocoluri. Aruncă aici un cuvânt, deschide dincolo o poartă secretă, lovește dincoace o piatră găsită în drum. Totul la întâmplare, oarecum în voia hazardului. Și pe urmă, pe la sfârșitul ceasului, când te uiți cu dezolare la câmpul de gândire pe care l-a devastat în halul ăsta, deodată lucrurile încep să se ordoneze, nu știu cum, nu știu prin ce întoarcere de resort. Ideile aruncate în trei sferturi de oră în dreapta și stânga, fără legătură, se întorc în ultimul sfert acasă, liniștite, clare, necesare, într-o stringență uluitoare, încheind un ciclu de cugetare cum ar încheia o construcție simfonică.

Voi ști altă dată, mai târziu, când voi îmbătrâni, în ce măsură este Blidaru un gânditor. Știu însă de pe acum cât e de mare ca artist…* * *

M-a găsit pe sală, când ieșea de la curs și m-a luat de braț, cu simplitate, ca un camarad.

— Hai, să umblăm.

L-am dus până acasă, pe jos, spre șosea și am încercat, pe drum, de câteva ori să-i vorbesc. Dar n-a mers, nu din vina mea de astă dată, ci din a lui, căci nu avea chef să discute, ci să umble pur și simplu, cu mâinile în buzunarele pardesiului lung, cu pălăria pe ochi și cu nasul în vânt, adulmecând mirosul de ploaie, de copaci uzi, de noiembrie pe sfârșite.

Umblam lângă el agitat, pândind o spărtură în lucrurile mărunte pe care le spunea, spărtură prin care să arunc brusc cele câteva întrebări pe care vreau să i le pun, pe care nu le știu lămurit, dar pe care le simt atât de necesare. De câteva ori, am încercat un început de frază și am renunțat. De câteva ori, am răsucit în gând trei cuvinte și n-am știut cum să le duc mai departe.

Trebuie să fi simțit cât mă frământ, acolo, la dreapta lui, stingherit de tăcere și chinuit de nevoia de a-i vorbi, căci s-a oprit dintr-o dată la lumina unei vitrine și m-a privit drept, prin surprindere.

— Ce e cu dumneata?

— Domnule profesor, aș vrea să vă spun… Și n-am mai continuat.

— Știu ce vrei să spui. Vrei să spui „totul”. Adică cel mai simplu și mai greu lucru din lume. Lasă asta. E urgent? Nu este, crede-mă. Acum am pornit să ne plimbăm; hai să ne plimbăm. Om vorbi altă dată, când s-o întâmpla.

Numai lucrurile care „se întâmplă”, numai ele se fac bine. Mi-a dat o țigară, m-a luat de braț și m-a dus mai departe, schimbând imediat vorba.

II[modifică]

Universitatea a fost închisă de alaltăieri, 9 decembrie, în așteptarea lui 10. Zile liniștite totuși: câteva rare încăierări și o manifestație banală pe stradă.

Oricum, s-au potolit lucrurile. Am recitit, în caietul verde, pagina de anul trecut.

Ce tânăr eram! Într-o zi voi izbuti să fiu lovit, fără ca asta să schimbe nimic, absolut nimic, din liniștea sau neliniștea mea intimă. E poate singurul fel de a fi tare. Și așa, sau altminteri, lovituri îmi mai sânt probabil multe rezervate.

Mă întreb, dacă a fi fugit de la cămin, dintre ei, fie și pentru a duce viața aspră pe care o duc – a fost în totul un act de curaj sau unul de lașitate?

Mă întreb dacă am eu dreptul, în numele singurătății mele, să-mi râd de eroismul ieftin al lui Marcel Winder, care își numără și astăzi cu voluptate bătăile pe care le primește. El flecar, și eu sobru, nu e mai puțin adevărat că el primește din față adversitatea, în timp ce eu îi întorc spatele. O fi mai elegant; este însă și mai just?

Dar să nu-l uit pe Leibovici Isidor, care rămâne mai departe în prima linie, răbdător și tăcut, fără gesturi, fără iluzii, fără vanitate. Vizită la cămin. Neagră, neagră mizerie. Nu s-a schimbat nimic aici. Aceleași sobe ori reci, ori fumegânde, aceleași săli lungi cu ciment crăpat, aceiași oameni. Câteva fețe noi – băieții din anul întâi. Lipsește Liova. A murit peste vară. Avea ceva făcut pentru moarte copilul ăsta și mi se pare că el s-a împlinit pe sine însuși în tuberculoză, cum alții se împlinesc scriind o carte, ridicând o casă, sfârșind o lucrare. Am vorbit cu foștii noștri camarazi de cameră, de anul trecut, despre el. Nimeni nu știa să spună mare lucru. „Avea niște ghete galbene, aproape noi – mi-a spus Ianchelevici Șapsă – și când a plecat le-a lăsat aici. Dar nu-s bune: sânt mici”. Liova, băiatule, nici la atâta lucru nu va fi fost bună moartea ta. Ce curioasă toropeală, ce oribil îngheț în casa asta, care se numește totuși așa de cald „cămin”… Și trăiesc aici câteva sute de oameni tineri. O singură cameră, una singură, vie, agitată, respirând pasiune: „camera problemelor sociale”. I se spune așa, ironic, pentru că aici își are patul Winkler, medicinist bătrân pe care l-a întârziat în examene sionismul și S. T. Haim, politehnician temut în matematici și marxist violent în discuție. Amândoi se ceartă interminabil.

— Am să vă reclam, țipă Bercovici Ionel, disperat că nu poate duce până la capăt o pagină în drept constituțional.

— Dobitocule, replică S.T.H. (cum i se spune abreviat nu știu de ce), vrei să oprim în loc mersul istoriei, până ai să treci tu examenul?

Nici Winkler, nici S.T.H. nu trebuie că mă privesc cu ochi buni. M-au simțit străin. În orice caz, m-au simțit dat deoparte, trecător care observă, spectator fără înclinare pentru o cauză sau alta. Am ascultat liniștit, dintr-un colț, fără să intervin, o dispută confuză și am rezistat cu îndârjire privirilor pe care mi le aruncau crunt, fulgerător, peste umăr.

— Diletanți, asta sunteți, țipă S.T.H., diletanți în orice faceți, în orice simțiți, în orice vi se pare că simțiți, diletanți în amor, când aveți impresia că faceți amor, diletanți în știință când vă amestecați în știință, diletanți în sărăcie, când trăiți în sărăcie. Nimic până la capăt. Nimic eroic. Nimic pentru moarte. Totul pentru viață, pentru o viață conservată, târguită, tolerată. Tu, care îți zici sionist, habar n-ai că există într-adevăr un pământ care se cheamă Sion. Eu nu cred în el, dar tu crezi. Atunci de ce nu te duci acolo, să calci pe el? Stai aici și faci propagandă, adică tai chitanțe de cotizații pentru alți 10000 de deștepți ca tine, care și ei rezolvă la fel o dramă cu o carte de membru.

— Și tu? întrebă Winkler mereu calm.

— Eu? Eu sânt aici, unde trebuie. Eu oriunde voi fi, voi fi unde trebuie: fiindcă eu fac revoluție. Prin simplul fapt că exist, prin simplul fapt că gândesc. Fiecare cuvânt al meu e un protest, fiecare tăcere a mea e o chemare care trece de chitanțierele tale, o chemare care trece de surâsul lui…

… Și se întoarce brusc spre mine, arătându-mă amenințător cu degetul, scoțându-mă astfel din colțul meu retras, pentru că rezerva mea îl irită vizibil și pentru că, până la urmă, n-a mai putut răbda o prezență străină, nici ostilă, nici prietenă – ci numai atentă. Îi trebuie public lui S.T.H., îi trebuie combatanți, îi trebuie rezistență.

Acum, că mi-a aruncat cuvântul provocator, mă așteaptă să-i ies înainte, și ochii îi lucesc cu flăcări scurte, flăcări reci, care vin „din cap”, sânt convins, nu din inimă.

E încordat ca o lamă îndoită, vibrând în așteptarea destinderii. Dar îi primesc privirea, i-o suport, deși simt cât arde, și tac mai departe, lăsându-i suspendat elanul deasupra unei tăceri în care se va prăvăli inevitabil.

Așteaptă din partea mea un gest, un semn, un început de replică, ceva în sfârșit care să-i permită să explodeze fără ridicol, dar m-am încăpățânat să nu-l ajut cu nimic, cu absolut nimic, și toată violența lui, toată furia lui rămâne în gol, frântă, inutilă. Dar S.T.H. nu pierde partida. Oricine în locul lui ar fi pierdut-o. Numai el nu. Se scutură o dată din încruntarea în care s-a oprit, își trece liniștit mâna prin cap, face un pas spre mine și, cu o voce amicală, surprinzător de melodioasă pentru vehemența lui de până acum, mă întreabă:

— Mergi cu mine la cinematograf deseară?

S. T. Haim, bunul meu prieten, ce bine jucăm noi ce avem de jucat, ce trist jucăm.* * *

M-am despărțit azi-noapte de S.T.H., și dimineața mi-a bătut în ușă pe la 7 jumătate (când a dormit? când s-a sculat?) ca să mă facă atent că mi-a strecurat pe jos, prin încheietoarea pragului, un bilet…. L-am auzit pe urmă, coborând furtunos scările.

„Aș vrea să te neliniștesc. Împăcarea dumitale mă înspăimântă. Montaigne, de care îmi vorbeai astă-noapte, e o erezie. Stendhal o frivolitate. Dacă atâta îți ajunge ca să dormi liniștit, cu atât mai rău pentru dumneata. Îți doresc insomnii lungi, întunecate insomnii”. „Aș vrea să te neliniștesc”. Dacă asta a luat-o din Gide, atunci e un caraghios. Dacă o spune de la el, e un dublu caraghios. S. T. Haim trimis de destin ca să mă cheme la ordine! S. T. Haim venit să mă tulbure și să-mi redeștepte tragediile de la care am dezertat cu Montaigne sub braț!

Mesianismul și psihologia sânt două lucruri care nu merg împreună. S. T, H. este un misionar care n-are habar de ce se întâmplă cu oamenii lângă care umblă.

Ar vrea să mă neliniștească. Eu aș vrea să găsesc o piatră pe care să-mi pun capul.

Dacă aș avea și eu, ca el, instinctul unei misiuni, aș încerca să liniștesc în jurul meu cât mai multe lucruri, cât mai multe conștiințe. Pe a lui în primul rând, pe a lui S.T.H., pe a lunaticului ăsta obosit, pe a copilului acesta apăsat de năluci. „S. T. Haim, i-aș spune, ești un om ostenit. Oprește-te, stai un ceas locului. Privește. Pune mâna pe asta și vezi că e o bucată de piatră, ia în mâna asta și vezi că e o bucată de lemn. Uite aici un cal, uite aici o masă, uite aici o pălărie.

Crede în lucrurile acestea, trăiește cu ele, deprinde-te să le privești cumsecade, fără să cauți dincolo de ele tremurătoare fantome. Întoarce-te la aceste lucruri simple și sigure, resemnează-te să viețuiești cu ele, în orizontul lor scăzut, în familia lor modestă. Și privește în afară, lasă-te pe tine în grija anotimpurilor, a foamei, a setei: viața se va descurca cu tine, cum se descurcă, liniștit cu un pom, cu un animal”.

Dar cine îmi va spune mie însumi aceleași lucruri?

— Și cine mă va învăța cum să le învăț eu cel dintâi?* * *

Adversitatea lor, a antisemiților, ar fi, la urma urmelor, suportabilă. Ce ne facem însă cu adversitatea noastră, cu propria noastră adversitate intimă?

Cu ei ne vom împăca poate – cine știe? – într-o zi. Cu noi însă când?* * *

Să fugi de tine o zi, două, douăzeci nu e ușor, dar nici imposibil. Faci matematici și marxism ca S.T.H. faci sionism ca Winkler, citești cărți ca mine, umbli după femei. Sau joci șah, sau te dai cu capul de pereți. Dar într-o zi într-un minut de neatenție, te-întâlnești cu tine însuți la un colț de suflet, cum te-ai întâlni la un colț de stradă cu un creditor de care te-ai ferit zadarnic. Dai ochii cu tine și atunci înțelegi cât de inutile sânt toate evadările din această închisoare fără ziduri, fără porți și fără gratii, din această închisoare care este însăși viața ta.

Nu există vigilență suficientă. Unii simulăm mai bine, alții mai prost, unii câțiva ani, alții numai câteva ceasuri!

La capătul lor, vine însă irevocabil întoarcerea la tristețe, ca o reîntoarcere pe pământ.

Mi-am amintit aseară, nu știu de ce, după atâția ani, de bunicul meu din partea mamei. Îl văd, la masa lui de lucru, între miile lui de arcuri, resorturi, șuruburi, rotițe, cadrane și minutare. Îl văd aplecat deasupra lor, cu un ochean prins mereu în arcada ochiului drept, descifrând cu mâinile lui lungi acea lume de minuni mecanice, pe care o stăpânea cu asprime, supunând-o, impunându-i mișcare.

Din masa aceea monstruoasă, de care, copil, nu aveam dreptul să mă apropii, fiindcă o rotiță rătăcită însemna un început de haos, din acele minuscule puncte de metal, el organiza mici lumi autonome, mici ființe abstracte, care își împreunau sutele de glasuri ritmate într-o muzică măruntă și dințată, care făcea o armonie strictă, severă, supusă. Sub fiecare geam de ceasornic se afla o planetă cu o viață personală, indiferentă la tot ce se petrecea dincolo, și geamul era parcă anume făcut să o despartă de acest „dincolo”.

Bătrânul, neliniștit, cum simțeam că este, trebuie să fi invidiat nu o dată liniștea acelor ființe de metal, ieșite din mâna lui. Trăia între ele absorbit, ore, zile, ani. Meseria lui tot o evadare trebuie să fi fost, tot un refugiu. Și el fugea poate de el, și el a suferit de spaima de a nu se întâlni cu sine însuși.

Căci seara, când se făcea întuneric și când se ridica deodată, cu o tresărire subită, de la masa deasupra căreia tăcuse ziua întreagă, nu era nici o oprire, nici un surâs de odihnă, pe fața lui de om atât de blând totuși. Era mereu grăbit. Grăbit de ce? Grăbit spre ce? Își căuta pălăria, haina, bastonul, spunea în treacăt un cuvânt și fugea, fără să închidă ușa, în stradă, spre sinagoga de peste drum, unde năvălea cu același aer de om fugărit, strângea câteva mâini întinse și se oprea în sfârșit în fața pupitrului său, unde își regăsea, aplecat peste o carte deschisă, încordata lui tăcere din fața rotițelor de ceasornic. L-am privit de multe ori citind acolo. Părea adâncit în construcția altor mici mecanisme, și literele din carte – sălbatic de mici – păreau să fie alte piese minuscule, pe care ochiul lui trebuia să le organizeze, chemându-le din neant, din nemișcare. Acasă erau ceasornice, aici erau idei – și unele, și altele abstracte, reci, exacte, sub controlul lui de om care încerca să uite de sine însuși.

Izbutea? Nu știu. Avea uneori priviri care luminau de departe, în așteptarea nu știu căror lucruri, în deznădejdea nu știu cărora… Între el și mine sânt cel puțin 60 de ani de viață și 20 de ani de moarte. Mai mulți chiar – mult mai mulți. El trăia în evul mediu, eu trăiesc azi: câteva secole ne despart.

Citesc alte cărți decât a citit el, cred în alte lucruri decât în cele în care a crezut, umblu între alți oameni, sufăr de alte întrebări, și totuși mă simt azi așa de mult nepotul lui, coborâtorul lui direct, coborâtorul melancoliei lui fără leac.* * *

Noi, care ne răzvrătim de atâtea ori, pentru atâtea lucruri, de ce nu ne ridicăm o singură dată împotriva gustului nostru pentru catastrofă, împotriva simpatiei noastre pentru durere?

E o prietenie eternă între noi și faptul de a suferi, și nu o dată, în cele mai lamentabile momente ale mele, îmi surprind tresăriri de orgoliu pentru suferința aceasta care îmi măgulește o îndepărtată vanitate. E poate ceva tragic în asta, dar este cu siguranță, cel puțin în măsură egală, o înclinare spre cabotinaj. Da, da, în chiar ceasul acesta, când sânt așa de adânc trist, simt undeva, dincolo de conștiință, ieșirea la rampă a tenorului metafizic pe care îl port în suflet.

Sânt rău poate gândind așa, dar nu voi fi niciodată îndeajuns de rău cu mine, nu-mi voi administra niciodată destule palme, destui pumni.* * *

Ce i-aș reproșa antisemitianului, înainte de orice, dacă mi-aș recunoaște calitatea de judecător, ar fi lipsa lui de imaginație: „masonerie, cămătărie, omor ritual” – Și pe urmă? Vai cât e de puțin! Vai cât e de sărac!

Cea mai scăzută conștiință de evreu, cea mai de rând inteligență ovreiască își descoperă sie însăși păcate nesfârșit mai grave, obscurități nemăsurat mai grele, catastrofe incomparabil mai răsturnătoare.

Ei n-au împotriva noastră decât piatra, uneori revolverul. Noi avem, în lupta pe care o ducem etern cu noi înșine, vitriolul acesta subtil care consumă încet, dar ireparabil și care este propria noastră inimă.

Înțeleg foarte bine de ce un renegat evreu este mai crunt decât orice specie de renegat. El duce cu sine o umbră care, cu cât o va călca mai rău în picioare, cu atât va fi mai aproape de el. Și faptul de a se dezice de neamul lui, faptul propriu-zis al renegării este încă o dată un act iudaic, fiindcă noi toți, în sinea noastră, ne lepădăm de noi, de zece ori, de o mie de ori, reîntorși însă mereu acasă, din vrerea cuiva care trebuie să fie Dumnezeu însuși.* * *

Eu nu sunt credincios, desigur, și problema aceasta este undeva în afară de mine, fără să-mi creeze dificultăți serioase. Nu țin să mă pun de acord în privința asta și îmi accept fără rușine toate inconsecvențele. Știu, sau spun, că Dumnezeu nu există, și îmi aduc aminte cu plăcere de manualul de fizică și chimie din liceu, care nu-i făceau lui, nicăieri, loc în Univers. Asta nu mă împiedică să mă rog, când primesc vreo veste rea sau când vreau să preîntâmpin vreuna. E un Dumnezeu familiar, căruia îi ofer din când în când sacrificii, după un cult cu reguli stabilite de mine și – cred – confirmate de el. Îi propun o febră tifoidă pentru mine, în schimbul unei gripe pe care avea de gând să o dea cuiva care mi-e scump. Îi indic în ce anume aș primi mai bucuros să mă lovească și în ce aș voi să mă cruțe și, de altminteri, ceea ce îi dau este mult mai mult decât să păstrez, căci ce îi dau e de la mine, iar ce păstrez este de la alții, puținii alții pe care îi iubesc. Și mi se pare că nu-l supără convorbirea aceasta între noi doi, că nu o ia drept o târguială și că ține seama de gândul bun cu care vin spre el.

Și totuși… Simt uneori că dincolo de asta mai e ceva: Dumnezeul cu care i-am văzut pe bătrâni războindu-se în sinagogi, Dumnezeul pentru care și eu mă băteam în piept, de demult, copil fiind, Dumnezeul acela a cărui singurătate o strigam în fiecare dimineață, citindu-mi rugăciunea. „Dumnezeu e unul, Dumnezeu e unic”.

Dumnezeu e unul nu înseamnă că Dumnezeu e singur? Singur ca noi poate, de o singurătate pe care de la el o deținem și pentru el o păstrăm.

Asta lămurește atâtea lucruri și întunecă atâtea altele….

III[modifică]

Lungă convorbire cu Ghiță Blidaru. I-am spus în sfârșit „totul”, acel totul de care mi-era frică și pe care el îl ghicise așa de ușor, dintr-o privire. Tot ce am gândit în ultimul timp, tot ce am scris aici în caiet, tot ce n-am scris…

Am vorbit îmbulzit, repede, mult, cu opriri mari, cu sărituri de la una la alta, cu întoarceri, am vorbit prost, tulbure, dezordonat. Dar are un fel de a te asculta care îți simplifică parcă propriile tale gânduri, oricât de rău le-ai spune. Simpla lui prezență ajunge pentru a pune ordine în jur.

„Tu ar trebui să faci ceva, care să te lege de pământ, nu știu încă bine ce. Nu drept, în orice caz, nu filozofie, nu științe economice. Seva are să-ți redea simțul materiei, dacă l-ai avut vreodată, să ți-l învețe de aici încolo, dacă nu l-ai avut. O meserie făcută din certitudini”.

Am ridicat din umeri, dezolat de un remediu atât de vag. Și, în fond, eu remediu căutam?

Dar a continuat:

— Desenezi?

— Da.

— Bine?

— Destul de prost în „desenul artistic”, cum se zice la școală. Destul de bine în desenul liniar.

— Cu matematicile cum stai?

— Nu-mi plac enorm. Mă pricepeam în liceu, fără pasiune însă. Nu înțelegeam nimic din întrebările lui și răspundeam, mai degrabă intrigat decât curios. Ce a urmat a fost uluitor.

— Nu vrei să te faci arhitect?

Am tăcut. Glumește? Încearcă o experiență? Vrea să-mi arate astfel cât sânt de deșarte „problemele” mele? Îmi întinde o cursă? Tac, încurcat – și el nu insistă, căci schimbă imediat vorba, nu fără a lăsa posibilă pentru viitor o revenire.

„În orice caz, gândește-te serios la asta. Merită”.* * *

Îmi dau foarte bine seama că propunerea profesorului este plină de riscuri. Nu mi-am făcut niciodată o problemă din „cariera” mea, căci am certitudinea că voi rămâne mereu sărac și accept cu inimă bună asta – dar, oricum, ceea ce îmi propune el este, dacă nu de-a dreptul o aventură, în orice caz o imprudență… Rațiunile de psihologie, pentru care mă îndeamnă să încerc o asemenea săritură de viață, să fie într-adevăr atât de tari, încât să merite efortul de a o face?

Sânt încurcat și mi-e aproape necaz că mi-a creat din senin greutăți de felul ăsta.* * *

„Săritură de viață”. Vechi apucături patetice, de care nu mă pot dezvăța. În fond, e mult mai simplu ce-mi cere el. Am apucat să cred că voi fi avocat. De ce? Nu știu. Din obișnuință, din lenea de a alege, din indiferență pentru profesie, pentru orice profesie. Cu puțină silință, m-aș deprinde să mă văd arhitect. Simplă chestiune de educație mintală.

N-aș fi făcut mare lucru în tribunal, nu voi face lucruri mari pe șantier. Dar n-ar fi imposibil să găsesc aici ceea ce dincolo cu siguranță mi-ar fi lipsit: sentimentul de a servi pământul, piatra, fierul.

Trebuie să fie o senzație de împlinire, de calm. Poate liniștea după care alerg.* * *

Nu, nu pot primi. Am în urmă examene, frecvențe, lucrări, toate prea multe ca să le las în drum și să o iau de la început, de la alt început.

M-am dus să-i spun lui Ghiță hotărârea mea, dar nu l-am găsit acasă, ceea ce trebuie să recunosc că mi-a făcut plăcere, fiindcă, oricât eram de hotărât să resping propunerea lui, îmi părea rău că voi suprima, cu răspunsul meu categoric, orice posibilitate. „Il faut qu’une porte soit ouverte ou fermée”.

Nu l-am găsit acasă, și asta îmi mai dă dreptul să țin această ușă nici bine deschisă, nici cu totul închisă.* * *

Totuși am primit. N-am avut curajul să spun limpede „nu”, și am încercat tot felul de obiecții. El le-a înlăturat, una câte una… Nu e prea târziu acum, la jumătatea lui decembrie, două luni de la închiderea înscrierilor?

Nu, nu e târziu, își ia el asupră-și sarcina de a mă înscrie. Are prieteni buni la arhitectură și va izbuti.

Nu va fi prea greu să mă pun la curent cu programul? Cursurile nu sânt prea înaintate? Examenele nu sânt prea apropiate?

Nu, nu va fi greu, Și, dacă va fi greu, cu atât mai bine. Hotărât lucru, nu i se poate replica nimic. Sânt câștigat pentru arhitectură. Mi-a strâns mâna zdravăn.

— Să știi că sânt mulțumit de ce am făcut. Vei învăța să umbli pe pământ. Foarte important pentru viață. Ai să vezi.

IV[modifică]

Cu cât mă gândesc mai bine, cu atâta întâlnirea de ieri din tren mi se pare miraculoasă. Omul acela scund, viu, cu privirea neliniștită, cu tresăriri ciudate în mijlocul vorbei, ca în mijlocul unui somn agitat, omul acela îngrămădit de pachete în colțul compartimentului de-a treia, era Ahasverus în persoană. În primul moment, când a intrat pe ușă precedat de două geamantane și urmat de alte vreo trei, plus nenumărate pachete mari și mici, prost legate în foi zdrențuite de ziar, în acest prim moment, am simțit o subită furie împotriva lui.

„Cine l-a mai adus și pe ăsta?” Tocmai mă felicitasem de a fi găsit un loc atât de bun, într-o zi ca asta, în plină vacanță de Crăciun, într-un tren asaltat de studenți și militari plecând în provincie, când iată-l pe ovreiul acesta, ducând după el o întreagă gospodărie, deschizând larg ușa ca să intre tot frigul înăuntru, dându-mi deoparte valiza, călcându-mi galoșii, trântindu-și paltonul peste al meu și îmbulzindu-se apoi pe bancă, între mine și vecinul meu, cerându-și iertare din ochi, dar nu mai puțin tenace în hotărârea lui de a-și cuceri un loc, în numele biletului de tren, pe care îl ținea demonstrativ între degete.

Era o apariție comică și toată lumea surâdea, ceea ce am încercat să fac și eu, cu destulă silă, căci pe de o parte mi-era milă de ridicolul lui, dar pe de altă parte aș fi suferit crunt, dacă aș fi fost bănuit de simpatie pentru el.

Nu pot să-mi explic bine de ce, dar aveam un ciudat sentiment de complicitate, de care simțeam nevoia urgentă să mă dezic. Miam căutat în grabă agenda și m-am arătat foarte adâncit în socoteli, absent dintr-odată la tot ce se petrecea lângă mine. Dar îl urmăream pe nefericitul meu vecin cu coada ochiului.

Se calmase, sigur de poziția ocupată, și trimitea acum în recunoaștere priviri speriate în jurul lui, fixând cu atenție pe fiecare tovarăș de compartiment și oprindu-se într-un sfârșit la mine, nu definitiv liniștit în ce mă privește, dar adresându-mi oricum un început de surâs cordial: semn că mă recunoscuse. Asta m-a înfuriat odată mai mult. Mi se părea că privirea aceasta, intenția aceasta de familiaritate mă solidarizează cu el, cu ridicola lui apariție, cu incomoda lui prezență.

Am ridicat capul și l-am fixat fioros, ca să priceapă că nu vreau să am de-a face cu el. Simțeam, că voi muri de jenă dacă-mi va vorbi.

Dar dușmănia mea nu l-a dezarmat, căci m-a privit mai departe, clătinând din cap și clipind des.

— Nu trebuie să te superi, tinere. Ovreiul e un om cu pachete. Câte necazuri, atâtea pachete.

L-am iubit dintr-odată pentru cuvintele acestea și m-a cuprins un val de rușine pentru cât de poltron fusesem cu el și cu mine, încât am simțit nevoia să mă pedepsesc imediat, exemplar.

I-am răspuns pe loc cu o bruscă vioiciune, într-adins exagerată, vorbind tare, ca să mă audă toți călătorii din compartiment și să înțeleagă că nu mă jenez de bătrânul acesta incomod, că recunosc în el un prieten, că accentul lui ovreiesc nu mă supără, că de ghetele lui pline de zăpadă puțin îmi pasă, că pachetele lui insolente nu mă deranjează, că, dimpotrivă, totul mi se pare obișnuit și nu înțeleg ce ar putea fi comic aici și de cine s-ar putea râde.

Bătrânul vorbea românește curat, cu ușoare inflexiuni de ovrei moldovean, și atunci, printr-un efort asupra mea, m-am silit să vorbesc și eu cu același accent întrebător, luat din idiș, ceea ce nu mi s-a întâmplat niciodată până atunci – dar hotărâsem să mă pedepsesc zdravăn, căci lașitatea mea de la început simțeam că trebuie răscumpărată.

Bănuiesc că bătrânul meu Ahasverus a înțeles jocul la care mă supuneam de bună voie, căci avea un permanent zâmbet de îngăduință, pe care îl plimba asupra mea ca pe o pată de lumină a unei mici lămpi de buzunar,

„Lasă asta, lasă asta – părea să spună zâmbetul lui – eu nu-ți cer atât de mult. Te cunosc și știu că nu ești nici așa de rău cum ai vrut să fii adineauri, nici așa de bun cât vrei să fii acum. Sânt pornit la drum lung și ce vrei să fac eu cu pietrele care mi se aruncă sau cu mâinile care mi se întind, eu, care n-am vreme nici să le primesc, nici să le răspund, fiindcă vezi, undeva, tare departe, sânt așteptat, sânt mereu așteptat și trebuie să merg întracolo, chiar dacă ar fi să nu ajung niciodată”.

Zâmbea cu această neîncredere, cu această clătinare din cap și am înțeles că într-adevăr nu pot face nimic pentru el, iar ceilalți nimic împotriva lui.

Mi-a spus că se numește Abraham Sulitzer, spre deziluzia mea, căci pentru integritatea simbolului trebuia să se cheme deschis Ahasverus.

— Cu ce te ocupi? l-am întrebat. Ce faci?

— Ce face un ovrei? Umblu.

Răspunsul i se părea suficient.

Abraham Sulitzer umblă: asta îi e meseria. E negustor de cărți ovreiești. În duzina de valize, cufere și pachete pe care le târăște după el, duce tot soiul de cărți; biblii, talmuduri, comentarii, istorii hasidice, povești din ghetou, poezii ebraice, literatură idiș… El face legătura între tipografiile din Germania sau Polonia și cititorii ghetoului moldovean. Cunoaște toate târgurile Bucovinei în care se mai învață serios carte, toate casele basarabene în care se gândește serios pe un text talmudic, toate sinagogile de mahala în care se mai comentează o problemă cu cugetare iudaică. Poartă în amintire un catalog general al tuturor manuscriselor și tipăriturilor ebraice care se află în țară, știe anume în ce târg, știe în ce casă. Închide ochii și îți poate spune cine anume stăpânește cutare rarisim exemplar din Megillat Efa a lui Sabbatai Kohen, lituanianul, carte tipărită la Amsterdam în 1651. Se gândește o clipă și îți spune precis ce rabin, de unde și cum îți poate da lămuriri despre marea dispută asupra talmudului de la Barcelona din 1240 sau de la Tortosa din 1413…

Le știe pe toate, le are pe toate adunate, sub fruntea lui îngustă, dincolo de ochii aceștia, care clipesc mărunt și căutător. Cărți, manuscrise, autori și probleme de care aud acum întâia dată, cuvinte stranii, nume din alte veacuri, date dintr-o istorie pe care nu o bănuiam – Abraham Sulitzer le poartă cu el, vii, tot atât de vii astăzi în mintea lui, cât erau cu veacuri în urmă, în mintea cui le-a scris și cugetat.

El trăiește în actualitatea lor, în pasiunea lor permanentă, și zadarnic au trecut peste aceste adevăruri câteva sute de ani, zadarnic s-a schimbat fața pământului, zadarnic s-au topit în neant atâtea timpuri, aceste vechi lumini tot prezente sânt, aceste vechi patimi tot tulburătoare.

Iar Abraham Sulitzer le poartă pe toate drumurile, în slujba eternității lor.

I-am cumpărat o biblie în idiș cu poze, pentru bunică-mea, și o istorie nemțească a lui Șapsă Zwi, pentru mine. Aveam impresia că se desparte greu de ele: părea că se întreabă dacă nu le dă pe mâini rele.* * *

Viscolește crunt. Am încercat dimineața să cobor spre Dunăre, fiindcă auzisem că a înghețat și aș fi fost bucuros să trec cu piciorul pe malul drept, dar n-a fost chip să ajung la debarcader. Valuri întregi de zăpadă băteau dinspre port, sus, spre oraș. M-am hotărât pentru o sindrofie de familie. Mi-am convocat în jurul teracotei amândouă bunicile : Mama mare și Baba. Mama mare e mama tatei. Baba e a mamei. Mama mare are vreo 85 de ani. Baba nu cred să fi trecut de 70. Mai tânără este și mai vioaie: are încă amor propriu, vanitate, cochetărie. A fost foarte frumoasă în tinerețe și o știe. Din splendoarea ei de atunci, au rămas mereu frumoși ochii, albaștri, curați, cu ceva orgolios în sclipirea lor ușor răutăcioasă. Poartă pălării de mătase și pai, probează de trei ori o rochie și îi dă indicații croitoresei, se uită mult în oglindă și, când nu o vede nimeni, se pudrează puțin, foarte puțin. Cum bunicul a fost ceasornicar și giuvaergiu, i-au rămas de la el cercei mari de diamant, un lanț de aur, ochelari de aur, o brățară cu rubin. Le poartă pe toate cu importanță, vizibil măgulită în amintirile ei de femeie frumoasă.

Mama mare a intrat dimpotrivă în bătrânețe cu totul resemnată, fără părere de rău, fără vanități întârziate. De când o știu, poartă un singur fel de rochie neagră, dreaptă, simplă, închisă cu nasturi obișnuiți de os. Albă, obosită, calmă – e o bunică dintr-o carte de citire. Vorbește o limbă românească aspră, o limbă de țară, de sat muntenesc, S-a născut aici, în oraș, prin anii regulamentului organic, și a trăit mult prin județ. Tatăl ei a lucrat ani de-a rândul la o moșie din Gropeni, unde ținea registrele cu socoteli, iar mai târziu bărbatul ei, bunicul meu dinspre tată, a fost și el muncitor în port. Ea, Mama mare, a trăit cu Dunărea în față. Când o întreb și când am timp s-o ascult, povestește lucruri miraculoase din veacul trecut, despre oraș, despre oamenii orașului, despre mondenitatea acelor ani. Povestește mai ales despre un bal, primul ei bal, care trebuie să fi fost un lucru senzațional în viața târgului. Din câte detalii mi-a dat, bănuiesc că a fost pe la 1848, poate prin zilele proclamației de la Izlaz. Iată istoria, aliată cronicii mele de familie. Sânt foarte ciudate deosebirile ramurilor noastre ascendente. Dinspre partea tatei, numărăm cel puțin un veac de viață românească, în oraș și județ, trăind cu vecini români, lucrând cu ei, având legături cu ei. Câte zeci de ani înainte, sau câte sute am fost pe aici, izolați însă noi în de noi, nu știu. Dar la 1828, în catagrafia orașului, numele străbunicului meu este trecut lămurit. Nu poate fi vorba de asimilare, desigur, dar simt în linia aceasta familială un aer de duritate, ce se datorește cu siguranță Dunării, lângă care patru generații de-a rândul au crescut.

Străbunicul acela de la 1828 – Mendel din Gropeni, cum i se zicea – vorbea și scria românește, purta cizme și surtuc. Cât despre bunicul meu, țin, și astăzi minte ce ciudată înfățișare de barcagiu avea seara, când se întorcea de la docuri, cu cizmele lui grele de ținte și potcoave, cu mâinile bătătorite, alb din cap până în picioare de praful sacilor cu grâu și porumb, pe care îl respirase o viață întreagă, 14 ore pe zi, din zori până în noapte. Era ceva aspru și colțuros în el: ceva de barcagiu, de căruțaș, de muncitor cu ziua. Citea, și el în serile de sărbătoare din nu știu ce imense cărți ebraice, dar nu punea în lectura aceasta patima pe care o simțeam cutremurându-l pe celălalt bunic, tatăl mamei. Acela era un intelectual, acesta nu, deși știa și el – se zice – foarte multă carte.

Trăia afară, între vânturi, cu picioarele pe piatră și pământ, scrutând zarea inundată a bălții, vorbind tare ca să acopere cu glasul lui vuietul fluviului, sirena vapoarelor, uruitul elevatorului. Un om de la Dunăre.

Familia mamei, a ieșit însă mult mai târziu din ghetou. Bucovineni și moldoveni din nord, au fost cu toții oameni trăiți în casă, la lumina lămpii, deasupra cărților. Au viețuit mereu în jurul sinagogilor. De acolo aduc poate ochii lor negri, mâinile lungi și subțiri, paloarea obrajilor. Au o sănătate precară, neliniștită, care rezistă mai mult prin încordarea nervilor, decât prin puterea trupului.

O veste rea, o noapte nedormită, o așteptare îi devastează subit: cercuri negre, în jurul ochilor, buze albe, ochi calzi. Ciudată sensibilitate de seră – pe lângă care duritatea oamenilor din familia tatei pare o grosolănie.

Așa se și explică poate surda neînțelegere care i-a despărțit, totdeauna, unii prea nepăsători, alții prea susceptibili, vigoarea unora părând celorlalți necioplită, iar sensibilitatea acestora părând, la rândul ei, fasonată.

Neînțelegerea între Dunăre și ghetou.* * *

Mă gândesc mereu la acel străbunic de la 1828. Trebuie să se fi născut prin ultimele decenii ale veacului XVIII; revoluția franceză, revoluția americană, Napoleon…

Mi se pare că e ceva fabulos în existența lui și am încercat să capăt precizări de la câteva mătuși bătrâne, care l-au mai apucat în ultimii lui ani de viață, dar n-am aflat mare lucru. S-a născut aici și a trăit aici. Muncise cumplit o viață întreagă, aproape un secol întreg.

Într-o bună zi – trecuse cu mult de 90 de ani – și-a strâns lucrurile, și-a chemat, copiii, le-a împărțit ce avea de împărțit, și-a oprit câțiva galbeni, câteva cărți și câteva hârtii, le-a pus pe toate într-o traistă și a spus că pleacă. Unde? În Erez Israel! Acasă. Cu cine? Singur..

Hotărârea aceasta a unui om de 100 de ani mi se pare atât de sălbatică, încât am pus o mie de întrebări Mamei mari, ca să înțeleg ce a fost anume la rădăcina acestei fugi. Adevărul este că n-a fost o fugă. Totul era de o simplitate ultimă. Bătrânul se deșteptase într-o dimineață cu gândul acesta – și gata. L-au implorat, au încercat să-l țină cu de-a sila, s-au luptat să-l facă a primi cel puțin un însoțitor până la Jaffa – unul din feciori lar fi dus până acolo și i-ar fi căutat casă – totul zadarnic. Era neînduplecat. Le-a dat tot ce avea, și-a pus în spate puținul pe care-l păstrase și a coborât spre port, urmat, ca într-o scenă biblică, de feciori, fiice și nepoți, plâns de toți, numai el recules, limpede, împăcat. Viforos bătrân. A murit la Ierusalim, câteva luni după sosirea lui acolo. Mama mare pretinde că în noaptea aceea i-a apărut în vis, în haina albă a morților, și i-a spus:

„Iată, eu am murit, Ai să ai un fecior și ai să-i dai numele meu”. Era în anul 1876. Cu precizarea asta, poate că n-ar fi greu să-i găsim într-o zi piatra de mormânt, dacă cumva i-a pus careva o piatră.

E mult mai probabil însă că mormântul i s-a pierdut fără nume, între alte morminte fără nume.

Nu se găsește în familie nici o fotografie a bătrânului. A refuzat să facă asemenea prostii. Venise de puțină vreme în oraș un neamț cu o mașină complicată și se instalase pe strada mare în colț. În drum spre port, spune Mama mare, în ziua plecării, s-au oprit acolo cu toții și l-au implorat pe bătrân să le lase cel puțin atâta amintire: o poză. A scuturat din cap, supărat. Nu.* * *

Dacă aș avea timp, ar fi revelator să urmăresc pe hartă migrațiile familiei mele. Au fost, se pare, plecări puține.

Dacă oamenii din familia mea pot fi, fiecare în parte, neliniștiți, lunatici și instabili, spiritul lor de grup este mai degrabă lent, sedentar, tenace.

Au fost unii care s-au rupt, au plecat, s-au pierdut. Rădăcinile au rămas însă aici, cu tradiții netulburate, cu o unitate persistentă împotriva tuturor evadărilor.

Mi se pare plin de înțeles faptul că toate neamurile noastre sânt adunate strâns în două grupuri compacte, rudele din linia tatei, aici, la cotul Dunării, cele din linia mamei, sus în nordul Bucovinei, Deplasările se fac pe o rază foarte mică și, în orice caz, centrul familial de gravitate rămâne în conștiința tuturor neschimbat, căci e de ajuns un eveniment familial – o moarte, o naștere, un ceas greu – pentru ca toți să se strângă, fericiți sau alarmați, în căutarea unui cuvânt de ordine.

Cu atât mai greu de explicat sânt evaziunile, oricât au fost ele de puține și răzlețe.

Am auzit vorbindu-se despre un unchi, fugit de tânăr la Viena, în plină iarnă, cu sania, în veacul trecut, după o femeie. Vagă istorie de amor și singura, cred, într-o familie în care în privința asta oamenii sânt senzuali, dar nu pasionați, Am mai auzit despre un frate al mamei plecat în America în 1900. E pe undeva într-un album vechi, o fotografie a lui din acel timp: un cap tânăr, aproape adolescent, o frunte îndrăzneață de pionier și, peste toate acestea, nu știu ce umbră, nu știu ce lumină, vestind de atunci înfrângeri viitoare.

A plecat cu câțiva gologani în buzunar și cu o mulțime de nebunii în cap, „Socialist”, șoptea lumea bănuitoare. „Nebun”, zicea răstit bunicul, care nu voia să audă de nimic, închizându-i băiatului ușa, noaptea, când se întâmpla să întârzie în oraș. Se pare că în anii aceia au plecat foarte mulți în grupuri mici, din toate părțile țării, spre Alaska, spre California, în căutare de aur, unii, în căutare de năluci, alții.

Puțin înaintea războiului, o hârtie venită prin legația americană a adus vestea morții lui undeva, într-un orășel din Texas, unde ajunsese, nu știu cum, muncitor într-o plantație.* * *

I-am dat Babei Biblia cu poze, cumpărată în tren, de la Abraham Sulitzer, și acum ne citește cu glas tare mie și mamei mari, care nu știe carte.

E o traducere idiș destul de ordinară, cred; tipăritură populară, se vede, pe hârtie proastă, cu gravuri ieftine. Baba citește cu nu știu ce aer de superioritate adresată Mamei mari și mie, care suntem, din punctul ei de vedere, deopotrivă de analfabeți, căci pentru ea și pentru Biblia ei toate cărțile mele franțuzești și nemțești nu mă fac mai puțin ignorant.

Am luat-o cuminte de la început, de la facerea lumii. O ascult pe Baba și mi se pare că povestea devine nouă, de un interes aproape reportericesc, nu biblic. Baba citește cu aviditate, cu vizibilă curiozitate, întoarce nervoasă foile și participă la lectură, ca și cum ar fi vorba aici despre oameni pe care îi cunoaște, despre vecini de mahala, despre rude apropiate. Uneori, la pasajele decisive, se oprește puțin, clatină din cap și face cu limba lipită de cerul gurii un sunet de mirare, regret sau necaz (‘ntch, ‘nteh, ‘ntch) ca și cum ar vrea să le atragă atenția lui Abraham, Esterei, Sarei ori lui Iacob că fac o prostie sau o imprudență.

Nu e nimic ceremonios în lectura Babei. Patriarhii n-o intimidează. Sânt și ei niște gospodari cu copii și neveste, cu necazuri și griji. Și dacă ea, bunica mea, poate să le pună la dispoziție experiența ei de femeie bătrână, care a văzut multe și a trecut prin multe, de ce n-ar face-o?

Cine știe? Or fi având patriarhii ăștia un copil bolnav, care trebuie frecat cu oțet aromatic, sau s-o fi lovit careva la un deget și are nevoie de niște frunze de pătlagină sau, mai știi? I-o fi trebuind vreunei neveste din Biblie puțină sare de lămâie, să pună la mâncare, că i s-a isprăvit, și băcănia e departe… Se întâmplă – se întâmplă în viață – de ce nu s-ar întâmpla în Biblie?…* * *

O dimineață albă, vastă, de cleștar. Toată noaptea s-a zbuciumat Crivățul, pe străzi, pe la ferestre, pe acoperișuri. Acum totul e încremenit și transparent, ca sub un nesfârșit glob de sticlă. Dacă strigi la un capăt al străzii, se aude până la capătul celălalt, mai departe, poate, spre Dunăre.

Am fost în sfârșit în port. Troienele de zăpadă, care ieri urcau vijelioase în tromboane spre noi, zac acum învinse, ca niște fiare imense, puse cu botul pe labe. Niște lei albi, gigantici, pletoși, cu coama moale, plecată.

E o lumină totală ca într-un sâmbure de soare înghețat. Ceva abstract în liniște și strălucirea aceasta fixă.

Numai Dunărea e tulburată și aspră. Bolovănoasă, cenușie, încremenită în rostogolire are ceva agonic, în calmul ei aparent. S-ar zice că a înghețat val cu val, că pentru fiecare din aceste valuri a luptat, că pierderea fiecăruia a durut-o.

Nimic nu amintește via, repedea mea Dunăre din martie, domoala, împărăteasca mea Dunăre din toamnă. E altceva, cu totul altceva, mai adânc, mai tumultuos, mai surd.

V[modifică]

După-amiază, suntem totdeauna în atelier: desen și modelaj. Merge greu, trebuie să o recunosc. Dar e, oricum, o muncă pe care aș putea s-o iubesc, spre deosebire de cursurile propriu-zise de dimineață, tot atât de mediocre aici ca la drept sau filozofie. Regăsesc de aceea totdeauna cu plăcere plastilina și lutul în atelier. Știu, n-are absolut nici o valoare ce fac, și mă întreb dacă voi izbuti vreodată să realizez ceva în lumea asta de pământ, piatră și ciment.

Ca exercițiu mintal, însă, n-am făcut niciodată nimic mai liniștitor decât acest joc cu plastilina, material docil și mlădios, dar, în același timp, având ciudate inițiative, căci uneori mă trezesc ținând între degete o formă pe care n-am căutat-o, un oval cu înclinare grațioasă, un chip colțuros cu linii frânte lapidar sau mai știu eu ce alte năzdrăvane lucruri smulse fără voie din indiferența materialului, care ascunde în el atâtea fețe. Și, între timp, cu mâinile ocupate, cu gândul luând parte la micul fenomen ce se desfășoară sub ochi, am un sentiment de libertate pe care nu cred să-l fi avut vreodată, în cele mai bune zile de vacanță.

E o detașare de mine însumi, care este precisă ca o senzație fizică.

Seara, când îmi atârn halatul în cui și mă spăl pe mâini, totul mi se pare limpede și rânduit, ca într-o casă simplă, bine gospodărită. Puțin mai idilic să fiu – și aș scrie o laudă a uneltelor, o cântare a bucuriei de a lucra. Sânt însă, din fericire, destul de sensibil la ridicolul expansiunilor mele intime, ca să-mi dau seama cât e de pueril și diletant entuziasmul meu. Am ceva din naivitatea unui medicinist din anul întâi, dispus să descopere remediul cancerului. Un arhitect adevărat ar râde probabil cu poftă, dacă ar citi ce scriu aici.* * *

Se pare că ultimele lecții ale lui Blidaru, de după vacanța Crăciunului până azi, au fost formidabile. „Asta nu mai e economie politică”, am auzit că urlă specialiștii în cancelaria facultății. Poate că au dreptate. Din ce am prins să aflu chiar de la profesor, din ce mi-au povestit alții, se pare că, la drept vorbind, cursul lui despre monedă nu mai este un curs de economie, ci mai degrabă unul de filozofie a culturii.

Programul meu de școală nu-mi iartă nici un ceas joia și sâmbăta, când sânt prelegerile lui Ghiță Blidaru. De altfel, mi-a făgăduit că, dacă mă prinde acolo, mă dă pur și simplu afară: „Nai ce căuta la mine la curs. Stai și lucrează, aici, unde te afli. Scurt”.* * *

Îl văd rar, seara, la el acasă, dar, când îl văd, rămânem târziu noaptea, de vorbă. N-am descoperit încă o tehnică bună de conversație cu el. Aș avea să-i spun atâtea și izbutesc totuși așa de greu să-i vorbesc. Uneori îmi fac de acasă, de pe drum, școlărește, planul celor ce trebuie să-i spun, dar, odată lângă el, totul e răsturnat, căci e unul din acei oameni care fac lege pentru toți, obligându-te să te supui nu atât argumentelor lor, cât climatului și stilului lor. Câtă pasiune este în omul ăsta așa de neted construit, câte furtuni ascunde stăpânirea lui de sine, gândirea lui geometrică. Este până azi singurul om căruia simt că e obligatoriu să mă supun, fără să am însă prin aceasta sentimentul unei abdicări, ci, dimpotrivă, al unei împliniri, al unei reintegrări.* * *

L-am întrebat zilele trecute dacă nu crede că arhitectura mă condamnă la preocupări prea particulare, dacă nu mă va izola într-un cerc de probleme cu totul profesionale și dacă nu-mi va lua ceea ce, oricare mi-ar fi meseria, mi se pare deasupra tuturor, esențial: să fii în legătură cu ceea ce se plămădește în timpul tău, cu sensibilitatea acestui timp, cu căutările lui, cu sensul lui general.

„Nu – mi-a răspuns – nu poate fi vorba de izolare. Arhitectură sau medicină sau muzică sau economie, toate sânt planetele unui aceluiași grup solar. Indiferent de ceea ce facem și lucrăm fiecare în parte, descifrăm cu toții aceleași directive, care ne sânt comune, Adevărurile și sensurile de viață ale unui timp au o unitate organică, de familie.

E naiv să crezi că o revoluție începută într-o parte, într-o disciplină, se poate limita acolo. Istoria se creează dinăuntru, nu din afară, de la centru, nu de la periferie. Grosolănia noastră este că nu prindem decât schimbările vizibile, directe, care angajează imediat viața noastră.

Ne imaginăm de aceea că o revoluție se cheamă numaidecât și în primul rând o răsturnare politică sau economică, ceea ce este o naivitate îngerească. Punctul de plecare al unei revoluții poate să fie în fizică, în astronomie, în matematici, oriunde în sfârșit. E de ajuns ca pe un singur plan de gândire sau de viață omenească să se schimbe structural ceva, pentru ca, din acel moment, virtual totul să fie schimbat. Toate se leagă în lumea asta: nu există nici fapte, nici preocupări izolate. Toate intră într-un ciclu. De ce ai vrea ca arhitectura să lipsească din acest lanț? Lucrează aici liniștit: vrei sau nu vrei, ne vom întâlni până la urmă, tu, care faci arhitectura, eu, care fac economie politică, ăsta, care face antropologie, ăstălalt, care face algebră. Vehiculele sânt altele: drumul e același”.* * *

Mi-am amintit de curând, într-o seară, întorcându-mă de la Ghiță Blidaru, de brutalitatea primei mele convorbiri cu el. Convorbire! Dacă se poate spune. Îl oprisem să mă plâng că fusesem dat afară de la cursul lui. Ce ritos m-a repezit! Nici n-a vrut să se uite bine la mine. Și astăzi amintindu-mi, mă înfior de rușine. Cât am suferit atunci. I-am vorbit despre ziua aceea și, deși m-am temut să nu vadă într-asta nu știu ce mustrare îndrăzneață, nu m-am putut opri să nu-l întreb:

— Nu vreți să-mi spuneți ce s-a întâmplat atunci, de ați fost așa de brusc, așa de retezător?

— Nu mai știu, nu-mi mai aduc aminte. Oi fi fost plictisit, oi fi fost supărat. Nu mai țin minte. Dar, drept să-ți spun, nu-mi pare rău. Nu mi-a plăcut niciodată să fiu prea prevenitor cu oamenii, nici cu cei mai dragi. Mai ales cu ei nu. Îmi spun că, din o sută de ghionți aruncați la întâmplare, se vor găsi doi care să cadă bine și să rodească. Când umblu prin iarbă, nu bag de seamă să nu strivesc un fir de iarbă sau să nu calc un gândac. Pământului nu-i place să ai asemenea atenții delicate cu el. Calcă, strivește cât poftești – pe urma ta, rădăcinile vor continua să crească, dacă sânt rădăcini. Când umbli pe pământ, umblă pe pământ. Când umbli între oameni, umblă între oameni. Puțin orbește. Nu strică. Vei doborî poate unele lucruri – pe cele debile. Dar le vei fertiliza pe celelalte. A mânca „vacă turbată” e un exercițiu indispensabil. Nu mi l-am cruțat mie și n-am să-l cruț nimănui, mai ales atunci când se întâmplă să-mi fie drag. E un aliment tonic. Scrâșnești și mergi mai departe.

VI[modifică]

Bag de seamă, răsfoind caietul ăsta (nu mi s-a întâmplat niciodată să-l recitesc, dar aseară, căutând Les liaisons dangereuses să i-o dau Margăi, l-am găsit și l-am deschis cu oarecare curiozitate, ca pe o carte străină).

Bag de seamă, zic, că n-am scris nimic aici despre ea, despre Marga Stern, de atâta vreme. E puțin ciudat, fiindcă, oricum, în ultimul timp, nu mi s-a întâmplat un lucru mai de preț decât cunoașterea ei, (Nu știu de ce evit să spun „iubirea”, ceea ce ar fi și mai simplu și mai exact, ezitare pe care și ea a observat-o de câteva ori, fără să mi-o reproșeze, desigur, dar cu un început de amărăciune.)

Nu cred să fie o simplă întâmplare în această absență. Ba, cu puțin exercițiu de memorie, am descoperit, recitindu-mi caietul, un lucru și mai curios. Observ anume că aproape toate pauzele mari ale jurnalului coincid cu momentele acute („acut” e prea mult spus) ale iubirii noastre. De câte ori există o întrerupere de câteva săptămâni în notele mele, caut bine și găsesc sub această tăcere ceva care o privește pe Marga.

Sânt un „iubit dificil” – cum spune ea – și, din fericire, ea știe să accepte această dificultate.

Îi cer Margăi să vină, îi cer să plece, o chem câteva zile în șir, pentru ca alteori s-o evit săptămâni de-a rândul, joc care ar putea fi atroce dacă n-ar fi între noi amândoi nu știu ce pact tacit de libertate și iertare. Îi sânt recunoscător că știe să respecte cu atâta luciditate regulile jocului. Pe urmă, este în ea oarecare oboseală, care îi interzice să fie patetică. Și mai este ceva. Un ușor surâs descurajat, care trebuie să fie răzbunarea ei împotriva mea. Dar iată-mă făcând psihologie – și nu voiam; rămâne acest fapt ciudat că, fără excepție, fiecare moment bun al amorului nostru a fost marcat aici, în jurnalul meu, cu o pagină albă. Sânt zile în care o iubesc pe fata asta cu o simplitate și o bună-credință ce mă odihnesc pe mine și simt că o bucură pe ea. O aștept fără neliniște, fără grabă – cu puțină indiferență poate și dramul de indiferență necesar acestei calme iubiri – și, când vine, când o știu aproape, rezemată cu spatele de teracotă, sau strânsă în colțul din dreapta al divanului, sau înclinată cu atenție peste umărul meu, deasupra mesei la care lucrez, toate aceste mărunte lucruri sânt tot atâtea mari bucurii, egale și limpezi. Se vede că este într-adevăr ceva incompatibil între Marga și jurnalul meu. Sânt prea multe idei generale, prea multe „probleme” aici.

Observ că am căpătat detestabilul obicei de a enunța adevăruri categorice. Vorbesc de prea multe ori în carnetul ăsta la plural („noi” suntem așa, „noi” nu suntem așa, destinul „nostru”, chemarea „noastră”), și însumez în acest „noi” experiențe colective și confuze pe care altădată nu le-aș fi lăsat să-mi treacă așa, fără verificare personală.

Marga, care se mândrește a nu avea nici o aptitudine pentru ideile generale, este pentru mine – cu un termen pedant – „rechemarea la individual”‘ (Dacă ar citi, s-ar îngrozi. Ea, care iartă atâtea, pe asta nu mi-ar ierta-o.)

Știu eu? Poate că și amorul nostru își are „problemele” lui, dar concrete, imediate, de la ea la mine, de la mine la ea. Nimic nu distruge mai radical judecățile abstracte și ideile generale decât o iubire, căci iubirea readuce totul la sensibilitatea ta, refăcând și superstiții, și certitudini, și îndoieli, și valori, obligându-te să le trăiești, să le verifici, să le creezi din nou. Este în orice iubire ceva originar, un principiu de naștere, de creare de la început a tuturor lucrurilor.

Nu, nu o iubesc cu pasiune pe Marga, știu prea bine asta, și o știe și ea, dar e destul să vină într-un moment bun, pentru ca să îndepărteze dintr-odată „întrebările mari” și să pună în locul lor o întreagă lume de ecouri intime, vii, imediate, mediocre ca valoare, desigur, dar vii, vii.* * *

Ce iubesc cu deosebire în ea este teribila ei spaimă de abstracție. Dacă se întâmplă vreodată, din neatenție, să-i vorbesc despre unul din faimoasele mele procese de conștiință, fata asta, atât de înțelegătoare altminteri, se închide subit, cu discreție, dar și cu hotărâre, refuzând nu numai să răspundă, dar chiar să priceapă. Are o deosebită înclinare spre lucruri, spre obiecte, spre fapte precise, spre oameni exact determinați.

Eu, tu, cartea asta, scaunul ăsta, fereastra asta. Ea singură din toată lumea mea – familie, prieteni, cunoscuți – ea singură nu mia socotit trecerea de la drept la arhitectură o extravaganță. Când iam anunțat faptul, l-a aprobat, aproape fără surpriză. „Foarte bine faci”.

Are pentru noile mele treburi o atenție și un interes care m-au surprins la început. Îmi cere lămuriri exacte, vrea detalii, privește, întreabă. M-a obligat s-o duc odată la atelier și a rămas acolo toată după-masa, plimbându-se degajată printre mese, făcând ușor cunoștință cu camarazii mei, ea, atât de necomunicativă de obicei – întrebându-i, reclamând precizii tehnice, punând mâna cu familiaritate pe plastilină, încercând să modeleze. Când vine la mine, dacă mă găsește lucrând la planșetă, îmi interzice să-mi întrerup lucrul, își apropie un scaun de masă, se așază cu genunchii pe scaun și coatele pe masă și se uită cu o seriozitate care mi se pare nespus de copilăroasă. O adevărată vocație. E într-adevăr ceva neted în inteligența ei – poate și ceva limitat în același timp –, ceva de bun simț, de simț al măsurii. Înțeleg acum de ce când am auzit-o mai demult pentru întâia oară cântând la pian, am fost mirat de reputația ei de bună pianistă. Tehnic o fi – eu nu mă pricep –, dar, muzical, felul ei de a cânta este cel puțin ciudat. Cânta atunci, din nefericire, din Chopin, o nocturnă, pe care o făcea de nerecunoscut, liniară, precisă, cu contururi exacte, fixe. Marga nu cântă: schematizează. Numai ascultând-o pe ea am izbutit să înțeleg pentru prima dată ce poate însemna „construcția” unei bucăți de muzică. O vedeam parcă desenată, logic, frază cu frază, ciclu cu ciclu. (Poate de aici vine și curiozitatea ei pentru arhitectură.) Maniera asta are probabil nenumărate riscuri muzicale, dar și oarecari avantaje. E o mare bucurie s-o asculți cântând din Mozart: e un Mozart lapidar, reliefat, minuțios, ca zimții unui fierăstrău chirurgical, ideal de fin.* * *

De unde ia Marga Stern această liniște care o pune în directă legătură cu obiectele, de unde deține ea această salutară opacitate care o ferește de visuri și năluci? Îi invidiez spiritul aplicat, concret, fericit în sănătatea lui așa de cumsecade. Îi invidiez lipsa de imaginație și rezistența la abstracție. Am față de acest spirit bine gospodărit admirația pe care aș avea-o în fața unui trup bine clădit, calm în vigoarea și armonia lui fizică.

Să nu fie nimic iudaic în această fată iubită, nici o tresărire, nici o umbră, nici o întoarcere înăuntru spre straturile rupte ale amintirilor depuse acolo?

Am întrebat-o prostește, cum aș fi întrebat-o dacă n-o doare capul. Mi-a răspuns cu o ridicare din umeri.

„Nu înțeleg ce vrei să spui. Desigur, am și eu melancoliile mele. Când ești tu urâcios, sau când te iubesc prea mult sau, în sfârșit, când mi se întâmplă ceva rău, cine știe ce”.

Adevărul este că Marga e femeie înainte de a fi evreică. Și că dacă destinul rasei ar obliga-o la neliniște și visare tulbure, destinul ei de femeie – mai puternic – o întoarce spre pământ și o leagă de el, o întoarce spre legile vieții, care sânt surde în ea, în așteptarea trecerii mai departe, prin maternitate. E un calm biologic aici, care se traduce zilnic printr-un foarte tenace simț practic, simț de prevedere și de așteptare.

Recitesc ce am scris mai sus și râd. Scumpă fată! Ce rămâne din tine, din râsul tău cald, din sărutul tău bun și negrăbit, din brațele tale ce mi se împletesc leneșe după gât, ce rămâne din tine în scrisul acesta care te complică, te comentează, te schimbă? E ceva ascultător în sensibilitatea ei, ceva supus și cuminte, cu înfiorări pe care le stăpânește greu sub o virginitate apărată și împotriva ei, și împotriva mea.

Îi știu trupul îndurerat de așteptări, îi știu linia șoldurilor arcuită sub rochie cu atâta lene, cu atâta melancolie. Nu, nu există întrebări mari, nu există decât certitudini mici, care o privesc pe ea și se luminează în prezența ei.* * *

Rândurile scrise zilele trecute aici despre Marga, în legătură cu ceea ce numeam ironic „întrebările mari” sânt de o mediocritate înfiorătoare. Dacă nu aș fi decis o dată pentru totdeauna să-mi sancționez prostiile, aș rupe foaia, dar a ține un jurnal ar fi o treabă prea ușoară, dacă ai avea facultatea de a-l modifica în urmă, dregând ceea ce din capul locului a fost prost gândit. Nu poți drege fără să simulezi. Și asta nu vreau.

Dar mi-a fost rușine până la umilință, până la desfigurare de suficiența acelor gânduri, de platitudinea lor, de sărăcia lor așa de comodă, mi-a fost rușine aseară, pe stradă, când, dând colțul, am intrat dintr-odată în plină dramă – de revoluție socială. Precis nu știu cum s-au întâmplat lucrurile. Fusese o întrunire muncitorească de cartier și, pe la sfârșitul ei, intervenise poliția. Oamenii n-au vrut să evacueze sala, sau au evacuat-o prea încet, sau a fost unul care a strigat vreo neghiobie revoluționară și atunci a început încăierarea. Am trecut prea târziu pe acolo ca să fi prins lupta în toi – și, de altminteri, n-aș fi văzut mare lucru, căci bătălia se dădea înăuntru, în sală și la uși, prea înguste și puține ca să permită fuga celor ce se îmbulzeau.

Acum, era pe sfârșite. Pe cei mai mulți îi ducea între baionete, rupți, sfâșiați. Câțiva erau întinși pe trotuar, sângerând. Era unul care gemea groaznic, cu capul spart, sub un burlan din care picura încet a dezgheț. Am simțit că e în mine însumi ceva călcat în picioare, nu revoltă, nu indignare, ci un sentiment intolerabil de neputință în fața durerii, și trebuie să recunosc că primul gând a fost pentru „ghinionul” de a fi trecut pe acolo, căci aș fi vrut să nu fi asistat la nefericirea asta, să nu fi știut că ea există, să nu fi văzut, să nu fi auzit. Dar, odată aici, nu puteam, nu se putea să trec mai departe, nu pentru că m-aș fi codit de acest soi de dezertare, dar pentru că simțeam cu ascuțime că nu voi putea să mi-o iert niciodată, că asta va rupe iremediabil un resort dintr-o intimitate ce va rămâne veșnic rănită, în ascunzișurile ei. Simțeam că e necesar să fac și eu un gest, care să mă solidarizeze cu nenorociții aceia, să strig – știu eu? – „trăiască revoluția” sau „jos burghezia” sau „vrem mărirea salariilor” sau, în sfârșit, orice altceva era necesar ca să fiu bătut odată cu ei, luat odată cu ei – deși, în același moment, îmi dădeam seama cât sânt de caraghios, de sentimental, de filantrop în bunele mele intenții. Eram ridicol, fără pereche de ridicol, cu mica mea criză de conștiință acolo, în plină stradă, între niște oameni care fiecare – bătăuș sau bătut – avea un rost, o chemare, o datorie de plătit. Mam simțit singur, dezarmat, inutil, într-un val de viață care trecea pe lângă mine implacabil, aruncându-mă deoparte, la margine și luându-i pe toți ceilalți cu ea, înainte.

Mi-am regăsit camera deșartă, planșele lipsite de înțeles, cărțile vide. Mâine, poimâine, voi restabili stupidul meu orgoliu de om singur. Și voi fi iar un intelectual, un birocrat.* * *

Bucuria de a trăi prin forțele mulțimii, ca un copac prin forțele latente ale pădurii, sentimentul de a face parte, de a participa, de a împlini, cu viața ta, un cerc de viață mai mare, ce trece și prin tine, mai departe, spre puterile difuze, obscure, biologice ale speciei…

N-am cunoscut niciodată asta, n-am să cunosc niciodată. „Eu”. Tot ce fac, tot ce gândesc, tot ce sufăr rămâne sub această bară fixă: „eu”. Și am curajul deplorabil de a fi mândru de această infirmitate, de a-mi socoti fereastra de la care privesc lumea o „poziție”, când nu e decât o ascunzătoare, curajul de a crede în singurătatea mea ca într-o valoare, când nu e decât o inaptitudine. Cât de prost, cât de patetic mărturisesc acest păcat – nu-mi dau totuși mai puțin seama de realitatea lui.

Sânt un copac evadat din pădure. Un copac cu orgoliu – boală care nu ucide violent, ci atacă răbdător, de jos, de la rădăcini, de la întâile resurse ale vieții.

Întâmplarea de ieri, care m-a surprins așa de năuc și dezarmat, mi-a lămurit fără cruțare trista condiție a tagmei de oameni din care fac parte și cărora li se zice intelectuali. Ciudată perversiune: să stai alături de drum, să te uiți la cine trece și la ce se întâmplă și să scoți din drama asta, care te elimină, fiindcă ea n-are ce face cu spectatorii, să scoți „idei”, trecute pe curat, la catastif. Aș fi prea gentil cu mine dacă aș spune că asta se numește „conflictul dintre gândire și acțiune”, că e vorba de două funcțiuni deosebite, incompatibile, dar în fond egal de justificate. În realitate, nu de asta e vorba – prea abstract și binevoitor –, ci de o inaptitudine pentru viața cea mare, inaptitudine metodic întreținută cu lecturi, cu meditații, cu dialectică. Este o deformare înceată, o educație sistematică, zi de zi, o atrofiere lentă a reflexelor, a impulsiilor, o anulare treptată a instinctului de vehemență vitală, în stare să te ducă teafăr prin furtuni.

Nu cred că vreun intelectual a făcut vreodată ceva decisiv în istoria oamenilor, atunci când a fost vorba nu de valoarea unei culturi, ci de salvarea speciei pur și simplu. Ar trebui să recitesc din punctul ăsta de vedere istoria: m-aș mira să n-am dreptate. Ce să faci cu aceste plante de apartament, incapabile să suporte aerul tare?

Și există cu siguranță o circumstanță agravantă pentru intelectualul evreu, de două ori scos din jocul activ al existenței, o dată ca intelectual și a doua oară ca evreu.

Citeam în istoria lui Șapsă Zwi, pe care mi-a vândut-o în decembrie Abraham Sulitzer, prietenul meu din tren, citeam că prin anul acela – 1646 – zeci de mii de evrei au fost măcelăriți în Polonia și Rusia, sute de comunități și târguri au fost rase de pe suprafața pământului și că în timp ce târgurile ardeau, în timp ce sângele vărsat venea năvălitor ca o lavă fierbinte dintr-un vulcan nestins, în sinagogi, printre flăcări și sânge, se discuta asupra câtorva texte talmudice.

Și istoriograful povestește acest lucru atroce cu orgoliu, ca pe un fapt eroic, în vreme ce mie mi se pare o sinistră abdicare de la viață, o anemie vitală compromițătoare, o rușinoasă fugă din biologie.* * *

L-am întâlnit pe Sami Winkler cum nu se putea mai la timp. „Uite omul care îmi trebuie” – mi-am spus bucuros, când i-am recunoscut de departe carura de boxeur, pătrat și masiv, în colț, la Național, unde se oprise un moment, fără treabă. Nu-l mai văzusem de la începutul lui decembrie, din ziua în care fusesem la cămin și îl surprinseseră în discuție cu S. T. Haim, dușmanul lui de idei.

Îmi place Winkler pentru calmul lui puțin greoi, pentru puterea fizică îndesată pe care i-o bănuiesc, în sfârșit pentru aparenta lui mărginire, sub care ascunde în realitate atâtea lucruri învățate cu rost, cu metodă, cu aplicație. Mi a arătat cineva odată, într-o revistă sionistă din străinătate, un raport tehnic pe care îl prezentase Winkler, în numele delegației din România, la congresul sionist anual de la Basel: problema nu mă interesa, dar am băgat de seamă câtă muncă fusese pusă acolo, cât simț de ordine, ce excelentă știință în a distribui materialul documentar. „E un birocrat de inimă”, spune răutăcios S.T.H. despre Winkler. S.T.H. e pătimaș și nedrept. Și pe urmă Winkler mi se pare că valorează nu atât prin ceea ce este, cât prin ceea ce nu este. Nu este lunatic, nu este metafizician, nu este bântuit de îndoieli, nu are crize de conștiință complicate și otrăvitoare. Să nu fii toate astea și să fii totuși evreu, iată o dificultate serioasă. Am impresia că Winkler o învinge ușor.

Mi-am spus, așadar, revăzându-l că el va ști să răspundă ultimelor mele răfuieli – și, deși nu am nici gustul, nici exercițiul confesiunii, i-am vorbit despre întâmplarea de zilele trecute, despre tot ce am gândit cu privire la izolarea evreului, a intelectualului evreu mai ales, izolarea lui de mulțime, inaptitudinea lui pentru social și, în definitiv, pentru viață.

— Tu, care crezi în sionism și lucrezi pentru ridicarea unei țări noi, nu te-ai lovit, niciodată în conștiința ta de sentimentul acesta sterp al singurătății evreiești? Nu ți se pare că efortul colectiv la care colaborezi este într-un fel peste firea ovreiului, destinat să trăiască în el și menit să nu poată sparge cercul de fier care îl desparte de lume?

Iartă-mă, îmi dau seama că ceea ce spun este prea abstract și pretențios, dar urmărește-mă totuși. Am să încerc să fiu mai clar. Uite, mi se pare că într-o întreprindere ca asta, în care e vorba de clădirea unei țări, aventură pur și simplu epopeică, dacă te gândești bine, într-o întreprindere ca asta, zic, nu contează atât elementele ei tehnice – industrie, economie, finanțe, resurse geografice –, ci altceva, un altceva de ordin psihologic, metafizic, dacă nu te sperii. Puțină nebunie, oarecare nepăsare de tine, puțină iresponsabilitate chiar.

Mă întreb dacă noi nu venim cu prea multe probleme, acolo unde trebuie să vii doar cu două mâini bune de lucru. Nu știu, nu sânt informat și nici nu caut să fiu, pentru că nu prea cred în cifre, dar, fără să fi gândit asupra sionismului, mi se pare că el pornește de la o siluire asupra propriei noastre sterilități, că e o încercare mai degrabă tragică de salvare, decât o întoarcere naturală spre pământ.

M-am simțit zilele trecute așa de caraghios într-o împrejurare care mă confrunta brusc cu viața și cu mulțimea, încât, gândindumă că există astăzi oameni tineri, ca mine, care și-au lăsat cărțile și s-au dus să lucreze cu târnăcopul, în cine știe ce nenorocită colonie palestiniană, mă întreb dacă despărțirea asta este, cum crezi probabil tu, un act de eroism sau este numai un act de disperare.

— Eu nu cred nimic, mi-a răspuns Winkler. Te ascult și bag de seamă că nu te pricep. E prea multă psihologie aici, și n-am timp de psihologie. Îți declar cu cea mai mare sinceritate că n-am avut niciodată asemenea nedumeriri.

Am fost totdeauna dumirit – am știut totdeauna ce trebuie să fac. Mă uit la tine cum te agiți, mă uit la S.T.H. cum se frământă, mă uit la atâția alții și nu înțeleg, zău că nu înțeleg. În ce privește grijile tale despre reclădirea țării, nu știu ce să-ți spun. Poate să ai dreptate, poate nu, habar n-am. Mie lucrul mi se pare firesc, sănătos și clar. N-am nici o îndoială asupra sfârșitului bun, dar nici grabă n-am. Muncesc și aștept.

A tăcut ca și cum ar fi încheiat discuția și, pe urmă, după câțiva pași, a adăugat:

— Uite, dacă vrei mai multe lămuriri, vino cu mine joi seara, la conferința lui Jabotinski. E un sionist dizident care face mult sânge rău conducerii centrale, prin acțiunea lui violentă. Un tip ciudat, ai să vezi. A organizat pe vremuri, în război, o legiune ovreiască militară, cu care a luptat pentru cucerirea Ierusalimului. Vino să-l asculți, poate o să te lămurească el.* * *

L-am ascultat pe Jabotinski, și nu m-am lămurit. Dar Winkler avea dreptate: e un „tip”. Vorbește retezat, scurt, fără căldură, dar cu o animație lucidă, care trădează o vocație de luptător. Foarte puține gesturi, foarte puține surâsuri sau încruntări. Oarecare asprime în ținută, oarecare lipsă de expresivitate chiar, care nu maș mira să fie voită. Multe cifre, multe informații, dar fasciculate în câteva idei simple, vehemente în simplicitatea lor. Nu mă pricep în politică sionistă, dar cred că am înțeles în linii mari poziția lui Jabotinski față de conducerea oficială a mișcării. „Biroul executivei își închipuie – spunea el – că sionismul se poate realiza prin diplomație. El pornește de la un fapt juridic: mandatul Angliei de a realiza în Palestina un cămin ovreiesc. Mie termenul ăsta de „cămin” mi se pare vag și neangajant. Aș prefera să se spună limpede „stat”. Dar să trecem. Așadar biroul central sionist își închipuie că, rezemându-se pe acest document juridic, poate trata cu Anglia, poate câștiga teren, dobândi avantaje și realiza treptat obiectivul național și politic al mișcării. Metoda este simplă: ovreii să fie cuminți, iar englezii în schimb vor fi mărinimoși.

Ei bine, această politică de târguieli și așteptări mi se pare o sufocare înceată a mișcării. O sinucidere. O acțiune națională care stă atârnată de un document este un început de moarte. Tăria noastră nu o poate face un pact diplomatic, ci un spirit interior de creație. Cu scrisoarea lordului Balfour sau fără ea, cu mandatul Marii Britanii sau fără el, sionismul este tot atât de mult sau tot atât de puțin. Fără voința de a crea însă, fără puterea de a voi, sionismul nu mai este nimic, absolut nimic, de zece ori nimic. „Dar ce vrei tu să faci?”, mă întreabă ovreii prudenți, care au auzit unii de la alții, în șoapte, că eu vreau să ridic un fel de armată și să pornesc război, sau așa ceva. Vrei să dărâmi Marea Britanie? Vrei să distrugi flota engleză? Vrei să te războiești cu submarinele, torpiloarele și crucișătoarele amiralității?

„Ovreii mei au, după cum vedeți, mult haz. Dar și eu am haz când trebuie, și, iată, am să le răspund că nu știu ce vreau. Nici nu știu, nici curios nu sânt să știu. Nu stau să mă întreb ce o să iasă și cum o să fie. Simt doar că așa nu mai merge și că pivotul mișcării trebuie readus din cadrul internațional în cadrul nostru propriu. Că forțele pe care trebuie să le folosim nu pot fi juridice, ci numai spirituale. Că, în sfârșit, cel mai aventuros efort de realizare prin noi este de o mie de ori mai fertil, chiar când eșuează, decât cel mai cuminte apel la bună-voința străină, chiar când el izbândește”.

VII[modifică]

… Și așa mai departe, două ceasuri. N-a fost un succes. Lume era multă, dar contrariată, speriată chiar de îndrăznelile vorbitorului.

La sfârșit, în stradă, Winkler m-a bătut pe umăr; „Ei?” N-am știut ce să-i spun. Omul mă interesează, problema însă rămâne la fel de neguroasă. Cum se întâmplase să-l găsim în sală și pe S. T. Haim, ne-am dus toți trei într-o cafenea pe bulevard să stăm de vorbă.

S.T. H. era necruțător.

— Un fascist, asta e. Un fascist pe care n-o să-mi cereți a-l socoti mai puțin abject pentru motivul că e ovrei. Teoria statului evreu palestinian, creat printr-un act de voință națională – ce aberație! Și ce sălbăticie în același timp. Voi nu vedeți că este tot o mașinație englezească în afacerea asta, tot o cursă capitalistă, pe care o vor plăti arabii, indigeni masacrați și proletarii evrei din colonii, exploatați până la sânge, în numele idealului național? Marea Britanie are nevoie de un om de încredere la canalul Suez ca să i-l păzească, și atunci inventează basmul cu „căminul național evreiesc”.

„Cămin” e o vorbă prea frumoasă. A scornit-o, sânt sigur, un quaker sau un puritan. Iar câteva milioane de ovrei sentimentali au luat-o drept bună.

Parcă-l aud pe Jabotinski al vostru: „O țară nu se clădește cu elemente tehnice”. Zău? Cu ce atunci? Cu spirit? O fi, dar, înaintea spiritului, există geografia, și asta e o treabă exactă, pe care n-o amețești cu declarații lirice, cum amețești o sală de evrei buni la inimă.

Geografia are pretențiile ei teribile: atâția kilometri pătrați, de pământ, atâta munte, atâta apă, atâta ploaie, atâta secetă. Cum vei coloniza un popor de 15-17 milioane într-o țară de trei județe? Ce vei face cu indigenii arabi, care și ei au dreptul să moară de moarte naturală, nu numaidecât prin exterminare sionistă? Cum vei da viață unor îngrămădiri artificiale de oameni aduși de toate vânturile și constituiți într-un mecanism așa-zis național, cu ignorarea celor mai sângeroase probleme de proletariat, de clasă socială, de economie politică falsificată? Aș vrea să știu dacă a auzit domnul Jabotinski ăsta de conflicte de muncă palestiniene, de proletariatul palestinian, de finanța palestiniană. Și aș vrea să știu cam cum ar voi să le rezolve. Adică n-aș vrea să știu. Pentru că știu și fără să mi-o mai spună el.

Parcă-l aud: „Orice problemă de luptă socială este subordonată imperativului național”. Nici Mussolini nu vorbește altfel. Nici contrarevoluționarii nemți. Nici Nicolae I, țarul tuturor rușilor. Unitatea națională evreiască este o aberație. Nu cunosc evrei: cunosc muncitori și burghezi. Nu cunosc o problemă națională a Palestinei. Cunosc o problemă economică și tehnică a Siriei, a Palestinei și a Mesopotamiei, care nu e de altfel nici cu un dram mai interesantă decât problema Cubei, a Indochinei, a Rumeliei orientale. Restul e mit, idilă, păcăleală.

Marxismul lui S.T.H. e incurabil. Nu mai este un sistem de gândire politică, e de-a dreptul o incapacitate generală de a înțelege viața prin alte forme. Tot ce nu e cifră nu este pentru el realitate. Pentru fiecare fapt are un document, pentru fiecare probă o contraprobă și, dincolo de asta, restul este – cum spune el ucigător – idilă… M-am temut ca Winkler să nu accepte discuția astfel deschisă și să nu încerce o demonstrație tehnică. Nu știu dacă ar fi pierdut lupta – deși lupta e grea cu un polemist ca S.T.H. –, dar știu bine că ne-am fi pierdut seara.

Winkler ar fi produs o serie de cifre, demonstrând viabilitatea unui stat evreu palestinian, iar S.T.H. ar fi produs o altă serie de cifre, demonstrând exact contrariul.

Încă o dată observ că Winkler, cu toată aparența lui obtuză, prinde când trebuie o nuanță și înțelege ușor o situație. I-a răspuns lui S.T.H. transpunând discuția pe un plan care schimba cu totul punctele de vedere.

— N-am să mă cert cu tine pe chestiuni de geografie și economie palestiniană – deși aș putea. Nici n-am să-ți arăt cât sânt de ușoare argumentele tale cu arabii și cu evreii proletari. Nu neg realitatea lor, dar există o ierarhie a realităților – și pe asta tu nu vrei s-o cunoști. Căci, între două fapte deopotrivă de adevărate, unul îl poate anula pe celălalt, pentru că are altă semnificație, alt coeficient. Să lăsăm însă asta.

Întrebarea pentru mine nu este dacă evreii pot realiza un stat palestinian, ci dacă pot face altceva. Înțelegi? Nu șansele întreprinderii contează, ci obligativitatea ei. Dacă nu facem asta, murim. Dacă o facem – zici tu –, tot murim. Nu știu. Poate da – poate nu. Și pentru acest „poate”, încă merită să pornim la drum. Nu cere unui popor, plecat să ridice o țară, nu-i cere să-și numere banii, să semneze o poliță de asigurare contra accidentelor și să-și rețină telegrafic cameră la hotel…

Și pe urmă, drept să-ți spun, toată discuția asta mi se pare deșartă. Eu sânt soldat, zidar, miner. Ascult și muncesc. Restul e idilă – dacă-mi dai voie să te citez.

— Nu, nu-ți dau voie. Judeci ca o domnișoară. De ce mă iubești? „Așa”. De ce nu mă mai iubești? „Așa”. Recunoaște, răspunsul tău nu e mai tare. Și tu tot cu „așa” te justifici. De ce ești sionist? „Așa”.

Aici, am încercat să intervin, deși privirea fulgerătoare a lui S.T.H. făcea riscantă orice replică.

— Îi cer iertare lui Winkler că răspund pentru el. Vreau doar să-ți spun, dragă S.T.H., că acest „așa”, de care îți râzi, este totuși cu adevărat un răspuns decisiv. A fi sionist „așa”, pentru că ești, înseamnă a fi sionist în chip firesc, prin destin, cum ești alb, cum ești blond, cum ești brun, a fi sionist cum plouă afară, cum ninge, cum se face zi, cum se face seară… Mi se pare însă că de aici începe drama sionistă. În orice caz, de aici încep îndoielile mele. Fiindcă nu cred că evreul e în stare să trăiască direct, prin fenomen natural, un asemenea act de viață colectivă.

O spun cu părere de rău – și de altfel nu o gândesc pentru prima oară. Am sentimentul că mișcarea sionistă e un fapt de deznădejde: o ridicare împotriva destinului. Un tragic efort către simplitate, către pământ, către liniște. Niște cerebrali; care vor să scape de singurătatea lor. Și cred că, în fundul fundurilor, actul sionist ascunde acest sâmbure de tragedie pe care îl călcăm în picioare, doar-doar l-om uita… N-o să iasă într-o zi la suprafață? Asta e singura întrebare ce se pune pentru mine.

— Nu, a răspuns scurt și sigur de el Winkler. S.T.H. a tăcut o bună bucată de vreme. Se uita doar, cu oarecare compătimire, când la unul, când la altul. Pe urmă a izbucnit:

— Haideți, mă, să mergem, că ne pierdem noaptea. Nu se poate discuta cu voi. Mituri, superstiții, poezii… Voi judecați, mă? Da’ de unde… Voi cântați. Niște tenori, asta sunteți. Puccini, Giaccomo Puccini – maestrul vostru. Plata, chelner.* * *

Nu cred că Winkler vrea să mă convertească la sionism. Se ocupă însă de mine, pentru că îl intrig puțin. Cu tot calmul lui de om care crede, îndoielile mele psihologice asupra sionismului îl derutează mai mult decât obiecțiile politice ale lui S.T.H. M-a căutat aseară anume pentru ca să mă cheme la o reuniune. „Vino, mi-a spus. O să cunoști un palestinian. Unpionier, Berl Wolf.

„În fond, noi discutăm de aici ca din cărți, cu idei, cu impresii, cu argumente, Dar ăsta e viu, un om viu. Trebuie să-l cunoști. Iam vorbit de tine și i-am spus că te aduc”.

M-am dus într-adevăr și, nu-mi explic de ce, pe drum eram atât de neliniștit… Aveam trac. Îi cerusem lui Winkler câteva detalii despre acest Berl Wolf, pe care aveam să-l cunosc și aflasem, în câteva vorbe, o poveste fabuloasă. La patrusprezece ani, fugit singur din Rusia, în primele zile ale Revoluției, hamal într-un port din sud, câteva luni mai târziu, închis la Kiel, în 1916, când cu revolta marinarilor, student peste un an la o politehnică engleză, trece Atlanticul, rămâne câtăva vreme în Statele Unite, unde face cu succes gazetărie de scandal, până ce, într-o zi, lasă totul și pleacă în Palestina, simplu lucrător într-o colonie. Rămâne acolo un an, lucrând din zori până în noapte cu târnăcopul, cu sapa… Într-o dimineață, la ceasul la care oamenii se pregătesc să plece la câmp, un atac arab. Un glonte îl lovește în brațul drept, lângă umăr, și îi sparge osul. Dus cu camionul coloniei la Tel-Aviv, i se taie acolo brațul. Ciung, nu mai are ce căuta la plantație. Se duce la Oficiul executivei sioniste de acolo: „Vreau să lucrez mai departe, faceți ceva cu mine, întrebuințațimă la ceva”. L-au trimis în Europa, propagandist.

Urcând scările, îmi părea rău că am venit. Dacă n-ar fi fost Winkler cu mine, m-aș fi întors poate din prag. „Cine știe ce mă mai așteaptă”. O discuție lungă cu un profet nervos, o altă serie de argumente, un alt șir de neînțelegeri, un nou S.T.H., sionist de astă dată și mult mai intolerant decât celălalt, pentru că ăsta, fără să vrea, va vorbi în numele sacrificiului lui, cu prestigiul tăcut al unui braț pierdut în luptă. Mă simțeam dinainte umilit în victoria eventuală pe care ar fi fost posibil s-o repurtez în discuție. Și, pe urmă, ce sânt eu? o mașină de discutat? Ce o să-mi spună omul ăsta? ce o să-i spun eu lui? și cine stă să despartă adevărul lui de al meu? și la ce bun tot timpul ăsta pierdut, toate vorbele astea în vânt? la ce bun, dacă pe urmă regăsești aceleași întrebări închise, aceeași tristețe care rezistă? Un argument, o sută de argumente, un milion de argumente, să le ia dracu’ pe toate. Am intrat. O cameră mare, goală, cu câteva bănci de lemn și – pe pereți – două-trei fotografii, imagini palestiniene probabil. Vreo douăzeci de băieți și fete nu mai mari de 14-16 ani, cred, ascultau o istorie pe care le-o spunea un băiat mai mare din mijlocul lor. Vorbeau curent ebraica, ceea ce m-a mirat întâi (nu știam că limba asta se poate vorbi așa, familiar, orășenește) și pe urmă m-a stingherit. Nu pricepeam nimic și mă simțeam străin, nechemat. Băiatul mai mare, cel care povestea, ne-a făcut însă un semn de bună primire și, când ne-am apropiat de grup, am băgat de seamă cu uimire că el, copilul ăsta, adolescentul ăsta, el trebuie să fie omul nostru, misionarul palestinian, căci, în timp ce cu stânga bătea parcă în aer, larg, măsura poveștii pe care o spunea, puțin cântând-o, mâneca dreaptă a surtucului, goală din umăr, era trasă pe lângă corp și vârâtă în buzunar. Am recapitulat uimit tot ce îmi povestise pe drum Winkler despre el, am revăzut ca într-un film cu imagini repezi fuga lui din Rusia, închisoarea din Kiel, trecerea peste Atlantic, refugiul spre Haifa, anii de muncă în colonie, și mă întrebam unde purta acest om cu obrazul de copil, unde purta el atâtea răni și amintiri…

Când și-a terminat povestea, a venit spre noi, spre Winkler și spre mine, ne-a întins simplu stânga lui sănătoasă și ne-a întrebat într-o franțuzească încurcată dacă nu vrem să-l așteptăm o jumătate oră până termină cu copiii.

— Până una-alta, intrați, și voi în cerc. M-am codit. Mi se părea jocul ăsta puțin comic, dar mi-am dat seama că ezitarea mea e și mai comică, intimidat cum păream în fața băieților.

„Ce Dumnezeu, nu sânt chiar atât de bătrân”, mi-am spus, și mi-am făcut loc între doi liceeni mărunți. Prietenul nostru, palestinianul, mereu în mijlocul grupului, ne învăța acum un cântec iemenit. El spunea un vers și copiii trebuiau să-l repete după el, cu glas tare întâi vorbindu-l, și pe urmă cântându-l în cor. La început, am tăcut, dar el a oprit tot corul după primele vorbe.

— Nu e bine așa: toată lumea să cânte.

M-am roșit simțindu-mă vizat, dar am tăcut și a doua oară. El a insistat însă, din nou, fără enervare, ca un camarad.

— E cineva care nu vrea să cânte. E supărat. E supărat pe noi, se vede – fiindcă altfel de ce n-ar cânta? Să-l rugăm cu toții – și să vedeți că o să cânte.

Nu, nu, numai asta nu. Fac ce vor, cânt dacă vor, mă dau tumba dacă trebuie, numai să nu se uite așa la mine, cu toții, ca la un elev prost, prins că a copiat și pus la colț, ca să-l vadă toată clasa. Am cântat.

De ce n-a fost acolo S.T. Haim să mă vadă? Ar fi râs cumplit. Eu însumi, amintindu-mi, încerc oarecare jenă – nedreaptă de altfel și pretențioasă, căci – de ce să-mi fie rușine să mi-o spun? – a fost un ceas bun, un ceas de vacanță, în care îmi dădeam seama că fac o mie de prostii, irezistibile însă, mai tari decât „spiritul meu critic”, mai tari decât spaima mea de ridicol.

Din mijlocul sălii, cu un colț de păr căzându-i pe frunte (căci ne bătea măsura cu capul), cu un surâs larg luminându-i întreaga față de adolescent, omul nostru ne îndemna să jucăm jocul până la urmă. Când a fost să plecăm, uitasem că venisem acolo pentru o dezbatere de idei. S-a apropiat de mine și mi-a strâns încă o dată mâna:

— Nu mai am ce să-ți spun. Am vrut să cânți și ai cântat. Asta e tot.

Asta e realmente tot. Poți să cânți? Ești salvat. Iată, eu unul nu pot. Eu am pudoare, am simț critic, simț al ridicolului, control de mine însumi, și alte tragice tâmpenii de felul ăsta, pentru care mai am și stupiditatea supremă de a mă stima. Da, da băiatule, la ce te-ai ascunde după propriul tău condei, uite în chiar momentul ăsta, în care scrii ceea ce ți se pare că este o confesiune și un proces interior sever, în chiar momentul ăsta, este cineva în tine care te felicită pe sub mână și te decorează cu „meritul personal” clasa întâi. Scriu aici lămurit și cu bună credință că sânt un nefericit dobitoc și în același timp e un glas în mine, care mă consolează clandestin: „ești un martir, ești un erou al propriului tău destin, ești un păstrător al celor mai curate valori de demnitate umană”.

Duplicitate de umilință și orgoliu, care îmi dejoacă toate sinceritățile… Nu e strigăt, pe care să nu mi-l submineze, nu e revoltă împotriva, mea, pe care să nu mi-o anuleze cu o mică rezervă ascunsă, cu o scuză dinainte consimțită. . Și totuși cred, vreau să cred, sânt convins că neputința mea de a cânta cu ei este o infirmitate, nu un titlu de noblețe, că neputința asta de a reintra în mulțime – în oricare mulțime –, de a mă rostogoli în jungla ei, de a mă uita și de a mă pierde, este o tristă abdicare, o tristă înfrângere. O, dacă aș putea să nu mă mândresc cu asta, dacă cel puțin atâta lucru aș putea…

VIII[modifică]

Nu-l mai întâlnisem pe Abraham Sulitzer, bătrânul meu Ahasverus din tren de la acea întâmplare din vacanța Crăciunului. Uite că îl regăsesc acum. E de mirare cât de oportun intră și pleacă oamenii din cercul meu, regizați parcă de un șir dialectic, care îi cheamă și îi îndepărtează, după cum are sau nu mai are nevoie de ei. Viața are potriveli de felul ăsta, pe care literatura nu și le poate permite. Dacă aș fi literat, cred că cel mai greu lucru mi-ar fi să maschez loviturile neverosimile ale realității, îndrăznelile ei, inițiativele ei… (Dar ce caută cugetarea asta aici? Să i-o spun lui Walter. El, care e critic și gazetar, are s-o pună cel puțin într-un articol.)

L-am descoperit pe Abraham Sulitzer vecin. Locuiește la o sută de metri, pe stânga, într-o ulicioară ce cade drept pe strada mea. Numai că el pleacă la lucru la 7 dimineața și eu abia aproape de 9, așa că am fi putut trăi două veacuri unul lângă altul fără să ne vedem. Ieri însă a trebuit să fiu în zori la gară (un pachet trimis acasă prin Lulu) și, la întoarcere dând colțul, m-am lovit de amicul meu Abraham.

— Te-am văzut săptămâna trecută la conferința lui Jabotinski, am vrut să te strig și pe urmă m-am răzgândit. Știu eu? mi-am spus, poate că m-a uitat. Un negustor de cărți, întâlnit odată în tren… Dar aș fi vrut să te întreb dacă ai citit istoria lui Șapsă Zwi. E o carte care mi-era dragă.

L-am liniștit oarecum, asigurându-l că și pe mine m-a interesat mult. Dar sânt sigur că răspunsul nu i-a plăcut. (Ce e aia „m-a interesat”? O carte ori te dărâmă, ori te ridică. Dacă nu, la ce mai dai bani pe ea?) Abraham Sulitzer gândește cu siguranță asta, dar de spus nu spune nimic. Zâmbește doar, plin de reticențe și grăbite amabilități. (Ei și? Să zicem că nu ți-a plăcut… Să zicem, cum zici d-ta, că te-a interesat. Ei și? Parcă nu e dreptul d-tale? Parcă pot eu să-ți fac ceva?…)

Ne-am despărțit repede – eram amândoi grăbiți –, dar m-a poftit pentru seara la el – ceea ce am primit cu bucurie.* * *

Cărți, numai cărți, pretutindeni cărți. Am văzut oameni vorbind cu pisicile lor, cu câinii lor… Abraham Sulitzer vorbește cu cărțile.

„Vino tu, de-acolo, mă, al treilea din rând, vino aici la tata. Cuminte, mă, că ai să-mi dărâmi tot șirul, și pe urmă cine le așază la loc? Tu? Da’ de unde. Tot eu. Și la cine țipă Roza? Tot la mine, săracul!” Domnul Sulitzer exagerează. Roza, nevastă-sa, nu țipă: bombănește cel mult. „Domnule, mi se tânguiește ea, în aceeași moldovenească puțin cântată ovreiește, ca a lui, am și eu frați, am cumnați care sânt negustori. Unul vinde mosoare, altul vinde ghete. Ei și? Ziua stă la prăvălie și vinde, seara închide prăvălia – și s-a terminat. Ia vreunul mosoarele acasă, să stea de vorbă cu ele?

Cu bărbatul ăsta al meu e o nenorocire. Mi-e mai mare rușinea de vecine, că se întâmplă să intre vreuna să-mi ceară cu împrumut puțin ceai sau puțină sare, că i s-a terminat, și dă de el, om în toată firea, vorbind cu el singur, cu pereții, cu cărțile. Spune și dta, dacă asta nu e curată nebunie…”

Eu încerc să evit un răspuns precis, ca să nu creez noi conflicte în menajul Sulitzer, dar prietenul meu Abraham, asediat de cărți, la masa lui, timid și înțelept, îmi surâde peste ochelari, din dosul a două coperți larg deschise – surâs de complicitate („las-o să vorbească, așa e ea; așa-s femeile; pe urmă îi trece”), surâs de copil care a răsturnat borcanul cu dulceață și acum așteaptă sancțiuni. Mă uit bine la bătrânelul ăsta cuminte, la acest iubitor de cărți până la manie, până la viciu. Mă uit la acest filozof răbdător, terorizat de cicăleala unei neveste teribile, împotriva căreia n-are altă armă decât un zâmbet ascuns și îmi amintesc deodată de Domnul Bergeret.

Cât de mult îi seamănă acum, între cărți, Abraham Sulitzer! Abraham Sulitzer și Anatole France, Un Anatole France care vorbește idiș. Cât sânt de nepios!

Îmi arată o întreagă bibliotecă, plină de surprize. Cervantes tradus în idiș, Moliere, Shakespeare. Și, mai aproape de noi, Galsworthy, Dostoievski, Turgheniev, Thomas Hardy. Sânt uluit, iar el triumfător. După fiecare volum pe care mi-l dă în mâini, are un fel de surâs de perfidă modestie, ca al unui amfitrion mândru de vinul străvechi pe care ți l-a servit, fără să te prevină de calitatea lui, anume ca să te pună la încercare. De câte ori exclam uimit de o nouă descoperire, el se înfundă mai rău între coperte, simulând prost o indiferență care nu-i ascunde decât pe jumătate bucuria. Și, când triumful este decisiv (o ediție ovreiască din Dante, tipărită magnific pe hârtie de pergament, cu litere mari, gravate parcă în lemn), nu mai poate rezista și izbucnește aproape furios, luptându-se cu nu știu cine.

— Frumos, zici d-ta? frumos ca un cățel? frumos ca o cravată? Nu, domnule, nu e frumos; e cutremurător. Îi ard ochii încruntați – pentru prima oară încruntați. Roza tace puțin speriată, neștiind bine ce se întâmplă – eu însumi sânt oarecum stânjenit. (Nu-mi placi, Abraham Sulitzer; te credeam un sceptic serios, nu unul amator, cu accese de teroare.) Se îmblânzește însă repede și redevine tolerant. Acum, cu puțin curaj, poate că n-aș risca chiar viața dacă i-aș spune – ia să-l încerc – că nu-mi place ediția asta, care pe el îl înfioară de emoție. Nu cred că m-ar omorî; s-ar mulțumi să mă dea afară. Adevărul este că nu sânt nici eu dispus să glumesc și că revelațiile bibliotecii lui îmi deschid o lume pe care nu o bănuiam. Cultură în jargon? Cultură europeană în jargon? Pentru ce? Pentru cine!

Îl întreb pe Abraham Sulitzer și de astă dată el nu mai este nici emoționat, nici furios – ci trist.

— Așteptam să întrebi. Mă miram chiar că întârzii. La urma urmelor, d-ta nu știi mai mult despre noi decât știe ultimul băiețoi de pe stradă, care se ia după evreii cu caftan, când se mai rătăcește vreunul pe aici, și strigă după el „oi vei” și „achichi azoi”. Jargon! Nemțească stricată! Limbă de mahala: asta este pentru d-ta idișul.

Dacă ți-aș spune că e o limbă nu frumoasă, nu urâtă, o limbă vie însă, în care s-a suferit și s-a cântat sute de ani, dacă ți-aș spune că e o limbă în care s-a cugetat despre toate câte sânt în lume, te-ai uita la mine, uite așa cum te uiți acum. Jargon! Hm. E o limbă vie, domnule, cu nervi, cu sânge, cu necazurile ei, cu frumusețile ei. Cu patria ei, care este ghetoul – adică lumea toată. Îmi vine să râd când îi aud pe sioniștii ăștia vorbind din cărți ebraică.

Ebraică ne trebuie nouă? cu dicționare, cu gramatică, cu filologi, sau cum dracul le-o fi spunând? Săracii de ei…. Lasă o limbă sănătoasă în drum și se duc să caute în morminte o vorbire care a fost și nu mai este. Dumnezeu să mă ierte, vorbesc și eu ebraica mea pe care am apucat-o din bătrâni, dar – cum să-ți spun eu? – simt că e ceva rece în ea, rece, aspru, gol, de parcă aș umbla într-o sală de piatră, lungă, lungă și deșartă, fără un om, fără o plantă, fără o fereastră. Cum să spui în limba asta „mă doare”, „mă arde”, „mi-e dor de tine”? Și parcă, dacă spui, ajută la ceva? Spune „mă doare” în idiș – și, când ai spus, te-a și durut. E sânge acolo, e cald, e viu…

— Nu mă pricep bine nici într-una nici într-alta, i-am răspuns. Nu știu, prin urmare, câtă dreptate ai – dar, nu te supăra, nu cred că ai prea multă. Idișul este totuși un jargon – și asta e grav. O limbă făcută prin schimonosirea alteia. Originea asta nu e umilitoare? Îmi vine greu să cred că prin stricarea unei limbi se poate crea o alta.

— Dar aici te înșeli d-ta și sioniștii d-tale. Nu e vorba de o limbă stricată. E vorba de o altă limbă – scurt și bine. Idișul e caraghios numai în gura ovreilor bogați, care țin fraulein la copii și cred că, vorbind prost idiș, vorbesc bine nemțește. Dar idișul curat, idișul sincer al ovreiului fără ambiții și fără fraulein, e o limbă caldă, pătimașă.

Există milioane de ovrei care o vorbesc, milioane care trăiesc în ea. Pentru aceste milioane se tipăresc cărțile astea pe care le vezi, pentru aceste milioane se scrie ovreiește, se traduce în ovreiește, se joacă teatru ovreiesc. E o întreagă viață, e o întreagă mulțime, care își are elita ei, și această elită fără diplome, fără universitate vrea să fie informată, vrea să cunoască, vrea să cugete.

Există romancieri idișiști, poeți, critici, eseiști și, dacă ai ști câte formidabile frumuseți sânt închise în această cultură de jargon, pe care o disprețuiești fără să o cunoști, ai avea probabil multe remușcări. Nu mai vorbesc de folclorul ghetoului – totul în idiș –, folclor în continuă viață, mereu creator, cu rădăcini pierdute la periferie, cu cântăreți anonimi, cu umoriști necunoscuți, cu eroi, cu legende, cu mituri, de două ori vii, o dată prin prezența imediată a vieții de ghetou, iar, a doua oară, prin misterul mai depărtat al vieții de sinagogă. Realismul ghetoului, orășenesc, nervos, repezit, și misticismul sinagogii se unesc în folclorul ăsta de mahala ovreiască și dau la un loc ceva pentru care, dacă ai ureche și inimă, merită și să trăiești, și să mori.

— Să mori, mai ales, l-am întrerupt, fiindcă de trăit e cam greu. Milioanele de vorbitori de idiș nu le prea văd. Iar mahalaua ovreiască, nici pe ea nu o mai văd. Văd, în schimb, mase întregi de evrei trecând definitiv la cultura țării în care trăiesc: evrei francezi, evrei germani, evrei americani, evrei români. Acum o sută de ani, jargonul era limba lor. Astăzi au uitat-o. Mâine, copiii lor nu vor ști nici din amintire că a existat vreodată. Și de asemenea șubred lucru – cât ar fi el de frumos – vrei să legi o cultură?

— Dumneata uiți că, din fericire, mai există și antisemiți? Și că, slavă Domnului, mai există din când în când și pogromuri? Cu cât te asimilezi în o sută de ani, cu de zece ori atâta te aruncă înapoi o singură zi de pogrom. Și atunci ghetoul, săracul, stă gata să te primească din nou.

— De ce ghetoul și nu coloniile palestiniene? Vorbești cu atâta pasiune de ghetou, ca și cum n-ar fi o pribegie, și cu atâta dragoste de jargon, ca și cum n-ar fi o limbă de împrumut. Dacă e vorba să ne întoarcem, de ce să nu ne întoarcem la primele începuturi, acolo de unde am plecat acum două mii de ani? Greu e și așa, și altfel. Dar dacă e greu, cel puțin să fie o dată pentru totdeauna,

— Două mii de ani? D-ta crezi, că e ceva din acești două mii de ani în sionism? Crezi că băieții ăștia ai lui Jabotinski care poartă cizme, se salută soldățește, umblă pe bicicletă sâmbăta și știu să zică în ebraică „dă-mi o țigară” sau „hai la un meci de fotbal” – crezi că băieții ăștia au ceva comun cu cei două mii de ani ai noștri de sânge? Două mii de ani trecuți prin flăcări, prin scufundări, prin rătăciri vin până la noi prin istoria ghetoului, E o istorie trăită la lumina lămpii. „Noi vrem soare” strigă ăștia. Să le fie de bine – și să se facă fotbaliști. O să aibă soare destul atunci. Dar lampa asta lângă care am citit atâtea sute de ani, lampa asta e iudaismul – nu soarele lor.

— Ești bătrân, domnule Sulitzer. De asta vorbești așa.

— Nu sânt bătrân! Sânt ovrei – asta sânt.* * *

M-am înșelat puțin. Abraham Sulitzer nu e un domn Bergeret decât ca soț în raporturile cu madam Roza. Ca intelectual, însă, în raporturile lui cu ideile, devine categoric și asupritor. Apărând ghetoul, nu este mai puțin intolerant decât Winkler apărând sionismul și nici decât S. T. Haim înjurându-le pe amândouă. Absolutul este viciul lor comun.

L-am mai vizitat de vreo două ori seara, dar am evitat să discutăm. Citește admirabil și l-am rugat să-mi citească din cărțile lui preferate, Câteva ceasuri admirabile de lectură din Șalom Alehem. Genial tip și, probabil, intraductibil. Ce umor trist, ce râs lucid, ce simț critic acut și mărunt, toate învăluite în melancolia mizeriei, a spaimei…

IX[modifică]

A murit Baba. În zece ceasuri, după un acces de anghină pectorală. Chemat printr-o telegramă, am ajuns la timp ca să-i mai țin vii în mâinile mele mâinile ei: acele mâini mici, subțiri și osoase, care nu s-au odihnit o clipă în șaptezeci de ani, căci și în somn aveau tresăriri de neliniște.

A murit greu, rezistând până la capăt, suferind cumplit și dându-și seama de tot, până în ultimul moment, cu ochii deschiși și căutători. Necruțătoare luciditate a muribunzilor! Privirea puțin sticloasă, dar atentă prin supremă încordare, nelăsând să-i scape nici un gest, nici un semn, nici o umbră.

De ce atâta împotrivire? Vine moartea, las-o să vină. Primeșteo. Aș fi vrut ca bătrâna asta a noastră să înțeleagă sfârșitul cu această simplitate și să-i surâdă, în semn de prietenie, în semn de bună primire. Aș fi vrut să-și aducă aminte de Biblia pe care mi-o citise, de patriarhii prieteni, de nevestele lor împăcate, aș fi vrut să-și aducă aminte de lumânările aprinse vinerea seara, de tulpanul alb pe care îl purta între sfeșnicele de alamă, să-și aducă aminte de pâinea pe care o frământase cu mâinile ei o viață întreagă, să-și amintească de toate aceste lucruri simple, de toate aceste bucurii potolite și să intre în moarte cu aureola lor casnică. De ce atâta rezistență? De ce atâtea întrebări? De fiecare minut părea să se agațe, cu fiecare părea să se lupte.

Am revăzut agonia bunicului, mai cumplită aceea, căci nu mai era o suferință fizică, ci o răfuială cu Dumnezeu, o tragere la răspundere a destinului, un protest ultim, un strigăt. Dar ea, Baba, cu înfățișarea ei de copil travestit în bunică, ar fi trebuit să moară altfel, mai cuminte, mai ușor…

Ce rău murim noi! Nici atâta lucru n-am învățat din veacurile de moarte prin care am trecut. Trăim prost, dar murim mai prost, în deznădejde, în luptă. Ratăm ultima șansă de pace, singura șansă de salvare. Tristă moarte evreiască a unor oameni care, neviețuind între arbori și dobitoace, n-au avut de unde să învețe frumusețea indiferenței în moarte, demnitatea ei vegetală. Cel mai greu păcat iudaic – poate.

… Și atrocitatea doliului evreiesc. Veghea de noapte dinaintea înmormântării, clătinarea din cap neîncrezătoare, obosită a femeilor de pază, tânguirea Kadișului.

Un singur lucru frumos: giulgiul alb al morților. Ar putea fi ceva regal în această întoarcere în pământ, un fapt solemn, bun, generos. Îl mutilăm însă cu deznădejdea noastră, care e sufocantă. Ni se spune sceptici, dar nu merităm asemenea laudă. Am văzut cum se plânge la o înmormântare ovreiască, și nu știu ceva mai despletit, mai lamentabil. Să te agați cu atâta încăpățânare de viața asta, să renunți la tot, numai ca să nu renunți la ea, s-o înăbuși cu iubirea ta disperată, și să te crezi pierdut când ai pierdut-o, ce oribilă neputință de-a privi cu un cap mai sus. Cine s-a rezemat odată de un copac, cine s-a gândit vreodată cu melancolie la singurătatea lui, nu poate să nu întâmpine moartea cu sentimentul de a fi, orice s-ar întâmpla, deasupra ei, puțin deasupra ei, zâmbindu-i cu îngăduință, cu amiciție, cu o ușoară emoție de revedere, cu o ușoară înfiorare senzuală.

Doliul, nostru e visceral, e tiranic, e lipsit de înțelegere. Mai mult și mai grav: e lipsit de iubire. Din câte lucruri triviale sânt în sensibilitatea ovreiască, doliul acesta care seamănă cu o descompunere este cel mai josnic. Cred însă că l-am deprins aici, în ghetou. Moartea în Biblie este un fapt împărătesc. Durerea mamei mă dezolează. Mă irită chiar, căci aș voi-o nu resemnată, dar înțelegătoare. Am avut câteva momente de ceartă aproape. „A fost mama mea și vreau s-o plâng”, mi-a spus răstită, apărându-și dreptul de a jeli. (Am uneori răutăcioasa impresie că a găsit în plâns o voluptate nouă și că o caută într-adins.) Sânt nedrept, desigur, căci știu câtă iubire rănește fără uitare moartea Babei, dar tocmai asta nu vreau să iert, iubirea aceasta cu drepturi mai tari decât moartea. Iubirea aceasta care se zbate să rețină aici, legată, o umbră trecută dincolo. Nu există asemenea drepturi, nu pot exista asemenea drepturi.

Mai este vorba de încă ceva, care mă neliniștește. Am impresia că aici e angajată libertatea mea personală. Nu pot accepta ca întro zi, venindu-mi rândul să mor, să las în urma mea asemenea dureri sălbatice, fără salvare, fără sens. Nu vreau să fiu iubit cu atâta intoleranță.

Dacă viața mea mi-ar cere într-o zi să o dau pentru ceva, pentru o revoluție, pentru o dragoste, pentru o prostie, gândul că mama ar suferi pentru mine în halul în care suferă azi ar fi un act de teroare. Are ea dreptul să sufere așa? Nu e asta o încălcare asupra îndreptățirii mele de a dispune? Nu este asta o piedică în desfășurarea destinului meu? Nu e o groaznică presiune morală? Se iubește prea nedrept, prea apăsător, până la înăbușire, până la nedemnitate. Sânt prea multe devotamente în familia ovreiască, prea multe efuziuni, prea multe renunțări. Un abuz nepermis de copii buni și de mame gata de sacrificiu. Nici o rezervă, nici o răceală. Asta duce inevitabil spre compromisuri lente. Invidiez demna, stăpânita răceală țărănească: o sărutare de mâini și plecarea în lume. Iar moartea, când vine, vine și ea ca o rudă. Singurul om pe care moartea Babei nu l-a tulburat în casă e Mama mare. Cu cei 90 de ani ai ei, iat-o supraviețuindu-i celeilalte bunici, cu atâta mai tânără și mai pasionată de a trăi decât ea. „Dumnezeu nu alege, azi a fost ea; mâine am să fiu eu”. Cred că a trăi sau a muri ei îi e totuna. Mama mare e din ginta tatei, neam în care se moare târziu, de bătrânețe, la 100 de ani, cu placiditate, fără părere de rău. Moartea lor e bună și simplă. Se moare însă cu totul altfel în ramura familială a mamei, și de această moarte s-a sfârșit Baba. Se moare de cu vreme, prin ardere bruscă, cu agonii scurte, în care simți zbătându-se pentru ultima oară o căutare fără soluție. Sănătatea lor e provizorie, nervoasă, întreținută cu permanente eforturi, printr-o victorie dificilă de fiecare zi asupra unei biologii obosite. E mai mult o rezistență cerebrală, un act continuu de voință. Într-o zi, arcul interior care îi susține prin încordare pleznește subit. E o moarte iudaică.

Oamenii din familia tatii n-au cunoscut-o, și cred că e într-asta o adevărată lege familială, căci nu există exemplu de bunic sau străbunic de partea lor care să se fi sfârșit înainte de 90 de ani. E un sânge tare, pe care nu l-a subțiat talmudismul și nu l-a otrăvit lumina lămpii, serile târzii, în sinagogi. Au trăit lângă un fluviu, au trăit printre vapoare, printre cereale. În intimitatea ei, Baba îi disprețuia. Excesul lor de sănătate i se părea probabil un semn de vulgaritate.* * *

Am coborât de câteva ori în port, dimineața, să văd noile remorchere, care au început să vină. E o lumină rece și vie, spălată de vânturi și ploi. Miroase a coajă udă de salcie, miroase a tulpină tânără, răzbind de sub zăpada care s-a dus. Departe, munții Măcinului, albaștri, au crestele încă albe.

Câte o sirenă de vapor cheamă uneori cu un sunet juvenil de mânz care nechează.

Să uităm, bătrânul meu domn, să uităm ce avem de uitat: iată, anotimpul se reface.

X[modifică]

Lucrul în atelier devine pe fiecare zi mai greu. E o primăvară insuportabil de frumoasă, izbucnită cu violență, de parcă ar trebui să răzbune cele cinci luni de iarnă și cele optzeci de zăpezi pe care le-am suportat. Diminețile, la curs, le mai îndur, în speranța ceasului de libertate de la amiazi, care mă așteaptă ca o recompensă. Străzile sânt parcă mai largi, casele albe, femeile strălucitoare. E o impresie de nuditate generală.

Întoarcerea în atelier însă întunecă totul, suprimă anotimpul. Lutul e cleios, plastilina miroase greu, aerul are o răceală de pivniță umedă. Lucrăm cu toții morocănoși, certăreți, fără spor. Am chinuit un ghem de plastilină patru ceasuri și n-am izbutit să scot nimic, nimic, nimic.

Pe seară, a trecut Marga să mă ia la șosea, și asta cel puțin a răscumpărat totul, căci am umblat mult pe jos, departe, spre Băneasa. Am privit câteva aeroplane care făceau exerciții de decolaj și aterizaj. Marga, care nu văzuse până atunci un aeroplan de aproape, s-a bucurat enorm, ca de un spectacol miraculos. Alerga pe câmp după umbra avionului, o umbră lată, de pasăre mare, zburând jos, la câțiva metri de pământ, și striga victorioasă de câte ori izbutea să calce cu vârful pantofului coada acestei umbre repezi.

Pe urmă, obosită, mi-a căzut în brațe, gâfâind cu tot sângele în obraz și părul răsfirat în vântul ușor de seară – neavând destulă putere să râdă cât ar fi vrut, dar fericită, cu exuberanță, gălăgios de fericită.

Se însera lent, ca o fâlfâire de steag, și ne-am întors spre oraș obosiți de a fi respirat atâta.

— Vino să te culci la mine, Marga.

I-am spus asta așa de simplu, încât a înțeles că nu glumesc. Și-a retras mâna dintr-a mea, fără bruschețe, dar cu hotărâre. E, totuși, o fată virtuoasă – și împotriva acestui lucru nimeni nu poate face nimic.

Rezistența ei morală este mai tare decât cel mai miraculos amurg de aprilie.

„Rezistența morală” e prea mult spus. În realitate, e altceva decât o virtute: e o neputință de a pierde. Undeva, în conștiința ei de fată senzuală și iubitoare, e o voce care o întreabă: „Și, pe urmă, ce ai să te faci?” Asta se cheamă prevedere și se mai cheamă mediocritate.

Nu-i pun la îndoială nici pudoarea, nici pasiunea. Numai că amândouă sânt deopotrivă de modeste. Nu destulă pudoare ca să reziste îmbrățișării. Nu destulă pasiune ca să-i cedeze total acestei pasiuni. Rămâne totdeauna o ultimă rezervă de prudență, care oprește efuziunea unde trebuie.

Am văzut oameni jucând la ruletă desfigurați de patimă – dar cei mai abjecți nu mi s-au părut cei care se aruncau nebunește în joc, pierzând totul, bani, cuvânt și viață, ci jucătorii timorați, care tremurau pentru fiecare jeton, făceau la fiecare cinci minute nesfârșite socoteli și se opreau din joc din clipa în care atingeau o cifră „rezonabilă” de pierderi. Mediocritatea în viciu mi se pare cea mai dezonorantă dintre mediocrități.

E ceva din această cumpătare fricoasă în ezitările Margăi, și sentimentul că în cele mai bune clipe de înțelegere dintre noi ea și-a luat totuși, cum se zice, „toate măsurile”, mă descurajează. Știu că de aici mai departe orice gest viu este exclus, orice spontaneitate retezată.

Aș dori să fiu un vulgar crai de mahala, berbant până când și-a sedus iubita și ingrat după aceea. Scuzele Margăi ar fi maxime și totuși insuficiente. Căci nu e vorba de mine. Nu e vorba de ce pot da eu în schimb, ci de cât poate pierde ea cu nepăsare, cu inimă ușoară, cu totală lipsă de precauții. Nimeni în iubire nu valorează mai mult decât poate pierde.* * *

Sânt obosit de mine, sânt ostenit de ea. Ne vom despărți. E o fată bună și va fi o soție excelentă. Face parte dintr-un neam de neveste. Nu-mi aduc aminte: există în Biblie o iubită, o amantă? Mi se pare că numai mame, surori și neveste. E foarte frumos, dar puțin înăbușitor…

Cred că de aici, din această lentă descompunere în prea multe afecțiuni, vine gustul iudeu de solitudine, nostalgia de a fi singur cu tine, ca o piatră. Mă gândesc cu invidie la suprema insensibilitate a obiectelor, la extrema lor indiferență.

PARTEA A TREIA[modifică]

I[modifică]

Din gară, unde îl condusesem pe maistru, care își lua trenul spre Brașov, m-am întors, pe jos la schele. „Cine ar zice că sânt aici cinci ani de muncă…” îmi spusese el pe drum, la colțul Ursului, de unde se mai văd, printre vârfuri de sondă, câteva din acoperișurile noastre. Vorbise cu destulă detașare și n-am avut impresia că așteaptă din parte-mi o replică melancolică. Nu e genul lui de altminteri.

„Într-adevăr, cinci ani”, am confirmat eu scurt. În gară, până să vină trenul, i-am rezumat din nou ordinea de lucru pentru săptămâna viitoare, l-am pus să-mi semneze câteva hârtii și am încercat să redeschid discuția asupra vilei Rice, sperând să-i smulg în graba plecării o dispoziție mai conciliantă.

— Cel puțin dacă am mai aștepta câteva zile, până se întoarce bătrânul Ralph.

— Nu, nici un ceas de așteptare. Lucrările se continuă cum leam început. Înțelegi? Te fac răspunzător de orice întârziere și nu primesc nici o scuză. Să se lucreze, chiar dacă plouă. Spune-i același lucru lui Dronțu.

Pe urmă, pentru că vorbise prea răstit, m-a luat de braț, adăugând cu vocea brusc scăzută:

— Noi lucrăm așa. Rice, dacă nu-i place, n-are decât să dărâme. Dar noi tot așa lucrăm.

Ne-am despărțit înțeleși.

Era încă lumină bună de zi și simțeam nevoia să umblu singur. I-am spus șoferului să o ia înainte și să-i spună lui Dronțu că am să întârzii la cină.

Cinci ani! Nu mă gândisem niciodată la ei, nu-i numărasem niciodată. Reflecția maistrului îmi revenea acum în minte, ca descoperirea unui lucru cu totul nou. Cinci ani. Îi număr încă o dată – sânt cinci ani în cap.

Revăd ziua aceea ploioasă de martie, când am descins din automobil, în mijlocul Uioarei, maistrul, bătrânul Rice, Dronțu și eu, înconjurați de câțiva copii speriați și pândiți de întreg satul refugiat prin case, dincolo de ferestre și perdele. Rice nu ne prevenise că intrăm într-o zonă de ostilități deschise. Nu știam decât vag, din ziare, despre conflictele Exploatării miniere Rice S. A., cu țăranii foști proprietari ai concesiunilor. În orice caz, eram departe de a ști ce întindere aveau aceste conflicte. Poate că nici Rice nu-și dădea seama de gravitatea lucrurilor, căci semnase o serie întreagă de cecuri și avea conștiința de a fi rezolvat astfel totul. Americanul acesta osos nu va pierde niciodată groaznicul lui aer de om care poate spune oricând, oriunde, oricui: „plătesc!” Era ceva apăsător în acea primă plimbare a noastră prin ținut – Rice, calm, cu mâinile în buzunare, maistrul tăcut și întrebător în această tăcere, Dronțu curios, privind cu nedumerire acea uliță deșartă, pe care doar câte o găină în panică o tăia din când în când, semn că totuși locurile acestea nu sânt cu desăvârșire moarte.

— Hei, mă! a strigat Dronțu la întâmplare, doar l-o auzi cineva. N-a răspuns nimeni și plimbarea noastră a continuat în această înțepenită liniște, până mult dincolo de capul satului, de unde începeau să se vadă, la vreo trei kilometri, scheletele primelor sonde.

Cu toată ciudățenia acestei primiri, cu toată ploaia măruntă care ne izbea în față, cu toate noroaiele acelea de drum desfundat, peisajul era frumos. Bucățile imense de pământ negru de curând tăiat în pieptul dealului, bolovanii mari rostogoliți, traversele, trunchiurile retezate de copac, toate erau învălmășite ca după trecerea unui plug gigantic.

Vântul bătea rece și viu, cu o ascuțită aromă de vegetale ude, mai puternică decât mirosul de păcură și cărbune ars. Dinspre schele se auzeau bătăi de ciocan și un uruit subțire, aproape muzical, de fierăstrău. Sunetele veneau distincte, prin aerul dezghețat de martie.

Maistrul a aruncat o privire circulară, de luare în stăpânire, și am înțeles de îndată că lucrarea îl interesează. A luat pe loc câteva schițe, a luat câteva fotografii (și azi mă uluiește rapiditatea cu care știe să descopere un punct de vedere interesant pe un teren) și-a notat câteva cifre, a închis toate hârtiile și clișeele în servietă și ne-a spus scurt, în chip de concluzie: „O să vedem”.

La întoarcere, în automobil, i-am cerut lui Rice lămuriri despre oamenii din Uioara.

— Nu i-am văzut niciodată, mi-a mărturisit. Ei fug de mine și nici eu nu mă prăpădesc de dragul lor. Le-am plătit terenurile până la un ban, după rapoartele de expertiză. Ce mai vor? Sânt încăpățânați și proști.

— Prunii trebuie să fie pricina, a intervenit în discuție Marin Dronțu.

— Care pruni?

— Prunii. Nu i-ați văzut? Sânt albi din vârf până în rădăcină. Nu știu ce dracu a căzut pe ei: cenușă, scrum de țigară, praf de cărbune, nu știu ce o fi.

— E spulung, ne-a lămurit Rice. Material întrebuințat la săparea sondei. Am făcut în toamna trecută o primă experiență cu sonda A 19.

— Și nu se puteau cruța prunii? s-a cam răstit Dronțu, spre surpriza noastră.

— Copilărie, domnule. Nu ești, se vede, prea tare în industrie petrolieră. Astea sânt riscuri inevitabile. Și minime, de altfel. Ce e în definitiv un prun?

— Păi, vezi, de aici vine cearta dumitale cu oamenii din Uioara, că nu știi ce e aia un prun.

Mi-am amintit vorba asta a lui Dronțu de multe ori de atunci, căci n-a fost conflict în regiune, n-a fost proces care să nu fi plecat de la acești prăpădiți arbori, pe care el îi văzuse din prima zi cu ochiul lui de țăran, la cea dintâi generație de surtucari. „Mă, frate, chestia asta cu prunii este lată”, zice el. Și acum, când se întâmplă să ne întâlnim pe la schele cu vreun om din Uioara Veche care se uită drept și încruntat la noi, îndesându-și bine căciula pe urechi, anume ca să băgăm bine de seamă că nu ne salută.

Rice nu înțelege nimic. „Oamenii ăștia sânt nebuni”, urlă el. „Într-adevăr nebuni, întărește maistrul, dar trebuie să contezi cu nebunia lor”.

Râd și azi când îmi aduc aminte de capul bătrânului Ralph în aprilie, acu cinci ani, sus, în biroul lui din Piața Rosetti, când maistrul i-a expus propunerile preliminare. „Se evaluează din nou terenurile concesionate și se distribuie un supliment de despăgubiri. Se deplasează satul Uioara din locul său de până acum cu câțiva kilometri spre dreapta, până spre albia Ursului, și i se dă o nouă așezare în acest punct. Se organizează o desăvârșită securitate pentru toate livezile ce se află dincolo de această linie și se regenerează în măsura în care au suferit până azi de spulung și țiței, punându-se de aici încolo, la adăpost de viitoare avarii.”

„Actualul teren al satului Uioara se răscumpără din mâna țăranilor concesionari și rămâne societății pentru toate clădirile necesare în viitor: rafinărie, depozite, birouri, vile pentru ingineri și funcționari, drumuri spre sonde și schele. Satul Uioara este pur și simplu șters de pe hartă în locul actual și reconstruit pe valea Ursului, așa încât între sonde și cartierul general al Societății să nu mai fie nimic despărțitor”.

„Absurd”, țipa Ralph Rice. „Absurd”, țipau după el toți inginerii minieri.

Adevărul e că planul-maistrului era grav. Riscurile erau, fără îndoială, imense, iar șansele discutabile.

În orice caz, Rice le discuta. Cum să uit ceasurile de luptă din biroul bătrânului, unde nopți de-a rândul, până la trei-patru spre zi, maistrul, enervat de tutun și cafele, argumenta cu planșe, cu schițe, cu cifre, în timp ce Rice îl asculta furios și sumbru, măsurând camera de la un colț la altul, răcnind din când în când sau bătând cu pumnul în masă, când simțea că nu mai are replică? Era pasionant și istovitor.

Statul-major de specialiști era indignat că un arhitect, un profan, își permite îndrăzneli într-o afacere pe care nici n-o înțelege, nici nu-l privește.

„Dumneata ai fost chemat să te ocupi de construcțiile propriuzise ale exploatării. Să clădești o rafinărie, un local pentru birouri și o serie de vile. Asta e. Ce zor ai de petrol, de spulung, de sonde?

— Dar puțin îmi pasă de sondele voastre. Scoateți de acolo petrol, untdelemn sau zer și mie totuna mi-e. Nu pot însă clădi din petice. Am nevoie de teren și spațiu. Și, mai ales, nu pot clădi o cetate de industrie într-un sat de podgoreni. Și nici la dreapta satului nu o pot clădi, că nu sânt nebun să las între sonde și cetate un brâu de țărani, pe care o să-i afumați și o să-i otrăviți un an sau doi sau zece, pe ei și prunii lor, până ce, într-o zi, o să se sature de fum și o să vă dea foc și vouă, și sondelor cu care vă jucați de-a petrolul.

… Cearta nu se termina decât în zori, fără nici o concluzie și cu toți combatanții răgușiți.

Fiecare punct al planului a fost câștigat și pierdut de zece ori. Tot ce consimțea bătrânul Ralph noaptea retracta a doua zi, cu puteri refăcute. Într-o zi, când lucrurile păreau mai departe de soluție decât oricând, a primit tot, a semnat tot, a cedat tot. La începutul lui mai, am pus prima sapă. S-au împlinit cinci ani… Cât a fost de greu și cât a fost de simplu! Ce iubesc mai mult în arhitectură este simplificarea progresivă a ideii, organizarea visului. Cu toată precizia planurilor inițiale, e ceva nebulos în orice început de construcție, căci această precizie nu e decât tehnică și abstractă, iar sentimentul concretului, al realizării, nu vine decât mai târziu, după ce viața a început să colaboreze cu lucrul tău. Nu recunosc în acești cinci ani de muncă decât scheletul planurilor maistrului. Restul a venit prin surprindere, prin rezistență, prin accident.

„Se deplasează cu câțiva kilometri spre dreapta satul Uioara, până la albia Ursului”. Era ușor de spus. Până la un punct, era chiar ușor de făcut. Dar au intervenit rezistențe cu care nu contam, superstiții, forțe latente care nu intraseră în nici un plan și ne-au silit să ținem seama de ele. Nici Uioara Nouă nu este exact satul pe care îl proiectase maistrul, transplantare a vechii comune, sat de podgoreni izolat de exploatările Rice, nici Uioara Veche nu este complet înlocuită cu clădiri industriale. Au fost câțiva bătrâni maniaci care n-au vrut pentru nimic să-și cedeze locurile vechi și au rămas prostește cu prunii lor în bătaia valurilor de țiței și spulung, iar dincoace în Uioara Nouă s-au găsit câțiva tineri zăpăciți, care n-au mai vrut să știe de podgorie și au coborât în vale, spre sonde, să lucreze la păcură. Curent dublu și invers, care schimbă întreaga regiune, tulburând vechi așezări, precipitând noi procese de formație socială – toate prea complicate ca să se vadă lămurit de pe acum.

La Tribunale și Curți, procesele s-au împuținat, dar au rămas destule oricum. Rice plătește mereu și se tot judecă. Sânt câteva adversități locale, de o tenacitate pe care nimic nu o va putea înfrânge, decât târziu, moartea.

Nu o dată se întâmplă să se spargă un geam, două, – la rafinărie sau la administrație. De unde cad pietrele astea? Cine le aruncă? De ce? De obicei, ancheta nu merge prea departe. E mai prudent. În douăzeci de ani de aici încolo, totul va fi uitat, irevocabil uitat.

Între timp, noi clădim. Rafinăria a fost gata abia acum doi ani. Mă simt copleșit astăzi de gândul că am luat parte la ridicarea ei. Birourile au mers mai ușor, vilele nesfârșit mai lesne. Cred că la anul, în vară, vom fi terminat totul. Ne-am mutat mereu cabana și șantierul spre margini, mereu spre marginile acestui mic oraș, care s-a ridicat lângă noi. Cinci ani! N-aș fi spus că au trecut atâția.* * *

S-a schimbat la schele echipa de noapte. De aici, din pragul cabanei, se văd foarte bine lampioanele celor care se întorc în sat. N-a plouat de vreo două săptămâni, și noaptea e senină până la albastru. Spre Ploiești, cerul e alburiu. Trebuie să fi fost călduri teribile acolo. Ziarele vorbesc de 40 de grade la București. Ce ciudat mi se pare țârâitul greierilor, aici, între coșuri de fabrică, sonde, cisterne, ziduri de uzină!

Uneori, sare câte o lăcustă dintre pietre și dispare nu știu unde. N-am stârpit încă nici botanica, nici zoologia locului. Iarba crește cu furie, oriunde mai prinde două degete de pământ liber. Zilele trecute, Marin Dronțu a zărit o veveriță pe casă și s-a crucit. (,,De unde, mă, de unde?”)

Este deocamdată ereditatea, câteva secole de vegetație.

Va trece, va trece și asta… Nimic nu rămâne nemodificat unde descalecă Ralph T. Rice…

Nopțile sânt de aici largi, calme, amicale. Nu mă îndur să mă culc. Citesc puțin, mă plimb puțin și stau mai mult întins pe șezlong, „la stele”, cum zice ironic Dronțu. Era vorba să trec astă-seară pe la tinerii Dunton, să facem muzică. Le-au venit discuri noi din Anglia, Dar mi-e lene, mi-e lene.

Cred că Dronțu are o întâlnire de amor în Uioara, o cucerire nouă. „Este niște fete, mă’s ca trandafirii”.

„Ai să ajungi spaima muierilor, Marine”. „Păi să ajung, de ce naș ajunge? Putere este? Este”.

De două ori pe săptămână, dă fuga la oraș, de cumpără pudră și parfumuri pentru „fete și neveste”. Are un amor special pentru pudră roz și parfum-tabac. Toată Uioara Nouă miroase a colonie proastă.

Ar fi ușor de stabilit, după miros, care anume sânt casele pe unde a trecut și a cucerit Marin al nostru.„Foaie verde-a bobuluiMult ești mic și-al dracului”

Îl aud cum cântă dincolo, la el în odaie, și sânt vesel de veselia lui. Peste câteva minute va ieși „gătit”, cu guler tare, cu cravată roșie, cu baston la mână și-mi va mai spune o dată, înainte de plecare:

„Mă, nu-mi pun eu mintea cu Marjoria aia a voastră, după care leșinați cu toții, nu-mi pun eu mintea cu ea, că praf aș face-o. În trei zile, n-am ce alege. O fac să se ție scai de mine. Da’ nu-mi place, cucoane, nu-mi place, că e spălăcită și are ochii de pișat. Bărbați sunteți voi? Fleacuri, nește fleacuri”.

Mi-a trebuit timp ca să-l cunosc și să-l iubesc pe Marin ăsta. La început, n-am priceput deloc ce caută el în biroul maistrului. Nu știu să fi făcut mari isprăvi în arhitectură.

Băiat de inimă, cu studii tocmai atâtea câte i-au trebuit pentru diplomă, era fără îndoială de folos biroului. Mai puțin în atelier, unde nu-i plac calculele și planșele, și mai mult pe șantier, unde vede tot și face tot. Oricum, mirarea mea n-a fost mai mică, întâlnindu-l în biroul celui mai subțire om din câți cunosc.

Mircea Vieru e un cartezian rătăcit în București. Marin Dronțu este un seminarist rătăcit în arhitectură.

Seminarist prin fel de a gândi, prin superstiții, prin încăpățânări. „Un om dintr-o bucată”, cum se zice elogios – elogiu pe care Mircea Vieru trebuie să-l deteste, el, care e făcut din o mie de bucăți, adică din o mie de nuanțe.

Totuși, pe Marin îl acceptă bucuros. Iar Marin (de la care am învățat să-i spun lui Vieru „maistre”, căci la început mi-era greu să-i spun altfel decât „domnule”) îl iubește cu supunere, ca pe un stăpân. „E un boier”, mi-a spus el cu nu știu ce respect înfiorat odată despre maistru, și cuvântul acesta mi l-a făcut simpatic, căci am înțeles că, dacă Vieru e într-adevăr un boier, Dronțu e la rândul lui, un țăran, nu un mahalagiu, cum se silea să pară, cu bădărăniile lui, cu umorul lui cam gros, cu cravatele lui tricolore. Mai târziu, când am aflat, de la alții, istoria acelui paraclis pe care l-a ridicat la el în sat, în Gorj, cu bani adunați, zi cu zi, din sărăcie, când am aflat orgolioasa inscripție pe care a săpat-o acolo în piatră, m-am gândit că este totuși în el ceva, care îi întrece nemăsurat vocația de fante cu succes la „nește fete mari”, cum spune tot el, mândru de propriile-i cuceriri.

„Paraclisul ăsta l-am ridicat eu, Dronțu Marin, feciorul lui Niculae Dronțu, care s-a născut aici în sat și taică-su aici și bunic’su tot aici și neam de neamul lui aici”.

Ajuns surtucar, Marin Dronțu aduce cu el un dispreț străvechi pentru ciocoi. Cred că de aici vine și grosolănia lui într-adins afectată, ca să se vadă că își bate joc de „finețuri și tiriboambe”, expresie cu care lichidează el pe vecie tot ce în viață nu se poate spune răspicat și în trei cuvinte. Mă obosește uneori insistența lui de a se recomanda: „eu sânt un opincar, bă”. E și într-asta, prin exces, o cochetărie. A vorbi corect lui Dronțu i se pare că e un început de ciocoism. Dezacordul gramatical în limbajul lui este aproape un act filial, prin care arată încă o dată și încă o dată că el a rămas la brazdă și că își bate joc de toate sensibilitățile noastre. „Este bune merele, este frumoase fetele, este reci vinurile”. Când se surprinde vorbind, din neatenție, corect, se îndreaptă imediat. Eleganța lui personală este mitocănia, ușor punctată de un surâs, ca să se vadă că, dacă ar voi, el s-ar putea purta și altfel, numai că nu vrea…

La toate astea, se adaugă extraordinarul lui prost gust, de un pitoresc în potriveli absolut fără pereche.

Dacă îmbracă seara o haină neagră, este sigur că va încălța ghete galbene. Dacă cravata îi e albastră, batista îi va fi neapărat roșie. Dacă poartă manta de ploaie, își alege fără greș o pălărie melon. E un prost gust inventiv și viguros. Cred că e un semn de sănătate și de împăcare cu sine. Marin Dronțu n-are îndoieli, nu-și pune întrebări, nu caută secrete. La București, are nenumărate „amante”, în fiecare cartier câte una, le duce la cinematograf, le tratează cu alune americane și, de ziua lor, le duce garoafe roșii și un borcan de cremă Flora. Aici, se culcă cu fetele și nevestele din Uioara. Când se întâmplă să-l pălească vreo tristețe de amor, îi „zice” un cântec de la el, din Gorj, și pe urmă îi trece. Duminică a fost la biserică, în sat, și a cântat din strană, dăscălește. Are o voce caldă de copil mare. Cânta serios, din toată inima, pătruns de solemnitate. La ieșire, i-am strâns mâinile și iam spus cât de frumos cântase.

S-a roșit tot și, pentru întâia oară, l-am văzut încurcat de măgulire.* * *

La Câmpina, în gară, așteptând curierul pe care maistrul mi-l anunțase telefonic de la Brașov, am zărit-o la o fereastră de vagon pe Marga cu bărbatu-său. E mereu frumoasă, ceea ce îmi face plăcere pentru trecut – și amenințată de o ușoară obezitate, ceea ce îmi face plăcere pentru viitor.

Cum îmi răspundea la salut cu aceeași atentă înclinare a capului, pe care i-o cunoșteam pe vremuri, mi-am amintit deodată că pe fata asta am iubit-o și m-a surprins ca ceva cu deosebire comic faptul că acum suntem atât de străini, despărțiți de o fereastră de tren, ca de o margine de lume.

Curierul a venit abia cu trenul al doilea. L-am înjurat teribil. A trebuit să discut două ceasuri politică cu șeful gării.* * *

Marjorie Dunton a trecut pe la schele dimineața.

Eram prăfuit, cu mâinile murdare, cu părul în dezordine, și nam vrut să cobor. Mi-a strigat de jos bună dimineața.

— Te-am așteptat aseară cu noile plăci. Ești un dezertor.

— Am avut de lucru, iartă-mă. Dacă mă primești, vin deseară.

— Deseară nu se poate. Mergem la Nicholson. Phill a promis un bridge. Vino și dumneata.

E îmbrăcată iar în alb. Marin Dronțu are dreptate: albul n-o prinde. Cum e inimaginabil de blondă – blondul alb al firului de porumb tânăr –, culorile deschise o fac în soare, ochii, care îi sânt verzi, devin vineți, obrajii își pierd conturul care de obicei se umbrește spre colțul buzelor, linia gâtului nu se mai vede în arcuirea fină pe care i-o cunosc.

Am privit-o multă vreme cum se depărta, sărind fără precauție de pe o piatră pe alta. Între cărămizi, moloz și var.

M-am întrebat de multe ori ce fel de viață este asta pe care o duce Marjorie Dunton. Pe bărbatu-său nu-l iubește, și nici el pe ea. Cel puțin, – lucrul acesta este definitiv lămurit între ei. Au câteva pasiuni comune, care le fac menajul plăcut: muzica, înotul, schiul. În plus, mai au ca preferințe strict personale, el bridge-ul și ea romanele.

Destul într-o căsnicie între doi oameni așa de inteligenți. Totuși, îmi vine greu să cred că din atâta lucru se poate face o existență. Cel puțin, lui Phill îi rămâne laboratorul rafinăriei, unde poate să-și continue lucrările și experiențele. Dar Marjorie? Junele Dogany suferă zadarnic. Nu cred că Marjorie îl va iubi.

Nu cred că va iubi vreodată pe cineva. O spun cu oarecare tristețe, dar și cu destulă plăcere, căci mă întreb dacă n-aș suferi puțin știind-o în brațele unui străin. Nu știu cum să explic asta, căci nam așteptat niciodată nimic peste buna noastră camaraderie.

Acum trei ani, când Duntonii au venit aici, prima întâlnire cu Marjorie mă intimidase. Mă temeam de ce s-ar fi putut întâmpla. Aveam atâta de lucru, și Dumnezeu știe că numai complicații amoroase nu-mi trebuiau. Lucrurile s-au lămurit de la sine. Marjorie e o camaradă excelentă.

Citeam pe atunci The Wuthering Heights a Emilyei Bronte. Țin minte că i-am vorbit cu aprindere despre carte, despre pasiunile ei, despre halucinanta poezie a eroilor. Ea cunoștea cartea, dar nu-i plăcuse.

— Nu-mi plac cărțile cu febră, mi-a spus. Dacă te interesează surorile Bronte, ți-o recomand pe Charlotte. E mai simplă, mai „gospodină”, mai liniștită.

Mi-a împrumutat Shirley, romanul Charlottei Bronte, pe care lam iubit atâta atunci, la întâia lectură. Era odihnitor, limpede, de oarecare naivitate juvenilă, în care încercam s-o recunosc pe Marjorie Dunton. Am felicitat-o pentru buna ei alegere, pe care mai târziu aveam s-o verific de mai multe ori în literatură și în muzică. O dată am întrebat-o dacă n-are de gând să scrie. A râs. „Ce idee!” Totuși, când îmi trimite iarna vreo scrisoare la București, sânt uluit de animația cu care știe să povestească o întâmplare de nimic, să evoce o imagine, să scape cu neglijență, între rânduri, o ușoară confesiune.* * *

Muncisem toată ziua și, – obosit cum eram, – n-aș fi crezut să stau așa de târziu la Nicholson. Oamenii ăștia au izbutit să creeze aici, în Prahova, la Uioara, o mondenitate veritabilă.

E stilul rasei probabil. La început, mi s-a părut oarecum comică stăruința cu care își păstrează maniile mondene în acest colț pierdut. Marjorie se îmbracă fantezist numai diminețile. Ținuta de seară o respectă însă cu pasiune. Bărbații sânt totdeauna la cină în haină neagră. Am încercat să fac o revoluție în favoarea cămășii fără mâneci și cu gulerul deschis – dar am fost învins. Eva Nicholson mi-a spus o dată, în privința asta, un lucru stupid și emoționant:

„Faci rău că râzi de lucrul acesta. Nu e o frivolitate. E ceva mai grav; o chestiune de demnitate; mai mult chiar: o chestiune de salvare. Dacă, pentru motivul că suntem singuri, pentru motivul că nu ne vede nimeni, am ceda azi un detaliu din ce numești dumneata maniile noastre sociale, și mâine altul și poimâine altul, ne-am trezi într-o zi trăind în cea mai groaznică promiscuitate. Ar fi insuportabil. Fără haină neagră și fără rochie de seară, nimeni nu poate fi cu adevărat singur. Singurătatea este un lucru tare delicat și care merită sacrificii”.

Trebuie să recunosc că, deși nu pricep în totul raționamentul doamnei Nicholson, serile lor așa de stricte sub raportul obligațiilor vestimentare sânt comode și ospitaliere. Ai o impresie de libertate, de bună stare, de eleganță simplă.

Marjorie a cântat la pian din Deodat de Severac, debussystul pe care l-a descoperit de curând. Era amuzant să-l privești pe junele Pierre Dogany ascultând-o rezemat de colțul pianului, vizibil de trist și de fericit. Ciudat capul lui cu trăsături semite și mongole în același timp.

E într-adevăr frumos băiatul ăsta, și iubirea lui descurajată pentru Marjorie îl face profund simpatic. Marjorie îl privește drept, cu loialitate, ca și cum i-ar spune: „Nu-i nimic, Pierre, o să treacă, ai să vezi că o să treacă”. La sfârșitul lui septembrie trebuie să se întoarcă la Budapesta, pentru examene, și îl simt de pe acum umbrit de gândul ăsta.

Am plecat târziu, împreună. I-am condus pe Duntoni acasă. Pe urmă, a mai făcut câțiva pași cu mine, spre cabană. Mi-a spus câteva versuri din Andrei Ady^[1], pe care n-a vrut să mi le traducă. Îi tremura glasul și simțeam că e furios pe sine însuși din cauza asta.

Intrând în cameră, l-am trezit probabil pe Dronțu, care, de dincolo, luptându-se cu somnul, nu s-a îndurat să nu-mi strige încă o dată:

„Vezi cum îți pierzi, nopțile? O să vă topească Marjoria asta. Și nu se găsește unul care să-i vie de hac. Cică sunteți bărbați…” Ce surpriză întâlnirea cu S. T. Haim în cazinou la Sinaia.

Pleznise o conductă pe șantier, exact în colțul în care lucrez eu, și m-am trezit dintr-odată liber pe câteva ceasuri. N-aveam chef nici de vorbă, nici de lectură, și, cum Hacker, neamțul de la contabilitatea generală, pleca cu Fordul lui spre Predeal, – unde are o fetiță bolnavă – l-am rugat să mă lase în drum la Sinaia. Neschimbat vechiul meu S.T.H. Blond, mărunt, cârlionțat, cu ochii mobili, extraordinar de inteligenți, cu urechea trează, gata să audă orice, zgomotul unui zâmbet sau bătaia unui puls; cu mâinile agitate, zvâcnind de prea multe gesturi ce se îmbulzesc să fie exprimate, „Are prea multe gesturi și numai două mâini”, spunea pe vremuri Winkler.

Dispăruse cu totul în ultimii ani. Nu-mi aduc aminte să-l fi zărit de mai mult de două-trei ori, la mari distanțe, pe stradă. A lipsit din țară, a umblat mult, a avut câteva istorii de amor, a făcut câteva afaceri fericite. Lucrează acum cu câteva case străine de articole tehnice foarte rentabile, cred. Teza lui de matematici la doctorat a stârnit oarecare senzație în universitate, dar de atunci sânt trei sau patru ani și mi se pare că matematicile nu-l mai preocupă.

„Sânt și eu ca fetele de ovrei, care cântă, cu emoție Beethoven și Schumann, până ce într-o zi se mărită, lasă pianul, uită muzica, se îngrașă și fac copii”.

Am simțit că-mi spune asta anume ca să previn întrebarea mea, dar că, în realitate, nu crede nimic din ce spune. De altfel, era nedrept cu sine, căci banii, oricât i-ar avea de mulți, nu i-au alterat cu nimic aerul lui de om liber, în stare să piardă totul și să ia totul de la început, aerul puțin copilăros și aiurit pe care oamenii cu viață interioară îl păstrează în bogăție, semn că această bogăție, dacă nu le este indiferentă, în nici un caz nu le este indispensabilă pentru a fi ceea ce sânt. Neglijența este umorul eleganței, și nu cunosc intelectual veritabil care, fiind elegant, să nu aibă acest umor. S.T.H. în orice caz îl are.

Cămășile de mătase, hainele de flanelă londoneză, pantofii fini și masivi, cravata cu desen subțire, de toate acestea nu numai că nu se lasă intimidat, dar le tratează cu bonomie, ca pe niște fleacuri amuzante.

Ne-am plimbat prin sălile de joc și prin parc, foarte bucuroși amândoi de revedere. S.T.H. cunoștea lucrările de la Uioara și părea bine informat.

— Foarte interesant tot ce a încercat Vieru acolo. Voi lucrați pentru noi. Proletarizați o întreagă regiune. Ba faceți un lucru și mai grav: dizolvați antinomia țăran-proletar. Încă o superstiție care se duce. Nu există, domnule, nu poate exista în lupta deschisă pentru revoluție o reacțiune rurală. Nu cunosc rurali. Cunosc muncitori și posedanți. Ce muncesc și ce posedă, nu importă. În fabrici sau la câmp, problema de clasă e aceeași. N-am încercat să-i răspund, dar am surâs regăsindu-l, în ciuda atâtor ani, la fel de tenace în ticurile lui marxiste.

I-am spus doar în treacăt că lucrurile nu sânt chiar așa de simple, că dacă ar fi de față la Uioara ar înțelege că procesul e mai complex și mai adânc, că antinomia țăran-proletar nu mi se pare a fi numai o superstiție și că, în orice caz, noi suntem departe de a o fi dizolvat, așa că n-are de ce să ne felicite. Aș fi vrut să-i vorbesc despre ,,punctul de vedere al prunilor” la care am fost silit să meditez de atâtea ori, de când am descins la Uioara, dar știam că se va înfuria, și eu nu aveam chef de discuție, îmi făcea prea mare plăcere să mă plimb cu el și nu voiam să-mi stric plăcerea asta. Am trecut la altele – cărți, femei – și m-am bucurat să văd cât de sensibil și deschis e băiatul ăsta din momentul în care îl scoți din marxism și dialectică. L-am rugat să mă viziteze într-o zi la schele, dar mi-a spus că nu e sigur dacă va veni, fiindcă nu e singur la Sinaia. Era probabil vorba despre o femeie, dar nu i-am cerut detalii. Judecând după ezitarea cu care vorbea, m-aș mira să nu fie un amor la mijloc. El însuși simțea, se vede, nevoia să se explice, căci mi-a spus deodată, cu oarecare oboseală în glas:

— Cărți, amoruri, bani, toate sânt provizorii. M-aș plictisi fără ele. Eu aștept altceva, altceva… Dar n-a venit încă momentul indicat. Suntem într-un an stupid, an de prosperitate. Aștept criza. Acolo toate cad, toate se răstoarnă. Acum sânt prea mulți bani; prea multe excedente, prea mult optimism. Să-i vedem în 1930, în 1931. Atunci o să se aleagă într-un fel. Până atunci, mă odihnesc. Nu sânt nici sentimental, nici martir. N-o să mă duc la Jilava pentru poezie. Ceasul eficace e un ceas de spasm. Acum șase ani, când ne-am cunoscut noi, a fost unul, dar a trecut și l-am ratat. O să revină într-o zi, și pe ăla nu-l mai pierdem. Se însera. Soarele incendia ferestrele mari ale cazinoului într-o lumină violetă de jar. Ne-am gândit amândoi, se vede, la același lucru, la semnificația acestui roșu de văpaie, căci am ridicat în același timp ochii unul spre altul.

— Cred că te înșeli. Și, dacă nu te înșeli, cu atât mai rău. Erau o mulțime de femei frumoase în parc, o mulțime de rochii albe. Ne-am despărțit prieteni.

S.T.H. are vocația ideilor generale. Le pierdusem obișnuința de multă vreme. Cât să fie de când n-am mai susținut o discuție cu argumente, cu probleme, cu principii?

S-ar spune că mă abrutizez. Dar viața e așa de simplă acum, așa de netedă…

Mi-am amintit de caietul meu albastru din 1922. Pe unde o mai fi? Acasă, poate, prin sertare, prin lăzi. Am să-l caut într-o zi, deși cred că va fi jenant să-l recitesc.

Câte copilării, Doamne, câte copilării trebuie să fi scris acolo… Dar poate nu cu totul din vina mea. S.T.H. are dreptate: era un moment de spasm. Așteptam din stradă orientări – și în stradă nu erau decât confuzii, stupidități, nebuloase, amețeli. Mă refugiam atunci în probleme de conștiință, obscure și ele, dar consolatoare. Jocul era ușor și-mi da în plus iluzia nu știu cărei superiorități intime. Reduceam totul la drama de a fi evreu, ceea ce este poate mereu o realitate, dar nu atât de precumpănitoare încât să anuleze și nici măcar să depășească dramele și comediile strict personale. Eram, cred, la doi pași de fanatism. A fost o bună întâmplare aceea de a-mi fi întrerupt jurnalul. Scriind, îmi întrețineam febra. Din ziua în care am aruncat acel caiet și am lăsat zilele să treacă în voia lor, fără comentarii, fără refugii, lucrurile s-au așezat cu încetul, simplificându-se, liniștindu-se.* * *

Bătrânul Ralph a sosit joi din străinătate și a venit direct de la gară la schele. Avea, se vede, presimțiri. A făcut un scandal enorm, de a produs panică pe o rază de un kilometru.

Mi s-a spus mai târziu că la sonde și în birouri toată lumea tremura de teamă. „Patronul e furios”, trecea vestea din șoaptă în șoaptă. Am avut noroc că era și Marin Dronțu de față, așa că miam putut permite să tac, fără ca tăcerea asta să pară insolentă. Bătrânul nu mai voia să termine. Cum? Vila lui? Propria lui vilă? A lui, care e stăpân? A lui, care cheltuiește o avere? Vila lui personală să nu fie așa cum a vrut-o? Așa cum a ordonat-o? Cum ne-am permis? Cu ce drept? Cu ce îndrăzneală? Să se termine odată debandada asta! Să se termine cu bătaia asta de joc! Nu mai merge! Nu, nu, nu mai merge! Va lua măsuri! Va dărâma tot! Va reface tot!

L-am lăsat să vorbească, știind că va obosi – și, într-adevăr, a obosit. De două zile n-a mai dat pe aici. L-am văzut pe la sonde și mi-a răspuns la salut bombănind. Săptămâna viitoare, când vine maistrul, va mai avea un acces de indignare, și pe urmă îi trece.* * *

Astă-seară, la club, recepție în onoarea bătrânului Ralph T. Rice. Recepție de gală la Uioara Prahovei! Atâtea fracuri, atâtea rochii lungi de mătase – e aproape neverosimil în ținutul ăsta cu țiței și pruni. Din tot ce a clădit maistrul aici, clubul îmi place mai mult. Are ceva solemn și cordial în același timp. E britanic și e prahovean în egală măsură. Sala de dans și cea de biliard sânt liniare și sobre; terasele și sălile de lectură au un aer de mică grădină interioară. Aproape în fiecare seară, înainte de cină, mă întâlnesc aici cu Phillip Dunton să ne jucăm partida de șah.

La recepția lui Rice nu mă duc. Suntem încă „en froid”, în urma scandalului de joi, și pe urmă n-am frac, ceea ce e indispensabil. Rămân bucuros la cabană să ascult discurile, pe care mi le-a împrumutat Marjorie. Aș fi vrut să-l conving pe Dronțu să nu se ducă nici el, dar n-a fost chip.

— Ce? O să mă sperii eu de un american, trei nemți și cinci englezoaice? Zici că n-am frac? Lasă, cucoane, că știu și eu ce e aia să fii elegant.

S-a pudrat, s-a parfumat și, cu foarte multă grijă, și-a construit o ținută triumfătoare; haine albastre deschise, pulovăr cafeniu, guler tare, papion cu buline și ghetre albe. Un moment m-am întrebat dacă Marin, acesta nu este în realitate un umorist, îndeletnicindu-se cu ultragierea voluntară a prejudecăților. În felul ăsta, intrarea lui la club ar fi o lovitură de geniu.

Scump băiat! A plecat fericit, învârtindu-și bastonul lui noduros între degete și l-am invidiat, pentru sănătatea lui de fier, în vecii vecilor inatacabilă.* * *

Am lucrat toată ziua pe frânte. Poimâine vine maistrul și vreau să găsească lucrurile în ordine. Marin Dronțu a venit foarte târziu la schele, obosit de noaptea nedormită și, cum a venit, mi-a spus că are să-mi vorbească.

— La prânz, Marine! Acuma n-am timp. Dar la prânz am rămas să mănânc pe șantier, în grabă, căci îi convinsesem pe oameni să facem doar o pauză de jumătate oră, așa că Marin nu mi-a putut, vorbi. Am înțeles că trebuie să fie ceva foarte grav, după aerul lui îngândurat. Făcea ce făcea, și tot pe lângă mine îl găseam, sucind și învârtind în sinea lui nu știu ce taină de care voia să fie dezlegat.

— Du-te, Marine, și te culcă! Ăi fi bolnav. A rămas până seara târziu, când a sunat de schimbul al treilea, jos, la sonde. Cum și eu eram foarte ostenit, ne-am dus drept la cabană, să mâncăm ce-om găsi.

— Mă, a vorbit el în sfârșit cu un oftat greu, mă, tu una s-o știi, eu toate le fac; dar de femeia prietenilor nu mă leg. Asta nu. Nu pricepeam nimic și așteptam să mă lămurească.

— Uite cum a fost: azi-noapte băusem vreo două pahare și-am ieșit pe terasă să mă răcoresc. Am găsit-o acolo pe Marjoria voastră. Bărbatu-său era la cărți. „Nu mergi să te plimbi?”, am zis eu. „Ba merg”, a zis ea. Și ne-am dus. Când am trecut pe la ei pe acasă, ea a zis „hai înăuntru, că mi-e sete, să beau un pahar cu apă”.

Am intrat și, pă întunerec, am dat s-o sărut, și ea n-a zis nimic. Pă urmă ne-am culcat și ea zicea că să nu-i boțesc rochia. Pă urmă ne-am întors la club, și bărbatu-său era tot la cărți. Marin Dronțu a tăcut și mă privește așteptând un răspuns, unsemn. Câteva clipe tac și eu, neștiind ce trebuie să fac. Sânt atâtea de făcut…

Primul gând e să mă ridic, să alerg până jos la vila Duntonilor și s-o întreb pe Marjorie. Ridicol, Marin Dronțu nu minte niciodată în materie de femei. Dar ar trebui să-l mai întreb pe el, să spună, să vorbească tot, să povestească până la urmă cu detalii. Să mă ridic de la masă, să mă plimb agitat prin cabană, să dau o fugă până la junele Dogany, să-i spun lui Dronțu că e un porc. Am ridicat capul.

— Bravo, Marine. Și pentru atâta lucru te frămânți tu o zi întreagă, mă? Te-ai culcat cu ea, halal de tine.

— Care va să zică nu ești supărat?

— De ce să fiu? Ce mi-e mie? Neam? Nevastă? Iubită? Treaba ei și a ta. Hai mai bine să mâncăm.

Am băut o sticlă de vin și Marin a zis niște cântece de foc.

— Lasă mă, că așa este toate. Nește dămuri. Mă consola.* * *

Continuăm lucrările. Vizita maistrului a pus lucrurile la punct. Întrevederea lui cu Rice a fost totuși mai gravă decât o așteptam. Contasem pe o ceartă de cinci minute. A durat un ceas. Maistrul a plecat de la direcție trântind ușa și a venit de-a dreptul la schele, unde a rămas cu noi până seara, alergând de la un colț la altul, revizuind totul, scrutând totul. L-am simțit încruntat, și toată lumea a lucrat în tăcere, cu îndârjire. Era parcă un consemn tacit de solidarizare cu el. Cred că a înțeles.

Bătrânul Ralph a venit și el pe la ceasurile patru cu o față lungă, consternată. I-a dat târcoale lui Vieru, neștiind cum să redeschidă vorba, dar acesta se încăpățânase să nu-i ușureze cu nimic penitența. Până la urmă, bătrânul a trebuit să-și ia inima în dinți: a retractat totul, a cerut pe ocolite scuze și s-a legat să nu se mai amestece aici.

Noaptea, maistrul a dormit cu noi, la cabană. Am stat târziu de vorbă, cu vin și tutun, toți trei. Se auzeau de departe bubuituri scurte, larg răspândite apoi pe toată valea, ca și cum fiecare sunet s-ar fi fărâmițat în mii de cioburi mărunte. Este o sondă care a răzbit de vreo două zile la Steaua Română. Parcă ar fi fost undeva, în noapte, o respirație de animal prizonier.* * *

Aseară, m-a căutat la cabană Pierre Dogany. Am fost surprins, căci nu venise niciodată până atunci.

Bietul băiat! Simte că s-a întâmplat ceva, dar nici nu știe precis ce, nici nu are curajul să bănuiască. Dacă aș fi sigur că are în suferința lui destulă libertate de spirit, i-aș povesti și, cu puțină inteligență, ar trebui să fie consolat.

Ne-am dus împreună spre sonda Stelei să privim cum se lucrează. Erau făclii multe, ca la un fel de ciudată retragere cu torțe. Umbrele oamenilor creșteau imense în jur, până departe, pe dealuri. Mi-a vorbit despre plecarea lui care se apropia, și se silea să pară indiferent.

— În definitiv de ce pleci dumneata? Crezi că ai o universitate mai bună la Budapesta decât la București?

— Nu știu dacă e mai bună. E universitatea mea însă.

— Te credeam evreu.

— Sânt maghiar. Evreu, desigur, dar și maghiar. Tata a optat pentru România. Treaba lui. S-a născut la Satu-Mare, vrea să moară la Satu-Mare. Votează, plătește dări, citește ziare din București. Pe mine toate astea nu mă interesează. Nu sânt ale mele, nu le pricep. Eu am crescut cu Andrei Ady. Rămân cu el. Am impresia că m-aș înăbuși dacă n-aș trăi acolo, în atmosfera aceea, cu oamenii aceia. Și dacă n-ar fi părinții, pe care trebuie să-i văd în vacanțe, dacă n-ar fi mai ales altceva – a tăcut, a ezitat… –, cred că aș rămâne mereu acolo. Trebuie să înțelegi: sânt amintirile mele, e limba, e cultura mea.

— O cultură care, după câte am auzit, nu te revendică chiar cu atâta bucurie cu câtă o revendici d-ta.

— Așteptam obiecția. Mă și miram că nu-mi amintești că la Budapesta, în universitate, e numerus clausus. Desigur, nu e plăcut. Uneori, e umilitor. Dar când iubești ceva cu adevărat, iubești cu ce e bun și cu ce e rău Ia un loc. O să treacă și asta, într-o zi. Nici dumneata n-ai fi altfel.

Ne-am întors spre casă, pe drumul Ursului. La Duntoni, era încă lumină, și Dogany a tăcut brusc. S-a despărțit repede, cu un salut grăbit. Un moment, am vrut să-l strig din urmă și să-i spun ceva, nu știu bine ce, ceva care să nu-l lase așa de singur.* * *

Marjorie a trecut azi pe la schele. Purta o rochie verde de fular și o eșarfă albă.

Eram groaznic de ocupat, dar am rămas anume mai multă vreme de vorbă, ca să nu mă creadă supărat. Se rezemase de niște bârne, cu brațele lăsate moi de-a lungul trupului, cu genunchii ușor îndoiți, de se vedeau desenându-se rotunzi sub rochie. Are oasele fine și lungi.

Vorbea cu multă animație și foarte serioasă, dar mi-era imposibil să-mi dau seama despre ce, căci, deși mă sileam s-o urmăresc sau cel puțin să par atent, gândul meu trecea alături. Marin Dronțu s-a apropiat de noi, dar ea a continuat să-mi vorbească, fără nici o schimbare, deloc surprinsă, deloc încurcată. El a tușit de vreo două ori, s-a învârtit când pe un picior, când pe altul și, pe urmă, s-a îndepărtat, ridicând plictisit din umeri. „O face pe nebuna”, mi-a spus mai târziu.* * *

Nu așteptam vizita profesorului, și telegrama prin care îmi anunța sosirea a fost o adevărată surpriză.

„În sfârșit, capitulează”, mi-am spus. L-am rugat de atâtea ori să vie la Uioara și, de fiecare dată, a refuzat cu violență. „Ce faceți voi acolo e o barbarie, un atentat. Nimic nu s-a făcut mai artificial în România de la 1848″.

De când am început lucrările exploatării Rice, multe rezistențe au căzut. Singură rezistența lui Ghiță Blidaru a rămas neclintită. Vieru nu spune nimic, dar cred că în sinea lui suferă de această dizidență, pe care o suportă cu atât mai greu, cu cât este de ordin strict intelectual.

Dacă „profesorul Ghiță” – cum îi spune el – ar fi un tehnician în materie, cred că obiecțiile lui l-ar necăji mai puțin. Unei cifre i se pot oricând opune alte zece. Dar adversitatea profesorului – împotriva lucrărilor de la Uioara trece dincolo de argumentele tehnice și economice.

El gândește din „punctul de vedere al prunilor”, punct de vedere în care ar fi gata să recunoască axa întregii sale cugetări. „Oriunde se dezbate o luptă între un fapt de viață și o abstracție, eu sânt de partea vieții, împotriva abstracției”. Maistrul e dezolat de tăria acestei poziții, inatacabilă, căci transcrie problema pe un plan și pe o scară de valori cu care el n-are nici o legătură.

„Ce mă scoate din sărite în profesorul Ghiță este metafizica. Într-o chestiune în care sânt în joc atâtea fapte și lucruri concrete, bani, pietre, petrol, lucrări de drenaj, de canalizare și de construcție, el intervine cu probleme de conștiință. Eu gândesc în concret, el în metafizic”.

„Concret, concret! răspunde disprețuitor profesorul. Nu există decât un singur lucru concret: omul”.

Cearta asta durează de mai bine de cinci ani, din ziua în care afacerea Rice a fost încheiată. Ghiță Blidaru a refuzat demonstrativ să ne viziteze la Uioara, refuzând astfel să ia cunoștință, de ceea ce pentru el este mereu o „crimă organizată”. „În sfârșit, capitulează”, mi-am spus cu prea multă grabă primindu-i telegrama. M-am pripit. Departe de a capitula, e decis să formuleze public critica împotriva lucrărilor noastre.

Cursul lui de anul ăsta va trata despre economia românească și deformările ei europene. Lecția de deschidere se va ocupa anume cu cele două Uioare: Veche și Nouă, ca punct de plecare al întregului curs. Pentru asta a venit aici: să-și ia oarecari informații directe.

Nu m-a lăsat să-l însoțesc în plimbările lui prin sat. Mă bănuia de complicitate cu Vieru.

— Tu rămâi la schele și vezi-ți de treabă. Eu umblu singur. Pe seară a venit să mă ia de la lucru. Eram în bocanci, salopetă, cămașă fără mâneci și fără guler. Se pare că m-am înnegrit teribil în ultimele săptămâni, de soare.

— Ai un cap de pietrar, mi-a spus el, îmi face plăcere să te văd. Un cap de pietrar… Nu știu. Mă simt însă liber, împăcat, gata să primesc lucrurile ce vin și trec, să aștept dezlegarea lor cu supunere, să le privesc fără spaimă, să le pierd fără deznădejde. Mă gândesc la marile mele probleme personale de pe vremuri și nu le pricep. Nu le pricep, și pace bună.

Viața este simplă, viața este imens de simplă.* * *

A plouat două zile la rând și drumul de la cabană spre Uioara Veche e plin de noroi. Am făcut un foc împărătesc în sobă și am citit în amândouă serile, până după miezul nopții. Miroase a toamnă – și nu suntem decât la începutul lui septembrie. Azi-dimineață, se înseninase puțin și am crezut că se îndreaptă vremea, dar pe urmă ploaia s-a dezlănțuit din nou, mai puternică.

Pe la cinci, am primit o vizită care m-a uluit. Marjorie Dunton, în manta de ploaie, cu capul gol, udă, zgribulită și gălăgioasă. (No mai văzusem în ultimele zile. O singură dată, miercurea trecută, mi se pare, am întâlnit-o spre Prahova. Ea era cu Dronțu, care părea teribil de încurcat, așa că le-am, spus doar în trecere bună ziua.)

— Am venit să te scot din vizuină. I-am căutat o pătură uscată, pantofi de pâslă, un halat de casă și am instalat-o lângă foc, să-și usuce părul, care, de ud ce era, încetase să mai fie blond. Am făcut ceai și am silit-o să-l bea cu mult coniac. Pe urmă, am vorbit de una, de alta… I-am spus că plec în două-trei zile la București.

— Știu. Anul trecut tot pe vremea asta ai plecat. Îmi place felul ei de a vorbi, net, fără pauze, fără căutări, puțin băiețesc.

Mai târziu, a venit și Marin de la schele, deloc mirat că o găsește la mine. Am condus-o amândoi acasă și, de câteva ori, unde noroiul era prea mare, am luat-o pe sus, „la groapa cu furnici”.

Ea cânta, învârtind triumfal basca pe care i-o dădusem să și-o pună în cap.It’s a long way to Tip-perrari!It’s a long-way to go..

II[modifică]

„Der Querschnitt” pe noiembrie are un lung studiu despre Mircea Vieru, cu fotografii, machete și reproduceri. Un capitol special pentru lucrările de la Uioara.

Succesul așadar, succesul definitiv, inatacabil, trecând dincolo de orizontul Bucureștilor. Cine ar fi spus, cu ani în urmă, că va veni așa de repede?

Când m-a dus profesorul prima dată la el, l-am găsit în cel mai grav moment al carierei. Nu lipsea mult să renunțe la luptă. Dacă nu s-ar fi ivit din senin Ralph T. Rice, Vieru ar fi fost un om terminat. Nici azi nu pricep cum a suportat atâtea.

Nu deschideam ziar să nu găsesc o informație, o perfidie, o farsă. Pretutindeni, la rubrica ecourilor, la „viața veselă”, în revistele de umor, în caricaturi, la „chestia zilei”, pretutindeni Mircea Vieru, numai Mircea Vieru, în fiecare zi Mircea Vieru. Toate gafele îi erau atribuite, toate prostiile le spunea el, toate păcălelile le suporta el. În vară, în revista de la Cărăbuș, Tănase, cu o mistrie și o cărămidă în mână, spunea un cuplet în care explica toată „chestia”. Se râdea teribil, și eu însumi țin minte că m-am amuzat atunci. Mai târziu, am aflat că Vieru nu plecase în vara aceea din București, anume ca să nu se spună că evită a fi văzut. Ce clipe crunte trebuie să fi trăit, el, atât de orgolios, atât de susceptibil în cele mai mărunte lucruri, atât de copil în supărări și răzbunări.

Propunerea profesorului de a mă recomanda lui ca să mă primească în atelier o acceptasem mai mult din curiozitate. Student în anul II, nu mă așteptam la cine știe ce isprăvi personale într-un birou de arhitectură, în care nici cunoștințele elementare nu le aveam pentru a mă orienta în lucrările curente. Dar mă interesa omul, omul acesta care deschisese atâtea atacuri, se angajase în atâtea lupte, își născocise atâtea adversități. Avea împotriva lui presa, confrații, școala, oficialitatea, ministerele, tot Bucureștii, toată România, toată planeta.

— O să-l cunoști pe cel mai detestat locuitor al pământului, îmi spunea profesorul, urcând scările cu mine, spre atelier. Cel mai detestat locuitor al pământului! Blond, ochi albaștriverzi, surâs deschis în plină lumină, ținută modestă, cu tresăriri neașteptate de orgoliu, mâini nervoase, voce scăzută, egală, care nu urcă niciodată, deși îți dă atât de des impresia de vehemență, prin accent, prin fel de a puncta cuvintele, prin tăceri… Fiorosul Mircea Vieru semăna jumătate a licean, jumătate a botanist amator. Abia mai târziu, cunoscându-l, mi-am dat seama că violența lui, despre care se vorbea atâta, nu este imaginară, ci, dimpotrivă, foarte precisă, foarte ascuțită. E o violență de intelectual, o violență obiectivă în lumea valorilor, în lumea ideilor, ceea ce nu are absolut nimic de-a face cu bunătatea lui personală, cu nesfârșita lui generozitate. Vieru este violent, cum numai oamenii buni pot fi, violent cu dezinteresare, cu pasiune, cu libertate. Acum înțeleg foarte ușor acea otrăvită vâltoare din 1923, care trebuia cu orice preț să-l suprime.

Când, imediat după război, Mircea Vieru strecura în studiile lui de arhitectură și urbanistică oarecari insolențe de gândire, lucrul acesta îl făcea mai degrabă simpatic. „Al dracului Vieru”, gândeau camarazii lui de breaslă, vag admirativi, vag neîncrezători. „Arhitectura nu e o afacere privată între un om cu bani și unul cu diplomă. Arhitectura este o problemă de viață socială. Toate libertățile sânt posibile, numai libertatea prostului gust, nu. O casă prost gândită este un atentat la liniștea publică”. „Al dracului Vieru!”

Dar, când, de la acest umor de generalități, Mircea Vieru a trecut la fapte precise, la exemple directe, citând nume și lucrări, punând în cauză oameni și opere, nu numai idei și opinii, istoria s-a schimbat. Se clătinau câteva siguranțe personale – și asta era foarte grav.

Vreo trei ani, omul ăsta n-a făcut altceva decât să denunțe. Nu se ridica o construcție mai mare căreia să nu-i facă procesul, în public, în scris. Amănunțit, cu fotografii, cu detalii, cu cifre, cu nume, urmărea pas cu pas tot ce se făcea, verificând, contestând, atacând. Propriile lui lucrări nici nu-l mai interesau. Îl pasiona în arhitectură numai orientările, erorile, locurile comune, falsele revoluții. Încetase să fie un arhitect și devenise un pamfletar. Câte concursuri n-au fost tulburate de intervenția lui inoportună, câte concesionări n-au fost puse în primejdie de el, câte aranjamente artistice n-au căzut din indiscreția lui! Se mai râdea și acum, pe ici pe colo de îndrăznelile lui, de extraordinara lui vervă polemică, dar se râdea galben. Căci nimeni nu știa la ce se poate aștepta din partea acestui omuleț blond, nervos și intolerant, care își cheltuia puținii lui bani tipărind reviste, de artă și critică, pe care le scria, le corecta, le administra singur, istovit de muncă, dar îndârjit de pasiune.

Nedumerirea a fost maximă când a apărut pamfletul lui ,,Pompierismul academic și pompierismul revoluționar”. Până atunci toată lumea știa că Vieru e „modernist”. Acuma nu mai știa nimeni ce este. Toate surprizele erau posibile și nici o formulă nu te punea la adăpost. Vieru dispunea de liniștea ta, de libertatea ta, de micile tale aranjamente. Trei ani s-a ocupat el nestingherit cu această poliție artistică, răspândind panică și provocând surde dușmănii, care deocamdată nu aveau cum să se arate, dar care așteptau cu răbdare momentul bun. Momentul acesta n-a întârziat prea mult. Întâia imprudență a lui Vieru a fost semnalul. Căci era cu adevărat o imprudență din partea lui să accepte în acel timp lucrările din parcul inginerilor. I se dădea dintr-odată pe mână ridicarea unui întreg cartier de oraș. Recunosc că întreprinderea era amețitor de frumoasă pentru omul acesta, care toată viața lui nu visase decât să poată construi o dată ceva mare, larg, nou, de la început, pe unica lui răspundere, după unica lui voință. Dacă ar fi fost mai prudent, ar fi înțeles însă că ceasul acela nu-i îngăduia asemenea noroc. Un om pândit de atâtea răzbunări nu avea dreptul la liniștea de a crea. Un Vieru arțăgos putea fi tolerat atâta timp cât era sărac. În ce să-l fi lovit? În inteligența lui? În pasiunea lui de a lupta? În bucuria lui de a nu poseda nimic, care să-l condamne la compromis, la frică, la prudență? Dar un Vieru angajat într-o mare lucrare, un Vieru pe cale de a realiza o operă de mari proporții, un asemenea Vieru devenea, din primejdios, primejduit. Mai ales primejduit. În prima zi în care fostul pamfletar călca pe șantier, în prima zi, soarta lui trebuia lichidată: erau palme vechi de întors, atacuri de plătit, violențe de răzbunat. Ce a fost, Doamne, ce a fost! Nu numai articole de gazetă, nu numai discuții de cafenea, nu numai scrisori anonime consorțiului care îl angajase pe Vieru. Pe acestea toate le-ar fi învins poate el singur, care știe să scrie, să discute și să și semneze. Dar întruniri cetățenești de cartier au protestat împotriva „sluțirii Capitalei noastre, prin cedarea iresponsabilă a unui întreg parc de construcții unui cârpaci pretențios”. Dar interpelări la Cameră, dar telegrame la ministerul artelor, dar manifestații „spontane” la Primăria Capitalei, dar dezertări colective de la lucru… Țin foarte bine minte acele placarde imense atârnate de un cărucior, pe care îl trăgea pe Calea Victoriei și pe Bulevardul Elisabeta un măgăruș, repede ajuns popular.

„Bucureșteni! veți răbda voi ca, în această Capitală a României întregite, primul venit să facă experiențe riscante pe seama orașului vostru? Veți îngădui voi sacrificarea celui mai pitoresc colț al cetății lui Bucur?”

Nu-l cunoșteam în acel timp pe maistru, și toată istoria aceasta mi-ar fi fost indiferentă, dacă n-aș fi avut din instinct un început de simpatie pentru omul care întrunise acea unanimitate de dușmănii. Urmăream din ziare mersul afacerii și am fost serios mâhnit în ziua în care am citit că „în sfârșit bunul simț triumfând, contractul arhitectului Mircea Vieru a fost reziliat și lucrările din parcul inginerilor întrerupte, spre satisfacția generală”. L-am cunoscut câteva luni mai târziu, în toamnă.

Era un birou deșert. Prietenii dezertaseră câte unul, clienți nu se vedeau, vara trecuse fără lucrări, iarna venea fără proiecte. Vieru scria un memoriu-pamflet, în care „punea la punct” trista afacere a contractului reziliat.

Noaptea scria, pentru ca dimineața să ne citească febril, cu gesturi, cu izbucniri. Se războia cu tot universul: cu guvernul, cu parlamentul, cu primăria Capitalei, cu partidul liberal, cu poporul român. Când găsea o expresie tare, se lumina: „Am să le arăt eu”. Ce o să arate și cui o să arate – era greu de spus. Un singur om rămânea mereu lângă el, înfuriindu-se de furiile lui, suferind de înfrângerile lui: Marin Dronțu.

Purta bâtă și își scosese permis de armă. Ținea cu tot dinadinsul să împuște pe unul din „golanii” care scriau la gazetă împotriva maistrului și, dacă nu a făcut-o, cred că a fost numai din dificultatea alegerii: nu știa cu care să înceapă. Au fost însă câteva bătăi suspecte noaptea, din care au ieșit câteva capete sparte și nu m-aș mira să fi fost pe acolo mâna lui Dronțu. Și astăzi, când îl întreb, râde misterios. „Nu știu, n-am văzut”. Mai erau însă și zilele de renunțare, când Vieru își pierdea și febra, și gustul de luptă, când se plimba prin atelier obosit, când totul i se părea vid, fără sens, fără valoare, când planșele îl dezolau, polemica îl plictisea, oamenii, dușmani sau prieteni, îi erau totuna.

„Într-o zi, o să închidem prăvălia”, spunea cu indiferență, ostenit, după zeci de cafele și sute de țigări fumate nervos, până la carton.

Uneori, venea pe la noi Ghiță Blidaru și intrarea lui de om viforos îl scutura pe maistru din apatie. Găseau totdeauna un subiect de ceartă, căci nu există fapt sau idee asupra căreia acești doi oameni, care se cunosc de atâta vreme, să se poată înțelege. Apariția profesorului era întotdeauna înviorătoare. După plecarea lui, revenea cheful de muncă, revenea îndrăzneala de a înjura soarta și de a spera în ea.

„Lasă, mă, că o să le arăt eu”.

Și, uite, că le-a arătat. În primăvară, cerul l-a trimis pe Rice, care nu avea, ce e drept, un cap de trimis ceresc, dar avea bani mulți și un dram de scrânteală, adică exact ceea ce îi trebuia ca să se poată înțelege cu Vieru. Iar acum, după aproape șase ani, „Der Querschnitt” prezintă la Berlin lucrările unui mare arhitect de la Uioara Prahovei.

Am stat azi-noapte târziu de vorbă cu Marin Dronțu la un pahar de vin și ne-am amintit de toate câte au trecut. „Unde sunt, mă, ăia de-l înjurau, unde sânt, că-i mănânc!” Ce mă apropia mai mult atunci de maistru era cred orgoliul lui rănit. Eu însumi aveam atâtea umiliri intime de vindecat, încât vecinătatea acestui om lovit din toate părțile mi se părea stimulatoare. Avea sclipiri de mânie și dezgust, care răzbunau totul ca o flacără, ca un vârf de cuțit. Păstrez din amintiri, din obligații ereditare, probabil, o inevitabilă simpatie pentru omul însingurat, pentru omul învins. Singura durere pe care o înțeleg direct, din instinct, fără explicații, este durerea descurajării. Trăisem și eu în otrava difuză a ostilității, știam și eu ce se cheamă o înjurătură peste umăr, un pumn aruncat în trecere, o ușă trântită provocator.

Le cunoscusem pe toate, zi de zi, respirasem mereu atmosfera adversității, care te oprimă de pretutindeni, anonimă, încăpățânată, fără început și fără sfârșit. Astăzi în amintire, drama asta îmi pare puerilă și exagerată. Atunci, însă, cu experiența primilor lamentabili ani de universitate, sufeream de apăsarea ei. Fiecare om întâlnit putea fi un dușman, fiecare mână întinsă putea fi o lovitură.

Nici spre Blidaru n-am venit fără teamă. Scandalurile din facultate, bătăile de stradă, tensiunea acelui an de dușmănie îmi întrețineau ca pe o rană veșnic deschisă conștiința păcatului de a fi evreu. Duceam cu mine acest sentiment până la obsesie, până la manie, și acum îmi dau seama că era un abuz în neliniștea mea, abuz care pe străini trebuie să-i plictisească de moarte. Naivitatea oamenilor care au de ascuns ceva – o crimă, o rușine sau o dramă – este de a se închipui suspectați. În realitate, există o formidabilă doză de indiferență în lume, indiferență care ți-ar da dreptul să crapi în pace, fără ca să bage cineva de seamă. În ce îi privește pe evrei, eroarea lor este de a observa prea mult și, mai ales, de a se crede observați. Mi se părea pe atunci că orice privire îndreptată asupră-mi este o întrebare. Mă simțeam urmărit de o permanentă somație. Simțeam nevoia stupidă comică, urgentă de a mă denunța: sânt evreu. Altfel știam că mă voi înăbuși în compromis, că voi cădea din minciună în minciună, că voi mutila tot ce este în mine dor de adevăr. Nu o dată am invidiat viața simplă a evreilor din ghetou, care purtau o pată galbenă, umilitoare poate ca idee, dar comodă și tranșantă. Căci, ei terminau odată pentru totdeauna cu oribila comedie de a-și rosti numele ca pe un denunț.

N-am stat niciodată de vorbă cu cineva fără să întreb cu teamă dacă știe sau nu știe că sânt evreu și dacă, știind acest lucru, mi-l iartă sau nu mi-l iartă. Faptul mi se părea o adevărată problemă, de care sufeream și care mă încurca până la absurd. În privința asta, mă decisesem de mult să renunț la orice abilitate și să clarific din capul locului chestiunea, mărturisind totul cu bruschețe, neîntârziat, ceea ce pare a fi de multe ori un semn de orgoliu agresiv, dar nu este în fapt decât unul de orgoliu înjunghiat. Cu Vieru, am încercat de aceea, din chiar prima zi, să mă explic asupra acestui lucru, dar el a retezat convorbirea de la primele cuvinte.

— Nu mă interesează, dragă. E o chestiune personală a dumitale și te rog să ți-o păstrezi. Vrei să-ți spun dacă sânt antisemit? Nu știu. Nu cunosc chestia, nu mă interesează, nu mă poate interesa. Un lucru însă îți voi spune: orice judecată globală despre o categorie de oameni mă înfioară. Eu nu sânt mistic. Am oroare de adevăruri generale. Eu nu pot judeca decât de la caz la caz, de la om la om, de la nuanță la nuanță.

Am crezut că vrea să fie amabil. Mai târziu, însă, cunoscându-l, mi-am dat seama cât fusese de sinceră declarația aceasta de la început, care nu era anume potrivită pentru mine, ci răspundea unei gândiri statornice. Am verificat-o pe urmă nu numai în atitudinea lui Vieru față de semitism – chestiune la urma urmelor de amănunt pentru el –, dar în atitudinea lui de artist, de critic, de arhitect.

Mi se pare că era în primul an al lucrărilor de la Uioara, când a venit acolo într-o bună zi cineva să-i ceară un răspuns la o anchetă din „Universul” despre „specificul național”. Răspunsul îl mai păstrez și astăzi, decupat.

„Specificul național există fără îndoială. În artă, el este întrunirea tuturor locurilor comune. Gradul de specificitate indică astfel și gradul de platitudine. De aceea a crea înseamnă mereu depășirea acestui specific. Un artist este el însuși – sau nu e nimic. Dar a fi el însuși înseamnă a trăi adevărurile sale, a suferi de experiențele sale, a inventa stilul său. Toate acestea nu se făptuiesc însă decât prin renunțarea la facilitate, iar cea mai funestă dintre facilități o constituie așa-zisele valori specifice care se formează prin sedimentarea mediocrității colective și pe care le găsești de-a gata. Specificul național este în definitiv ceea ce rămâne dintr-o cultură după ce i-ai luat efortul personal de gândire, experiențele de viață individuală, izbânzile singurătății creatoare. Acesta este”. Au urmat două săptămâni de înjurături, polemici și revolte, la care Vieru n-a răspuns nimic. Dar de la Berlin, unde plecase să facă o comunicare la Institutul de conjunctură, profesorul Ghiță i-a telegrafiat ritos:

„Citit ancheta din «Universul». Ești un sinistru dobitoc”. La asta a răspuns:

„Sânt poate un dobitoc sinistru. Nu sunt în nici un caz un dobitoc specific. Am și într-asta stilul meu personal”.

III[modifică]

Ieri, lecția de deschidere a profesorului. Atmosferă de mare eveniment, cu un înfiorat aer de festivitate și încordare, ca într-o arenă, în care, dintr-un moment într-altul, trebuie să se dezbată ceva decisiv. Zgomotul pupitrelor care se ridică și se lasă, vocile care se strigă de la un colț al sălii la altul, saluturile explozive de revedere, fețele cunoscute, fețele străine – totul învălmășit, confuz, vibrând de curiozitate și nerăbdare.

Vieru singur, în băncile din fund, enervat, bătea toba cu degetele pe bancă. Mă temeam să nu fie recunoscut, ceea ce ar fi făcut oarecare senzație plictisitoare în timpul lecției, în care avea să se vorbească atâta de el.

Marin Dronțu lipsea. „Nu viu, mă. Mie îmi face rău. Uite, recunosc că nu pot fi obiectiv când e vorba de maistru. Eu nu sânt critic și nu mă pricep la asta, îl iubesc pe maistru și cred în steaua lui. Peste asta ce vrei să-mi spună lecția lui Ghiță Blidaru? Orice o spune, dacă o avea dreptate, dacă n-o avea, pe mine o să mă amărască. Și n-am chef să fiu amărât”.

În fond, lecția profesorului – deși el o anunța violentă – n-a fost violentă. Se vedea bine că e numai pragul unui întreg sistem de explicații și încadrări mult mai vaste decât cazul particular al Uioarei.

Transcriu din notele pe care am izbutit să le iau în grabă: „Să fim bine înțeleși: nu e vorba să punem aici în cauză valoarea lucrărilor arhitectului Vieru la Uioara. Ele reprezintă poate un fapt de geniu. E de discutat însă semnificația lor în raport cu spiritul românesc și, pentru lecția noastră, în raport cu economia românească. Întrebarea mea este dacă cineva are dreptul de a avea geniu împotriva necesităților pământului pe care trăiește. Mai precis: dacă cineva, prin fapta sa individuală, poate interveni în procesul latent al forțelor de viață colectivă, spre a le modifica, impunându-le un obiectiv străin lor, deși eventual superior. În fapt, acest argument al superiorității este cu totul fals atunci când e vorba de două structuri. O ploaie nu este superioară unui burlan, și nici un burlan nu este superior unei furculițe. Nu poți stabili o scară de valori între fenomene distincte. Crima unui tigru imbecil care ar râvni să devină infuzor n-ar fi mai mică decât crima unui infuzor de geniu care ar tinde să devină tigru. Și într-un caz, și într-altul, este o trădare, o degradare, și nu e nicăieri scris că, din punctul de vedere al vieții, degradarea infuzorului este mai puțin tragică decât a tigrului. La Uioara, în cinci ani, un om îndrăzneț a substituit unei așezări de podgoreni o așezare de industriali. În virtutea cărei socoteli? În virtutea unei prejudecăți după care un coș de fabrică are drepturi mai mari decât un butuc de viță. Ei bine, această judecată e monstruoasă. Nici coșul de fabrică, nici butucul de viță, luate de unul singur, nu înseamnă nimic. Ele nu prind sens decât încadrate într-o familie, într-o structură. Dincolo de această structură, ele rămân simple și moarte abstracții. Abstracție coșul de fabrică, la Uioara și nu mai puțin abstracție butucul de viță la Manchester. Această ignorare a legilor specifice de viață, această ignorare a formelor specifice de trăire este o pervertire ale cărei rădăcini istorice ar trebui urmărite departe de tot, prin tot secolul al XIX-lea, spre izvoarele revoluției franceze și, mai departe, spre izvoarele reformei. Cursurile noastre din anii trecuți au schițat cadrele mari ale problemei. Îmi propun să studiem anul ăsta, în această lumină, câteva aspecte speciale ale economiei românești, desfigurată de pașoptism și de liberalism până la sufocarea celor mai elementare orientări locale…”

A fost o lecție frumoasă, și Vieru a trebuit s-o recunoască. Mam plimbat cu el după curs.

„Hotărât, nu mă voi înțelege niciodată cu profesorul Ghiță. E un seminarist, un teolog. Un om care e fericit când se poate supune la ceva, nu importă la ce. Cu o mie de moldoveni ca el și cu o mie de munteni tot ca el, nu mă mir că aici a stăpânit veacuri de-a rândul cine a vrut: și turcii, și rușii, și fanarioții. Toată viața lui e făcută din supuneri. «Supuneri la realități», cum zice el. Supunere la tot ce te depășește. Eu, unul, în ziua în care aș crede că prin simpla mea condiție de om sânt condamnat să fiu depășit, m-aș împușca. Sânt un om liber, sau nu mai sânt nimic. Liber să gândesc, liber să stabilesc valori și să fixez ierarhii. Lumea se poate înțelege prin discriminări critice și prin cercetări severe. Și, dimpotrivă, se poate întuneca definitiv prin renunțări la gândire și prin refugiu la intuiții mistice”.

Între Ghiță Blidaru și Mircea Vieru este o întreagă istorie de rezolvat, o întreagă cultură de înțeles. Dacă n-ar fi pitorescul personal al fiecăruia, capul de faun blond al lui Vieru, capul de lup viforos al lui Ghiță Blidaru, dacă n-ar fi viețile lor atât de vii și de diverse, cu pasiuni, cu lupte, cu amoruri, ce personaje de dialog platonician ar face acești doi, ce stâlpi opuși de teoremă! „Drama istoriei românești moderne”, jucată și susținută de doi eroi.

Nimic mai schematic și totuși nimic mai just. Grosolan vorbind, cultura românească n-a depășit încă stadiul problemelor de conștiință, pe care i le punea la 1860, apariția drumului de fier. Cu apusul sau cu răsăritul, cu Europa sau cu Balcanii, cu civilizația urbană sau cu spiritul rural, întrebările sânt mereu aceleași.

Le formula cu naivitate Vasile Alecsandri – le formulează cu spirit critic Ghiță Blidaru și Mircea Vieru. Tipul rural și tipul urban rămân totuși singurele categorii mereu valabile în cultura românească. Cred că se pot stabili filiații foarte sigure într-unul sau altul din aceste două sensuri, oriunde, în literatura românească, în politică, în muzică, în jurnalism… Nici o dificultate pentru Vieru. Este tipul urban prin excelență. Unul din acei europeni din care cartezianismul, revoluția burgheză și civilizația citadină au izbutit să facă o nouă națiune, peste toate granițele continentului.

„Cred într-o identitate umană. Cred în valori universale și permanente. Cred în demnitatea inteligenței”.

Sânt convins că aceste trei scurte propoziții îl rezumă pe Vieru în tot ce gândește fundamental. L-am întrebat odată dacă războiul, din care s-a întors cu două răni prost închise, nu i-a dat peste cap certitudinile lui intelectuale.

„Nu. Aș putea spune, dimpotrivă. Am luptat cu seriozitate, fiindcă îmi place să fac orice cu seriozitate. Dar am știut mereu câtă valoare avea treaba asta. După a doua rană, m-am trezit într-o noapte la un post de ambulanță, trântit pe targă, într-un colț, lângă un caporal neamț, rănit și el, care nu avea mai mult de 19 ani și care mi-a spus că așteaptă să se termine războiul ca să poată pleca la Paris, unde voia să pregătească o teză despre raporturile dintre Goethe și Stendhal. Am vorbit toată noaptea despre asta și ne-am ajutat amândoi să reconstruim din memorie harta peregrinărilor lui Beyle prin Europa de la 1812 la 1840. A doua zi dimineață, urma să ne despărțim pe totdeauna, eu spre un spital, el spre altul, amândoi spre moarte poate – dar, deocamdată, în acea noapte, problema noastră cea mai urgentă asta era. Din doi ani de război, întâlnirea aceasta a fost cel mai frumos lucru”.* * *

Pe cât mi-e de lesne să-l văd pe maistru trăind între hotarele acestei gândiri liniare, cu așa de simple legi, pe atât mi-e de greu să înțeleg nu gândirea lui Ghiță Blidaru și nici viața lui, ci gândirea și viața lui la un loc. Mi se par atât de contrazicătoare! Omul acesta, care a trecut prin biblioteci, prin universități, prin metropole, se îndârjește să rămână în cugetarea lui un plugar. „Nici nu sânt altceva”, îmi spune. Se poate. Se poate să nu fie decât un plugar. Dar în aceeași seară am ascultat la el al doilea concert brandenburgic de Bach, la patefon, și, pentru ca trădarea să fie completă, Les folies francoises a bătrânului Couperin. Are o înțelegere pentru artă de o finețe care merge până la cele mai ușoare nuanțe, până la cele mai subțiri umbre. Și însuși acest Breughel, unic tablou din camera lui de lucru, ce caută în casa unui plugar din Vâlcea, cum nu ostenește a-mi aminti că este? Ghiță Blidaru trăiește astfel într-un cadru pe care gândirea lui îl refuză, trăiește cu valori de care se dezice, se bucură de victorii pe care le contestă.

„Europa e o ficțiune” o spune de șase ani în universitate, la curs, dar el n-a încetat un moment de a iubi spiritul acestei ficțiuni. Căci Breughel acestei ficțiuni îi aparține, și Bach de asemeni, și Couperin nici vorbă. Totuși, după ce a trecut prin toți și i-a iubit pe toți, Ghiță Blidaru se întoarce invariabil la butucul de viță, în numele căruia vorbea deunăzi la facultate.

Rămâne mai departe neînțeles pentru mine, prin ce miracol omul acesta gândește totuși, fără efort, fără simulare, ca un țăran. Viziunea lui de viață pare să se deschidă spre atâta cer și atâta pământ, cât se vede între coarnele plugului. De mai mult nu are nevoie. El crede în legi de viață care se fac și se desfac deasupra capului nostru, crede în ierarhii pe care nimeni nu are dreptul să le spargă, crede în stăpânirea fără control a pământului asupra omului.

,,Ești ceea ce pământul tău te obligă să fii, și nimic mai mult”. În ce mă privește, obosit de a fi crezut prea mult în dreptul meu de a spune vieții „eu!” cum i-aș fi spus „stai!” – gândirea aceasta de lene, de supunere, de renunțare a fost și o lecție de modestie și o chemare la pace.

Dar mă întreb cum nu se revoltă propriul său orgoliu, pe care îl bănuiesc imens, cum nu protestează dorul lui de aventură, cum nu se ridică instinctul lui de vehemență, de luptă, de pribegie și cum se resemnează toate să stea supuse sub renunțarea unei inteligențe care a început sacrificiul prin sine însăși? Căci inteligența aceasta, care are atâtea flăcări câte trebuie pentru un început de revoluție, pare decisă a le opri mereu sub cenușă, pentru a muri într-o zi cu simplitatea unei minți de țăran care n-a trecut niciodată mai departe de linia securei lui cu care a tăiat iarbă șaptezeci de ani, din optzeci.

IV[modifică]

L-am întâlnit pe Phillip Dunton, la Exploatare, în Piața Rosetti. Venise cu câteva rapoarte pentru Rice și se grăbea să nu piardă trenul de 2 pentru întoarcere. Ne opriserăm pe scară să ne strângem mâna.

— Și Marjorie ce mai face?

— Citește și stă la sobă. E un frig teribil la Uioara. A înghețat ca în plină iarnă. Dar n-ai văzut-o pe Marjorie săptămâna trecută aici? A fost și ea la lecția de deschidere a lui Ghiță Blidaru. A venit anume: zicea că nu poate să lipsească. Era vorba de Uioara, nu-i așa?

N-am apucat să-i răspund. Mai avea numai cinci minute până la tren. Mi-a strigat din josul scării:

— Vino într-o duminică la Uioara. Marjorie o să se bucure. Așadar a fost săptămâna trecută aici. Altădată ar fi năvălit în atelier de dimineață și mi-ar fi strigat din prag: „Te confisc! Ești al meu până la orele 22 și 17 minute”.

… Și minciuna asta stupidă a lecției de deschidere, la care nici n-a fost. Nu e stilul dumitale, Marjorie, minciuna. Și în adulter aș fi pus rămășag că vei rămâne sportivă, simplă, fără lașități. Înțeleg acum și durerile de inimă ale lui Dronțu, care nu se simțea capabil să suporte lecția profesorului Ghiță, de teamă să nu fie prea aspră pentru maistru.

Azi, la birou, i-am spus lui Marin în treacăt:

„A fost ieri Phillip Dunton. M-am văzut cu el la Exploatare”. Câteva secunde, bunul meu Marin a stat pe gânduri: să audă sau să nu audă ce-i spun? A optat pentru surzenie.

— Cine mi-a luat echerul?, a zbierat din senin. Ieri l-am lăsat aici și acuma nu mai e. Parcă umblă stafii. E nemaipomenit. Nu se poate lucra în casa asta.

Pe măsură ce zbiera, își dădea el singur seama cât e de falsă izbucnirea și, pentru că nu mai știa cum să termine, zbiera și mai tare.

Pe urmă a tăcut, dintr-odată, îmbufnat, sumbru. Icnea din când în când, ridica din umeri, înjura de toți sfinții. La plecare, s-a luat după mine și m-a ajuns din urmă, pe stradă.

— Nu mergi să luăm o țuică?

— Ba merg.

— Haidem.

Și, mai încolo, pe drum, fără nici o legătură.

— Arză-le-ar focul de muieri. Numai ele, mă, numai ele face ale mai mari buclucuri.* * *

Lungă scrisoare dezolată de la junele Dogany. Lucrurile nu merg deloc bine la Budapesta. Universitatea e din nou închisă, au fost scandaluri mari, bătăi de stradă, arestări. El însuși a fost lovit destul de rău la cap.

„Toate ar fi bune și pe toate le-aș îndura, dacă cel puțin aș izbuti să rămân. Joi trebuie să mă prezint cu actele mele la secretariatul facultății, pentru o nouă verificare. Voi fi menținut? Voi fi eliminat? Tata mă amenință că-mi taie pensiunea dacă nu mă întorc la Satu-Mare. Dar nu pot, nu pot. Ce vrei să fac acolo, într-o țară care nu e a mea? Dar este Ungaria țara mea? Da, de o mie de ori da, orice ar spune tata și oricât ai râde dumneata. Un singur om m-ar înțelege, dacă ar trăi; Andrei Ady. I-aș scrie și sânt convins că m-ar înțelege”.

I-am răspuns: „Dragă Pierre Dogany, rămâi unde te afli. Va trece, vei uita. Ce ți se întâmplă dumitale acum mi s-a întâmplat și mie cu șase ani în urmă. A trecut și, într-o zi, voi uita. Te-au bătut? Nu e nimic. Au să te mai bată de zece ori, și pe urmă vor obosi. Dacă râd de d-ta? Da, mărturisesc că râd și că fervoarea d-tale maghiară mi se pare comică. Asta nu înseamnă că nu te înțeleg. În locul d-tale aș face același lucru. În locul d-tale, am făcut același lucru. Astăzi, totul e așezat, cuminte și amical. Mi se întâmplă să-mi amintesc de desperările mele trecute și să nu le înțeleg. Mi se par rușinos de copilărești.

Silește-te să nu suferi. Să nu te lași adică pe seama plăcerii de a suferi. Există o mare voluptate în persecuție și a te simți nedreptățit este probabil una din cele mai orgolioase bucurii intime. Fii atent aici și nu-ți îngădui asemenea orgoliu. Încearcă să primești cu oarecare umor tot ce ți se întâmplă. Gândește-te cât am fi de ridicoli dacă ne-am alarma de fiecare ploaie care ne udă. Crede-mă, ceea ce ți se întâmplă dumitale acum, oricât ar fi de trist, nu e mai mult decât o ploaie”.* * *

Am încercat să-mi amintesc de unde îl cunosc pe Arnold Max și mi-a fost cu neputință să-mi aduc aminte. Nu mai țin minte nici unde, nici în ce împrejurări l-am văzut întâia oară.

Mi-am făgăduit de atâtea ori să-mi controlez relațiile și bag de seamă că sânt incapabil să pun ordine în privința asta. E intolerabilă lenea cu care rabd să se îngrămădească în jurul meu diverse cunoștințe și amiciții, care la început nu sânt nici calde, nici reci, nici albe, nici negre, dar care într-o zi, fără să știu, devin obligatorii, existente, sufocante.

Am stat într-o seară să cuget la diversele mele legături cu diverși oameni și m-am înspăimântat aflând cât de multe sânt prieteniile mele inutile, fără necesitate, fără interes. Te trezești pur și simplu înconjurat de drame și comedii care au crescut în umbra indiferenței tale și care, de la un moment dat, încep a avea drepturi asupra ta și împotriva ta. De ce? Cum? Când? E prea târziu ca să mai afli și, în orice caz, e prea târziu ca să mai îndrepți ceva.

Ar trebui o vigilență neiertătoare, de fiecare ceas, pentru a tăia din rădăcini toate tentativele de cordialitate, căci, mai curând sau mai târziu, vei deveni victima lor. Visez o viață redusă la câteva legături sever alese, trei-patru, atâtea câte îmi sânt absolut necesare, atâtea câte răspund exact obligațiilor mele interioare. Restul ținut la distanță, în zona bine păzită a salutului scurt pe stradă, de unde nici o efuziune, nici o confesie, nici un sentimentalism nu trebuie să treacă dincoace spre tine. Întâia concesie, întâia slăbiciune e fatală.

Uite-l pe acest Arnold Max. Mi-a stricat toată după-masa de ieri, ducându-mă cu el în lung și în lat pe străzi, ca să-mi povestească nesfârșitele lui probleme de artă și de viață. „Interesant tip”. Dar eu nu sânt, domnule, un romancier și să-i ia dracul pe toți tipii „interesanți”, că n-am ce face cu ei. Încă un om cu febră și ăsta. La 33 de ani pare de 22, mic, slab, cu capul lui de viezure speriat, cu mantaua de ploaie fluturând în vânt, cu buzunarele pline de hârtii (note de la spălătorie, versuri, începuturi de poeme, scrisori de amor, manifeste moderniste). Mar interesa, să știu după ce logică se construiesc în conversație asociațiile lui de idei.

„Salutare… Bine că te întâlnii, vino joi seară la Costaridi, vine toată lumea… Știi, am descoperit un mare romancier; cel mai mare romancier, e formidabil… Leon Troțki. Episodul cu mortul din Finlanda în Mein leben e de Dostoievski, absolut Dostoievski… Imbecilul ăla de Costaridi mi-a vorbit iar de Moreas al lui. Nu mai poți respira de câți pompieri s-au îngrămădit în generația asta. Auzi, d-ta, Moreas…. Eu ți-o spun limpede: Tardieu s-a curățat. Urmează o combinație Herriot și pe urmă vine revoluția socială… Mie mi-a spus odată Stănescu că el poartă ciorapi de 800 de lei perechea. Vorbește enorm, cu o stranie volubilitate nervoasă, în care simți bâlbâindu-se zece gânduri deodată, zece idei, zece amintiri. Nu duce nimic până la capăt, își lasă gândurile să atârne după el, ca niște hârtii rupte, se agață de primul cuvânt, se lasă târât de întâia imagine.

Am impresia că vorbește din spaima de a tăcea, din spaima de a nu se trezi singur.

— La ce te gândești tu, când ești singur?

— Cum când sânt singur?

— Adineauri, de exemplu, înainte de a mă întâlni pe mine. Umblai pe stradă – nu? Și nu aveai pe nimeni lângă tine. Erai singur, prin urmare. Ei bine, la ce te gândeai?

Se oprește o clipă în loc, ca să-și amintească.

— Stai puțin… La ce mă gândeam… Nu știu. Arnold Max, omul-căruia-nu-i-se-întâmplă-nimic. Nu iubește, nu merge la teatru, nu iese în lume, nu-l interesează oamenii, nu-l interesează cărțile. Nici o femeie în viața lui, nici un prieten, nici un fapt, nimic, nimic. Un pustiu cu temperament, un pustiu cu probleme.

Scrie mereu, corectează, adaugă, șterge. Mă întreb dacă și-a ascultat vreodată liniștit, răbdător, propriile sale versuri. N-are timp. Trebuie să le scrie. Trăiește cufundat în ele, înăbușit, asediat. Din senin, în mijlocul vorbei, scoate din nu știu ce buzunar o hârtie cât o carte de vizită, din care citește jumătate de ceas, cu un fel de furie sau de entuziasm în stare să devoreze totul, poem și hârtie. Dacă-l ascult sau nu – îi e totuna. El citește mai departe cu nu știu ce rece iluminare, gata să înfrunte un ocean de indiferență. Propria lui indiferență în primul rând, care e mai tare decât pasiunea pentru poezie, pe jumătate simulată spre a da un sens groaznicului vid în care trăiește și de care fuge.

Este o poezie de om singur, tulbure, amețită cu neașteptate izbucniri de melodie curată, dureros de simplă pentru acest om complicat. Din tot ce a scris, îmi plac cele „cinci basme pentru voce mică”. Restul e obositor și întortochiat. Are talent, știu, are talent, toată lumea o spune, dar vreau o viață fără otrăvuri, fără artificii, fără probleme, o viață de „bună ziua”, „bună seara”, „pâinea e albă”, „piatra e tare”, „plopul e înalt”.* * *

Am zărit-o pe Marjorie Dunton într-un tramvai. Cred că nu ma văzut. A mai fost și joia trecută o dată. (O adusese Hacker de la contabilitate cu automobilul și am aflat asta chiar de la el.) „Spune-i salutări, dacă vă întoarceți împreună deseară”, „Nu, mi-a răspuns Hacker, mă întorc singur. Doamna Dunton rămâne la noapte în București”.

Vineri, la atelier, l-am pândit într-una pe Dronțu. „Ai dormit bine astă-noapte, Marine?”

Stupidă întrebare.* * *

M-a căutat la atelier Sami Winkler, ca să-mi ceară o scrisoare de recomandație pentru Ralph T. Rice.

— Nu cumva vrei să te faci miner?

— Nu e vorba de mine. Sânt câțiva băieți pe care îi pregătim să plece în Palestina. Și ar trebui să aibă câteva luni de practică într-o rafinărie. M-am gândit că tu le-ai putea înlesni intrarea în Exploatare. Fără salariu, se înțelege.

L-am condus pe Winkler în Piața Rosetti și i l-am prezentat bătrânului Ralph. Cred că se va face. Ne-am întors pe urmă amândoi spre atelier.

— Nu te supăra, Winkler, și iartă-mă că te întreb, ți-ai trecut teza?

— Nu. Am părăsit-o de mult. Nu mă mai interesează. Mai am de stat doi-trei ani și pe urmă plec. Mă fac agricultor într-o colonie oarecare.

— De ce agricultor? De medici nu e nevoie acolo?

— De medici, poate da, dar de diplome nu. Voi lucra pământul undeva, într-o colonie și, când o fi nevoie de un medic, voi face pe medicul. La un pansament tot mă mai pricep eu.

Ceea ce spune Winkler e foarte serios. De patru ani lucrează din primăvară până în toamnă la o fermă din Basarabia organizată de sioniști pentru pregătirea Pionierilor.

— Fără să mă laud, sânt un foarte bun plugar. Îmi spune asta cu simplicitate, fără bravură, aproape indiferent, ca și cum nimic n-ar fi mai firesc.

— Explică-mi, te rog, de ce pleci? În 1923 ar fi fost de înțeles. Dar acum, când lucrurile s-au calmat? Am impresia că în cinci ani toate s-au schimbat. E mai multă siguranță, mai multă bunăvoință, mai multă înțelegere. Se poate respira, se poate sta de vorbă.

— Posibil. Dar eu plec, nu fug. Plec nu pentru că aici ar fi rău și acolo bine, ci pur și simplu pentru că nu pot trăi nicăieri în lume, decât acolo. Eu sânt sionist, nu transfug. Vezi, în 1923, în plin scandal antisemit, sionismul era la apogeu, iar astăzi, când în lume e liniște și prosperitate, sionismul se află în criză. Eu prefer însă acest sionism în criză, pentru că este al unor oameni hotărâți, în timp ce sionismul din 1923 era al unor oameni speriați. Seară la Coptaridi. Lungi dezbateri despre neliniște, nevroză modernă, Gide, generația războiului, Berdiaev…

Sânt uimit cu câtă vervă se poate vorbi despre neliniște, la cafea. În 1923, pe timpul caietului meu verde, aș fi fost probabil pasionat de discuție. Încerc astăzi o jenă foarte precisă față de orice problemă globală, neliniște, destin, criză… E un abuz de termeni care mă descurajează.

Iată-l pe Radu Șiriu, spătos, sportiv, roz și bucălat, declarând fără ridicol, ca într-un roman rusesc:

— Nu știu nimic, nu înțeleg nimic: sânt în criză. Cum nu se înăbușă în prostul gust al unei asemenea declarații? „E trivial”, observ pentru vecini.

— Da, trivial, prinde replica, din colțul opus, Pârlea D. Ștefan. Da, e de prost gust. Ei și? De asta ne arde nouă? Să fim delicați, să fim spirituali, să fim sceptici? Cultură de bune maniere: mi-e silă. Să nu te doară, pentru că nu șade bine. Să nu zbieri, pentru că „ce-o să zică vecinii? Să nu trăiești, pentru că nu e gentil. Lăsați, oameni buni, stupiditățile astea. Am avut zece generații de sceptici, care s-au uitat mereu în oglindă, sub pretext că au spirit critic. Eu vreau să dăm în mama lor toate eleganțele astea și să trăim furtunos, fără bun gust, fără selecție, fără nazuri, dar cu strigăte personale, cu drame autentice.

Pârlea mă privește drept, cu o violență abia stăpânită. Și-a șters nervos ochelarii, ca să mă vadă mai bine, și ochii îi scapără de fulgere de mult adunate pentru zdrobirea mea. Frumoasă frunte: orgolioasă, înaltă, provocatoare, luminată de sclipirea ochilor, cărora miopia le dă un supliment de intensitate. Uite o adversitate la care țin ca la o prietenie. Nu mi-o explic, n-o înțeleg, dar din prima zi am simțit în omul ăsta o rezistență pe care nimic nu o doboară. Și, când toate simpatiile sânt atât de facile, nu e puțin lucru să câștigi fără trudă o dușmănie serioasă, una pe care să poți conta în zile bune, o dușmănie aspră, de om sănătos.

De altminteri, e singurul pentru care vorbele acestea vagi – criză, neliniște, autenticitate – au un înțeles viu. Eseul lui din „Gândirea” – „Invocație pentru o cât mai urgentă năvălire a barbarilor” – lămurea pentru prima oară putința unei poziții spirituale de la care să se poată spune cu oarecare îndreptățire: „Noi, ăștia, tinerii, care am venit după război”. Pentru mine, Pârlea gândește prea liric, iar eu pentru el trebuie să fiu prea sceptic. Aș vrea numai să-l fac a înțelege că nu e posibil să fii desperat și să ții conferințe la Fundație despre, desperare, să fii neliniștit și să conversezi despre neliniște. Aș vrea să-i spun că lucrurile acestea, dacă sânt adevărate, sânt o dramă și că dramele se trăiesc, nu se discută. E în firea lui Pârlea nu știu ce demon retoric care îl împinge spre manifest, lucru de care sânt cu desăvârșire incapabil eu, care n-am răfuieli decât cu mine însumi. Să discuți până la două din noapte la Mișu Costaridi despre „anxietate” și pe urmă să te duci la culcare e o comedie supremă. Păcat că Pârlea n-are umor.

S. T. Haim (bun prieten cu Pârlea – de când?) și-a plasat micul cuplet marxist:

„O generație de «neliniștiți»… Nostimi sunteți, amicilor. Altundeva e cheia voastră. Sunteți o generație de proletari fără conștiință de clasă. Slujbele s-au rărit, bursele sânt mici, toate locurile sânt ocupate. Ați rămas pe dinafară și, atunci, ca să nu vă pierdeți timpul, faceți metafizică. Într-o zi, o să înțelegeți că statul democrat și burghezia nu vă mai pot încadra – și atunci o să veniți spre revoluție. Să vedeți cum se topesc acolo neliniștile”.

V[modifică]

Abia seara, ieșind de la birou, mi-am amintit că e 10 decembrie. Eram cu Marin Dronțu.și am luat-o pe jos spre Calea Victoriei. Ningea somptuos, cu fulgi imenși, ca într-un ajun de an nou, și era într-adevăr pe stradă o forfoteală festivă, o rumoare cordială de duminică frumoasă. La Capșa, în colț, ne-a tăiat drumul cortegiul studenților coborând dinspre Universitate.

„Ce-o mai fi și asta?”, s-a mirat Dronțu. „Zece decembrie”, neam amintit amândoi deodată, și am râs.

Trebuie să recunosc că toată manifestația avea un aer de petrecere, un aer de început de vacanță, fără gravitate, jumătate glumă, jumătate entuziasm. Ne-am oprit, ca toată lumea, la marginea trotuarului să primim defilarea. „Jos ji-da-nii! Jos ji-da-nii!”

Strigătul se transmitea de la coloană la coloană, silabă cu silabă, într-un fel de lungă și șerpuită scară sonoră. Era frumos: mă întreb dacă nu e ridicol s-o spun, dar zău că era frumos. O mulțime de băieți tineri – cei mai mulți din anul întâi, desigur –, o teribilă voie bună, o atmosferă de recreație într-o curte de liceu. Nimic grav.

Ne-am amintit de primul 10 decembrie, Dronțu cu chef, eu cu o umbră de amărăciune.

— Mă, ce-am pocnit în ziua aia, mărturisește el.

— Te pomenești că tu ai fost ăla care m-a pălmuit.

— Te pomenești. Unde s-a întâmplat asta?

— În sala mare de la drept.

— Nu, n-am fost acolo. Noi, de la arhitectură ne-am dus la medicină, că la noi nu erau evrei destui. E aproape înduioșat. Aș fi nedrept dacă nu l-aș înțelege: sânt amintirile lui de junețe. Și ale mele – dar mai puțin vesele. În orice caz, e grotesc să mă revolt acum de aceste lucruri moarte. Nu mai e nimic grav, nimic agresiv. Acest „jos jidanii” de azi este aproape inocent, aproape simpatic.

Ne-am plimbat până târziu și ne-am istorisit nenumărate lucruri de atunci. Marin mi-a vorbit măgulit despre isprăvile lui.

— Mă, aveam atunci un retevei, ce nu s-a văzut. Fugeau ovreii de mine, de la o poștie. La medicină devenisem celebru. „Dronțu de la arhitectură”. Cine nu mă știa? Mă mir că nu auziseși de mine… Nebun eram, mă!

Nu e ciudat că mă găsesc astăzi în bună prietenie cu triștii eroi ai caietului din 1923?

N-aș putea spune exact cum s-au stabilit aceste păci succesive care ne-au dus pe unii spre alții. În orice caz, primul nostru an de facultate ne aruncase în colțuri opuse, iar ziua de azi ne găsește adunați la un loc. Nu e puțin.

E alt ceas care bate, alte întrebări care se pun. Scandalul în universitate era foarte frumos, dar insuficient. Cu atâta lucru nu se face o viață. Nici viața lor, care duceau o „luptă de revendicări”. Nici viața noastră, care duceam una de „probleme interioare”.

Bag de seamă, ca după o potolire de furtuni, că vânturile ce ne băteau erau aceleași și că naufragiul în care ne scufundam era comun. „Huligani” e un strigăt simplu și care rezolvă multe. Aproape tot atât de simplu ca „jos jidanii”. Să nu fi fost decât atâta lucru în mica noastră dramă?

De pe atunci bănuiam că mai e ceva. Astăzi o știu cu certitudine. Nu e vorba de Marin Dronțu, haiduc prin vocație. Dar e Pârlea. Marin Dronțu lovind cu ciomagul nu e interesant. Manifestantul pur și simplu. Cazul e mai grav pentru Pârlea și, cu gândul la el, mă întreb dacă a fi huligan este totdeauna mai comod decât a fi victimă.

N-am nici o îndoială că Pârlea ăsta a suferit serios în vâltoare. Nihilismul lui politic, inocentele lui revolte, formidabilele lui imprecații sânt poate puerile ca gândire, dar nu valoarea lor interesează, ci sinceritatea cu care le trăiește, drama prin care le trece. Nici vorbă, când îți dă cineva cu parul în cap, ți-e totuna dacă a fost un bandit sau un erou, și eu n-am să duc delicatețea până acolo, încât să prefer a muri de un revolver cu idei, în locul unui revolver analfabet.

Dar, socotindu-mi situația personală la fel de proastă, îmi pot permite să meditez puțin la agresorul meu. Ei bine, în cazul în care el se numește Ștefan Pârlea nu-l invidiez deloc. Dacă scandalurile studențești au fost pentru mine o tragedie, nici pentru el n-au fost altceva. L-am provocat într-o seară să vorbească despre rolul lui în mișcare. Mi-a răspuns cu voită brutalitate.

— Nu-mi pare rău de ce a fost. Îmi pare rău de cum s-a terminat: în indiferență, în uitare… A sparge geamuri e un lucru excelent. Orice faptă violentă este o faptă bună. Că „jos jidanii” e o dobitocie, de acord! Dar ce importanță are asta? Totul este să poți zgudui ceva în țară. Începe cu ovreii – dacă altfel nu se poate –, dar sfârșește sus, într-un incendiu general, într-un cutremur care să nu cruțe nimic. Aveam pe atunci ambiția asta, aveam mai ales nădejdea asta. Dar să știi că eu unul n-am terminat. Mă sufoc, dacă nu începe altceva.

Ștefan Pârlea poate gândi liric, cu simboluri, cu mituri, dar tumultul acesta nu e pentru el mai puțin o cugetare politică. Cine mă asigură că ideile sau cifrele lui S. T. Haim sânt mai aproape de adevăr decât iluminările lui Ștefan Pârlea? Mă reconfortează în băiatul ăsta totala lui incapacitate pentru scheme. El gândește printr-un fel de iureș care dărâmă, răstoarnă, îmbrățișează, fără metodă, fără criterii, după ritmul acceselor lui de frenezie. Urmăresc în vocabularul lui persistența câtorva termeni pe care nu i-a precizat suficient nici în scris, nici în vorbă, dar care au nu știu ce valoare magică pentru el. I-ar fi probabil greu să spună exact ce înțelege prin „năvălirea barbarilor” pe care o tot invocă, sau prin „sâmburele de foc” despre care spune că îl avem cu toții latent în noi, dar că e nevoie să-l creștem până la proporțiile unui incendiu. Toate acestea sânt atât de vagi, atât de inconsistente, atât de ridicole uneori…. Totuși, Ștefan Pârlea le duce până la act, până la cele mai răspicate acte. Plecarea lui din Universitate, de exemplu, pe care toată lumea o socotea o imensă ușurare, căci cu puțină răbdare ar fi fost în câțiva ani conferențiar, plecarea aceasta nu putea fi numai atâta.

„Singurul lucru pe care-l pot face pentru Universitate este să-i dau foc”, se zice că i-ar fi scris decanului în scrisoarea de explicații.

Chiar dacă fraza e exactă, încă nu mi se pare gravă. O imprudență de băiat tânăr. Un om sărac trebuie să-și răscumpere față de sine însuși sărăcia, trântind la vreme câteva uși. Altfel nu va învăța niciodată să deschidă în viață porțile mari. Dezertarea lui Pârlea de la catedră era desigur o prostie, dar mi-am spus că e una salutară. Putea în orice caz fi.

A fost cu totul altceva. Căci după asta au urmat altele și, dacă pentru prima se puteau găsi scuze, pentru celelalte era greu. Mărturisesc că n-am priceput nimic din aventura lui de la domenii. Subarhivar la ministerul de domenii? Fie. Fie, deși e stupid să accepți asemenea meserie, subalternă, prost plătită și mizeră, când lași în drum o carieră de profesor sau când refuzi un loc de redactor la o mare gazetă. Dar, odată aflat aici, să continui experiențele tale de mutilare mi se părea copilăros, cabotin. În septembrie a fost trecut pe tabelul de înaintări; urma să i se mărească leafa și să fie mutat în direcția centrală. A refuzat. A înapoiat pur și simplu casierului diferența de bani și a declarat că nu primește peste 3300 de lei nici o para mai mult. „E nebun”, s-a spus trei zile la minister, unde vestea trecea din birou în birou, din om în om. Secretarul general l-a chemat la el în cabinet, anume ca să vadă cum arată la față „omul care refuză bani”.

— D-ta ești în toate mințile, domnule?

— Cred că da – a răspuns fără alte explicații Pârlea. Dar a izbucnit seara, între noi, când i-am reproșat că face experiențe „pour epater les bourgeois”.

— Ai refuzat 1200 de lei și ai uluit în schimb un întreg minister, adică vreo 600 de oameni. 2 lei de cap. Niciodată nu s-a cumpărat mai ieftin o reputație.

— Sunteți niște caraghioși. Ce voiați să fac? Să primesc azi o mie de lei mai mult și, peste un an, altă mie? Să fiu azi subarhivar, mâine arhivar, poimâine arhivar-șef, supraarhivar, arhivar-general? De asta am fugit de unde am fugit? Nu înțelegeți că fiecare slujbă acceptată în statul ăsta e o complicitate? Fiecare succes în cultura asta, o abdicare? Eu vreau să dărâm. Vreau să pun foc. Și pentru asta trebuie să-mi păstrez mâinile libere. Nu vreau să am nimic de păstrat, nimic de pierdut, nimic de apărat. Nimic care să mă întârzie în ziua în care o fi să vie marele tăvălug. Accepți o catedră cu gândul să poți lucra și, într-o zi, te trezești că cei 15000 de lei pe care ți-i dă ți-au devenit indispensabili, că ți-ai creat cu ei necesități, că ți-ai impus obligații. Cresc obișnuințele în jurul tău ca ciupercile și te sufocă, te paralizează, te fac prudent, te fac laș, te îmbătrânesc. Marea perfidie a ordinii în care trăim e să facă din fiecare din noi un servitor inconștient al ei. Și ne cumpără ieftin, pe nesimțite. Mă uit ia voi și mă înspăimânt, mă, înțelegeți? mă înspăimânt. Aveți cu toții situațiile voastre, micile voastre situații, micile voastre chestii, micile voastre aranjamente. Mi-e silă, mă, mi-e silă de anii voștri pierduți. Aș vrea să vă crească burta mai repede, să vă cadă părul mai în grabă, ca să se termine și cu voi. Focul cel mare vine fără voi, n-are ce face cu voi, n-are ce arde în voi….

Ce mi se pare interesant în problematica lui Pârlea, este că ea descinde din mișcarea de la 1923. Așadar, pe urma acelor ani nu rămân numai câteva capete sparte, câteva cariere făcute și o lungă serie de compromisuri antisemite, ci mai rămâne un spirit de revoluție, un germen de răsturnare sinceră a lumii în care trăim. Acest sâmbure de revoluție nu se putea vedea din nefericita noastră cameră de la căminul din Văcărești, iar amintirile mele triste nu sânt poate unica mărturie valabilă pentru înțelegerea acelor ani. Nu-mi poate desigur nimeni reproșa nimic, căci nimeni nu-mi putea cere atunci exerciții de obiectivitate morală, spre a dizerta asupra rațiunilor superioare, pentru care eram bătut cam de două ori pe săptămână, în medie. A fi persecutat nu este numai o nefericire fizică, ci, mai ales, una de ordin intelectual, căci faptul acesta te deformează cu încetul și îți atacă, înainte de orice, simțul măsurii. Nu e timpul să-mi fac astăzi reproșuri de a nu-i fi înțeles la timp pe bătăușii mei. Ar fi un exces de obiectivitate și întârziat, și grotesc. Dar mă bucur că vremurile s-au întors astfel încât să pot medita în liniște la justificările bătăilor primite. Situația de martir de altfel nu mi-a convenit niciodată integral, deși recunosc în mine suficiente înclinări pentru această îndeletnicire, deosebit de iudaică.

Pârlea reprezintă câmpul advers, în care multă vreme n-am putut privi nimic și n-am putut înțelege nimic, din cauza nesfârșitelor rețele de sârmă ghimpată ce ne despărțeau. E așa de comod și, mai ales, așa de consolator să-ți socotești adversarii răi și imbecili, încât, în lamentabila mea disperare de atunci, era singurul suport posibil, ultimul orgoliu nedărâmat. E mult de atunci. Mai mult chiar decât relativ puținii ani trecuți. Apele tulburi s-au limpezit în ce aveau superficial agitat și s-au tulburat mai tare în ce aveau profund furtunos. Oamenii s-au ales, ideile sau sedimentat și ele, prostiile s-au strâns laolaltă, adevărurile au început să se precizeze. E mai multă ordine în totul. Ar fi poate timpul de scris istoria mișcării antisemite. Mai exact spus, „comedia umană”, nu istoria propriu-zisă, adică oamenii și gândurile lor, nu faptele goale, pe care le știu și care n-au nimic nou de relevat. Sânt convins că după ce aș da deoparte imbecilii, după ce aș face partea scandalagiilor de profesie, partea agenților provocatori, partea nu mică a lui pierde-vară și a lui gură-cască, după ce aș identifica pe rând brutalitatea, prostia și intriga, ar mai rămâne ceva care poate fi o dramă sinceră. L-aș întâlni atunci pe Ștefan D. Pârlea.

VI[modifică]

Cursul lui Ghiță Blidaru a devenit un fel de mică „problemă de stat”. Vinerea trecută, un deputat majoritar a interpelat guvernul, la cameră, dacă va tolera ca universitatea să se transforme într-un centru de perturbări politice.

„Autoritatea de stat nu poate fi tulburată, domnule ministru, sub masca teoriilor generale” (Ziarele de seară au reprodus în „manșetă” această fază.)

În fapt, nu s-a întâmplat nimic grav. Au fost doar câteva lecții despre legiuirile economice liberale din 1924. Lecții foarte calme prin ținută, foarte violente prin cifre și concluzii. Pornind de la legea minelor a lui Vintilă Brătianu, Blidaru a refăcut procesul liberalismului român.

Partidul e alarmat, guvernul plictisit. Vintilă Brătianu ar fi făcut scandal la ultimul consiliu de miniștri: „Să înceteze, domnilor, să înceteze”.

Blidaru n-a încetat deloc. Pentru săptămâna viitoare, a anunțat o cercetare a proiectului de stabilizare și a mecanismului împrumuturilor ce se pregătesc. Ce e ciudat în tot acest război este că, în timp ce ziarele sânt sub cenzură și deci orice opoziție exclusă, un profesor de economie politică poate să atace deschis, fără putința de a fi oprit, orice vrea.

Situația profesorului Ghiță este excelentă. Își face cursul, își urmează programul, și nimic mai mult. În același timp, însă, catedra lui a devenit ultimul refugiu al antiliberalismului. Se înghesuie la curs un întreg public de incinte. Blidaru, neschimbat, conversează cu studenții lui. I s-au propus cu discreție câteva misiuni în străinătate: prezidenția delegației economice la Paris sau, eventual, o mică legație undeva, prin vecini. Le-a refuzat pe toate. „Să vedem, mai târziu, în vacanța mare. Deocamdată, trebuie să-mi termin lecțiile”. Mi-e greu să pricep pasiunea lui pentru politică. N-are ambiții personale de împlinit, nu are lupte de câștigat. Nu este în nici un caz un luptător. E un leneș de geniu, care nu va călca niciodată înaintea vieții ca s-o întâmpine, ci o va aștepta să vină la el. Dacă am învățat ceva de la Ghiță Blidaru, a fost tocmai această lipsă de agresivitate în fața existenței. Lenea lui e o lene de plantă, o lene de copac. Viața se face și se desface, furtunile vin și trec, moartea crește undeva, în umbră, armonios. Am credința că nimic nu-l va surprinde vreodată pe Blidaru, nu-l va descumpăni, nu pentru că ar fi sigur de sine, ci pentru că este sigur de pământul pe care umblă, de cerul sub care se află.

„Neliniști? De unde luați voi neliniști în lumea asta plină de certitudini? Simplul fapt al soarelui care se ridică și apune nu ajunge pentru pacea noastră?”

Lemnar să fi fost, tăietor de piatră, barcagiu pe Dunăre, plugar în Vâlcea, n-ar fi gândit altfel de cum gândește astăzi. E singurul om pe care îl cunosc și împotriva căruia simt că soarta nu poate nimic, fiindcă e singurul să primească această soartă, supunândui-se bucuros, oricare ar fi ea.

Cu formidabila lui lene, cu voluntara lui lipsă de inițiativă („eu n-am nimic de făcut cu viața, viața are totul de făcut cu mine”), acest Blidaru ar fi în stare să rateze toate ocaziile mari, să piardă toate rendez-vous-urile decisive, pe care norocul sau nenorocul i le-ar fixa. Va găsi totdeauna o carte de deschis în ultimul ceas, o femeie de iubit. Nu există lucruri urgente pentru el. Mi-a spus-o de nenumărate ori. Fiecare bucurie își are anotimpul ei, fiecare durere pe al ei. Să așteptăm trecerea anotimpurilor. Inutil să alergi, căci nu vei alerga mai repede decât iarna, care vine și te va ajunge. E o toamnă pentru fiecare speranță, e o primăvară pentru fiecare deznădejde. În această cursă nu poți veni nici prea târziu, nici prea devreme; vii totdeauna la timp, fie că vrei, fie că nu vrei. Nu știu peste câte dureri reprimate, peste câte morți ascunse, peste câte căutări fără răspuns se ridică liniștea lui Ghiță Blidaru. Le bănuiesc însă. Sânt în el nesfârșite renunțări la inteligență, la orgoliu, la victorie, la aventuri. Fiecare dintre noi este un om baricadat în sine, dar cei mai mulți ne silim să întărim aceste baricade, să izolăm redutele noastre interioare, în timp ce el conlucrează cu viața spre a le dărâma, predat înainte de luptă, învins înainte.

Învins? Nu. Propriul său învins, cel mult.

VII[modifică]

Am fost la Uioara să văd cum stau lucrurile. Rice ne plictisește întruna, la fiecare accident de calorifer, de ascensor sau de lumină. Maistrul voia să aibă un referat de la fața locului.

Aș fi vrut să stau la cabană, unde, când se face foc ca lumea, nu e frig deloc. Dar Duntonii nu m-au lăsat cu nici un preț. Marjorie mă aștepta în gară cu Eva Nicholson.

„Sunt fericită că ai venit”, mi-a spus. Pe urmă, în sanie a tăcut tot timpul. Eva mă întreba de toate și eu îi răspundeam cu destulă voie bună, dar am avut impresia că Marjorie nu ascultă nimic. Era neînchipuit de gravă, în costumul ei albastru de schi, care îi dă acest imposibil aer de adolescentă. La colțul Ursului, i-a cerut vizitiului să oprească și mi-a arătat din cap sondele înzăpezite, în depărtare.

— Vezi, ce pustiu…

Mie, peisajul mi s-a părut mai mult calm, decât pustiu. După-masă, am lucrat la rafinărie și am făcut o plimbare la sonde, să văd ce ar fi de făcut pentru liniștea bătrânului Ralph. Alarma lui e neserioasă. Mici fleacuri inevitabile.

Am stat mult de vorbă seara cu Marjorie. Regăsesc surâsul ei serios, tâmplele luminate de blondul părului, mâinile tinere și vii, dar ascultând parcă de cineva care le-a spus să stea cuminte. Tot ce îmi place mai mult în fata asta este mersul, ținuta, felul ei de a se rezema de perete, lenea ușoară cu care se așază în fotoliu, tresărirea parcă speriată cu care se ridică. E un ciudat amestec de stângăcie și siguranță în toate mișcările ei, în felul ei de vorbă, în atenția cu care te ascultă, în râsul ei loial.

Mi-a vorbit despre ultimele cărți citite, mi-a cântat diverse lucruri la pian, mi-a expus o mică lecție de schi și m-a făcut judecător între ea și Phillip, să decid cine coboară mai repede din Uioara la colțul Ursului.

— Facem mâine dimineață un concurs, am propus eu.

— Nu, mâine dimineață e alt program pentru dumneata, o surpriză.

Surpriza a fost o plimbare la cabană. Am găsit totul în ordine, curat, ca și cum n-aș fi lipsit niciodată. Pe căminul de zid, două fotografii înrămate: a lui Marin Dronțu și a mea. Între ele, o fotografie mică, în care abia am recunoscut-o pe Marjorie de astă-vară, în sandale și rochie de tenis.

— Cine a pus pozele astea aici?

— Eu. Vin uneori la cabană să citesc. Nu știu, mi se pare mai frumos aici. Parcă nu mai sânt singură. Spun unui om de la rafinărie să-mi facă din timp foc în sobă și pe urmă viu să stau un ceas, două. Uite, acolo, în dulap, e ceai, rom și zahăr. Nu-ți poți imagina cât mă bucură să fac gospodărie aici, la voi. Și ia te uită ce frumoși sunteți amândoi, dumneata și Dronțu, cum vă priviți din fotografii.

Râde. Se apropie de cămin și duce un braț după stâlpul din stânga, cum l-ar duce după gâtul unui bărbat.

E cald, apa de ceai sforăie în ceainic, butucul de stejar uscat trosnește în foc. Ferestrele sânt albe de zăpadă și am impresia că suntem amândoi tare departe, într-un bordei de munte, surprinși de o avalanșă, care ne-a tăiat toate drumurile de întoarcere. Un moment, mă întreb dacă n-am să mă ridic de la locul meu și n-am să mă duc spre Marjorie s-o iau în brațe și s-o sărut. Ne privim multă vreme unul pe altul, ca în jocurile de copii, când pui rămășag să nu clipești. Închid ochii și mă întreb fără răspuns: da? nu? da? nu?

PARTEA A PATRA[modifică]

I[modifică]

Lungă noapte cu Maurice Buret la „Coupole”. În fața bockurilor noastre deșarte de 1 franc 25, defilează o întreagă umanitate, zâmbete, strigăte de surpriză, scurte scene familiare, amoruri, trădări, drame… Spectacolul îmbată încet, prin trecerea insensibilă a timpului.

„Coupole” nu e o cafenea, este un continent, și Maurice Buret nu e un privitor, este un explorator. Observă totul până la cele mai vagi detalii, înțelege spectacolul, îl organizează. Are o intuiție fără greș. Dintr-un grup în aparență banal, ochiul lui va descoperi, după minime indicii, toate pasiunile posibile și va surprinde, sub luminile indiferente ale globurilor electrice, micile semne imperceptibile care ascund într-un consumator de cafenea o viață intimă, cu cine știe ce comedii sau cataclisme înecate într-un zâmbet fără expresie. Femeia adulteră, amanta nefericită, tânărul pederast debutant, blonda anglo-saxonă, castă deocamdată și buimăcită de luminile Parisului, aventurierul adolescent, cinicul cărunt, bruna femeie fatală în căutare de femei sau de eter… Fiecare om întâlnit poate fi un erou, fiecare gest un început de dramă. De la masa noastră, Maurice Buret urmărește răbdător desfășurarea filmului și îi notează momentele decisive. Nimic în această imensă sală, nimeni în această agitată mulțime care să scape vigilenței lui. Spectacolul e complex, dar ordonat. Un surâs pornit de la a treia masă din stânga primei coloane și aruncat oarecum în van nu va fi totuși pierdut pentru Maurice, care i-a urmărit traiectoria și a descoperit, în colțul opus, personajul căruia i se adresează.

Geografia „Coupolei” Maurice Buret o cunoaște, pentru că a construit-o. Vechi băutor al bockului de seară, el și-a plătit cu 1 franc și 25 un post de observație, de la care a descifrat noapte de noapte misterele cartierului și ale populației lui. Această populație se împarte pentru Maurice în cupluri, familii, societăți, așa încât de la o masă la alta, de la o boxă la altă boxă, de la etaj la parter și de la parter la terasă, există un întreg șir de rețele și raporturi, care dau unitate, ordine și logică acestei lumi amețitoare în tumultul culorilor, al luminilor și al vocilor. Câte aventuri au circulat pe aici, Maurice Buret le-a cunoscut. Unele bănuite numai, altele surprinse într-un strigăt sau o paloare, altele, în sfârșit, pândite metodic de la zi la zi, de la eveniment la eveniment. Are o singură mare pasiune acest băiat, dar ascuțită: curiozitatea. (Tot curiozitatea l-a adus spre medicină, desigur, căci, în afara gustului de a provoca și primi confesiuni, nu știu ce altceva a făcut din el un medic.)

A observa este pentru el o voluptate care o întrece cu mult pe aceea de a trăi. Lui personal nu i se întâmplă nimic care să-l preocupe altfel decât ca o experiență în plus. Propria lui viață nu trebuie să fie în fond pentru el decât un alt spectacol, asemănător acestei vaste „Coupole” prin care oamenii vin și trec, într-o cursă a cărei deșertăciune o răscumpără numai ascunsa bucurie de a privi și înțelege.

Din cei câțiva Maurice Buret pe care îi cunosc (căci omul ăsta are suficiente resurse pentru patru-cinci personaje reușite), cel mai interesant este acest Maurice de la „Coupole”, cu hainele lui gri convenabil șifonate, cu pălăria nici nouă, nici veche, cu ghetele drese, dar nu prea bune, ținută ștearsă de trecător banal, pierdut în mulțime, nici urât, nici frumos, fără nimic aspru, insolent sau seducător în înfățișarea sa, care i-ar da dreptul să umble toată viața fără să întoarcă nimeni capul după el, un om între o mie, între o sută de mii, instalat în fața unui pahar, dincolo de care cortina se ridică spre un teatru cu eroi involuntari, jucând în fața acestui martor vigilent și perfid.

„O vezi pe bruna aceea patetică, de lângă oglindă? Mă întreba acum vreo două săptămâni. Are un precis cap de ,,gousă”. M-aș mira să nu deteste bărbații și să nu iubească femeile. Ori așteaptă o amantă, ori își caută o amantă. Ia privește ce cap speriat, ce cap de catastrofă face”.

Peste vreo două seri, Maurice și-a completat „fișa” de observații.

„Hotărât, «bruna patetică» își caută o parteneră. Ce zici de blonda din dreapta? Nu, nu cea de la masa mare. Uite întâia, a doua, a treia, da, a treia pe dreapta. Drăguță, nu? Și-au surâs de vreo două ori astă-seară. N-ar fi o pereche rea, să știi”. Diagnosticul a continuat în serile următoare. Mica blondă a devenit – nu știu pentru care motiv – în limbajul lui Maurice, „blonda Aline”, iar schimbul de surâsuri și invitații între cele două mese progresa vizibil. Mă îndoiam totuși de rezultat. „Bruna patetică” era singură și din partea ei n-ar fi fost poate nici o dificultate, dar numita Aline se afla regulat într-un cerc numeros de fete și băieți.

— Te înșeli, Maurice. Dumneata inventezi pretutindeni romane. Ai spiritul detectiv.

— Se poate să mă înșel. Mențin însă că e o pereche posibilă și cu șanse de a se face.

N-am mai dat pe urmă câteva zile pe la „Coupole”. (Am lucrat între timp câteva schițe pentru maistru și i le-am trimis la București. S-ar putea să începem într-adevăr în vară lucrările de la Le Havre pentru Exploatarea Rice. Nu e încă decis, dar este probabil.) Am lipsit deci câtva timp din Montparnasse. Azinoapte, intrând la „Coupole”, primul lucru pe care l-am băgat de seamă, nu fără o sinceră tresărire de surpriză, au fost cele două fete – „bruna patetică” și „blonda Aline” –, convorbind amândouă singure la aceeași masă, cea dintâi sumbră și pasionată, cealaltă supusă, cu o evidentă înfiorare.

Maurice, la locul lui obișnuit, își degusta victoria cu modestie, dar nu fără un vag surâs de triumf. Avea cred un soi de sentiment patern, o mândrie de autor față de acest cuplu amoros, pe care îl prevăzuse de la cele dintâi indicii.

— Ești fericit, orgoliosule!

— „Fericit” e prea mult spus. Sânt bucuros că mi-am verificat o observație. E un succes de laborator, dacă vrei.

N-am nici un chef pentru exerciții de psihologie. Și dacă aș avea, exemplul lui Maurice Buret m-ar lecui radical. În ce mă privește, singura calitate certă pe care o recunosc oamenilor este indiferența lor, ceea ce constituie nu numai o politețe supremă, dar o garanție de securitate și de liniște. Nu m-a dezolat niciodată așa-zisa dramă a neputinței de a ne cunoaște unul pe altul și gândul că doi oameni pot viețui laolaltă fără a înțelege nimic din ce se petrece esențial în sufletul celuilalt; gândul acestei impenetrabile singurătăți în care suntem prin firea noastră condamnați, departe de a mă îndurera, mă bucură. El satisface în mine o veche nostalgie după o sănătoasă, solidă și certă ignoranță, singurul lucru durabil în această lume, în care adevărurile sânt instabile și riscate. Să nu cunoști cu sinceritate e un început de salvare. O spun fără ironie, cel mult cu un grăunte de exagerare, tocmai pentru a dezaproba mai sever experiențele psihologului Maurice Buret.* * *

„Ca fait toujours une petite experience”, spune Maurice Buret despre ultimul lui succes de la „Coupole”. Experiențe, mereu experiențe, numai experiențe. Viața pentru băiatul ăsta n-are alt merit decât de a putea fi observată. Duce mereu cu el un registru invizibil, în care notează cu băgare de seamă o mulțime de concluzii sistematice. Fiecare om are fișa lui, fiecare sentiment capitolul lui. „Du jardinage” numește el exercițiul acesta, „grădinărit”, pentru care posedă tot ce-i trebuie.

— Ești un cartezian, bietul meu Maurice, unul din cea mai nefericită speță.

— A? Nu știam. L-am citit pe Descartes în liceu și l-am uitat. Îi citesc din Discours de la methode câteva rânduri. Le-ascultă interesat.

— Într-adevăr se potrivesc. Dar nu Descartes e maestrul meu. Prea abstract. Pe mine mă interesează anecdota și numai prin anecdotă adevărurile. Eu nu sânt filozof. Sânt numai un om curios. Cel mult – și asta numai ca să-ți fac dumitale plăcere –, cel mult un psiholog.

Îl văd neregulat. Se întâmplă să lipsească două-trei săptămâni și să pice într-o bună dimineață, din senin, cu o vastă recoltă de evenimente, descoperiri, senzații. Operează pe mai multe fronturi, între care nu permite nici o confuzie. Trăiește în câteva cercuri, pe care nu le amestecă, întreține câteva prietenii, pe care le izolează cu grijă una de alta, cultivă câteva amoruri bine păzite.

— Vezi, bunul meu amic, viața ar fi imposibilă, dacă n-am organiza-o cum trebuie. N-am decât un singur pat, și există o mie de femei frumoase, n-am decât un singur număr de telefon, și sânt o mie de conversații interesante. Trebuie foarte mult tact, ca să alegi just, să procedezi rapid și să riști puțin.

Cu relațiile și amorurile lui Maurice Buret, s-ar putea fără îndoială ocupa trei vieți de om. El le duce pe toate trei și le ține o foarte severă contabilitate. E în primul rând, viața lui universitară, de laborator și clinică, foarte serioasă.

De doi ani de când a trecut concursul de internat, a tipărit câteva rapoarte și studii care fac autoritate. Există deci un Maurice Buret „tânăr savant” sobru, aspru și închis. În calitatea aceasta, are un amor „complex” cu o tânără asistentă „brună și pasionată” cu care s-a culcat prima oară din entuziasm, după o lungă discuție tehnică asupra sărurilor de aur.

Există pe urmă un al doilea Maurice Buret, monden și facil, un Maurice parizian, instruit, inteligent și galant, bine primit în mondenitatea diplomatică și cu foarte mare succes în saloanele mari. În această a doua calitate, amorurile sânt mai multe și mai variate, de la adulter la inocență, de la iubire fatală la mică idilă. Vine, în sfârșit, la rând, moralistul Maurice Buret, regizor al primilor doi, observator și critic, cititor de cărți, judecător de oameni, căutător de cazuri psihologice interesante. Este varianta pe care am cunoscut-o eu întâi și pe care o prefer. Nu-l obosește această navigație continuă între câteva psihologii? Judecând după excelenta lui sănătate, nu.

— Ești un maestru, Maurice.

— Să nu exagerăm. Orice joc e complicat când nu-l cunoști și, dimpotrivă, e foarte simplu când îl știi. Eu, îmi cunosc jocul – asta e tot. Știu totdeauna ce vreau și știu unde să găsesc ceea ce vreau. Îmi trebuie un amor cinic? Bruna Christine se află totdeauna între 5 și 7 la laborator, unde poate fi găsită. Vreau, din contră, un mic ceas sentimental? Alba Alice Vignac răspunde la Central 14-99. Simt nevoia unei convorbiri tumultuoase, cu imprecații metafizice? Robert Grevy e la redacție în fiecare noapte de la 12 la 2. Mă interesează problemele sociale? Bertrand e totdeauna informat. Vreau în sfârșit să pun oarecare ordine în toate istoriile astea, să le clasific, să le gust, să le judec? Dumneata ești aici să-mi dai replica cea mai exactă.

— Dar e monstruos ce spui. Unde ești dumneata în toate aceste experiențe? Care ești dumneata? Cinicul? Sentimentalul? Scepticul? Mă tem că nu ești nimic. Trăiești prin reflexul celorlalți. Ești ceva foarte artificial: ești raisoneurul comediei.

— Nu-mi displace rolul și îl accept – minus compasiunea, pe care mi-o oferi. Căci sânt încântat de tehnica mea de a trăi. Ea constă în a cere fiecărui om exact ceea ce îți poate da. Gândește-te bine la toate dramele pe care le cunoști și vei vedea că ele pornesc fără excepție de la o exigență deplasată. Toată filozofia mea se reduce la un precept, pe care ți-l recomand călduros: „e inutil să călărești un vițel, în speranța că va deveni armăsar.”* * *

Cel mai „tare” lucru în Maurice Buret nu este totuși pasiunea pentru psihologie, ci, înainte de orice, lipsa lui de sensibilitate morală. Mai mult chiar: simpatia pentru viciu, curiozitatea pentru deformări. Personal este un băiat sănătos, ordonat și cu un tenace simț a ceea ce se cuvine, simț de echilibru pe care l-a moștenit din familia lui de burghezi provinciali. E un breton, dintr-o ginte de negustori și marinari.

Asta nu-l împiedică să caute și, la nevoie, să provoace diverse „cazuri scandaloase”. Două luni a iubit-o pe Germaine Audoux – spre uluirea mea –, căci a fost unul din cele mai lungi amoruri ale lui, și nimic nu justifica asemenea constanță față de o fată nu urâtă, poate, dar în nici un caz frumoasă. Am aflat secretul într-o zi în care Maurice își completase capitolul Germaine cu toate datele necesare: este eteromană.

„Nu-ți imaginezi cât e de instructiv. La clinică n-am întâlnit decât cazuri de intoxicări grave, iar în manuale numai generalități. Fără Germaine, eterul ar fi fost o abstracție. Cu Germaine este o dramă”.

Aș vrea să izbucnesc: „Dar ce ești dumneata, domnule, o mașină de înregistrat drame? Un detectiv? Un agent secret psihologic? Un amator de suflete?”. Mă opresc însă la timp. Singurul sentiment pe care Maurice Buret e incapabil să-l priceapă este indignarea.

E probabil cel mai inteligent om pe care l-am cunoscut, fiindcă este numai inteligent. Nimic altceva: nici moral, nici imoral, nici bun, nici rău. Inteligența îi ține loc și de sensibilitate. Sânt emoții, sânt nuanțe pe care trebuie să le simți. El le înțelege. Nu are instincte, nu are reflexe: se orientează prin luciditate. Mă întreb ce s-ar face el într-o mare pasiune, care devastează, consumă, doboară… Copilărie! Asemenea pasiune nu riscă să înfrunte asemenea oameni. Maurice Buret ar fi în stare să pună ordine întrun ciclon.

Pretutindeni el e în căutarea punctelor de reper. Într-o mulțime de oameni sau într-o simfonie, într-un peisaj sau într-o carte, prima lui grijă e să stabilească nordul și sudul. Pe urmă, își permite să devină aventuros, căci cunoaște drumurile de întoarcere. („S’egarer est un plaisir delicieux, a condition que la route de Paris ne soit pas trop eloignee”.)* * *

Pentru moment, Maurice se ocupă cu afacerea Robert Grevy – Jacques Bertrand. „E un cuplu obligatoriu” a înscris în carnetul lui imaginar la rubrica lui Robert, în ziua în care i l-a prezentat pe Jacques.

— Dar Bertrand nu e homosexual, obiectez eu scandalizat.

— Va fi. Are toate calitățile.

— Și Robert Grevy?

— A fost. I-au rămas toate nostalgiile. Robert Grevy e însurat. Nevastă-sa, Suzanne, care știe oarecari lucruri din trecutul lui, nu-l pierde din ochi. E o soție aprigă și atentă.

„Câtă vreme Suzanne e de față, nu e nimic de făcut”, observă foarte just Buret. Apoi decide: „Suzanne trebuie să plece pentru câtăva vreme”.

Marți, dejun în familia Grevy.

— De ce mă privești așa, Maurice? întrebă surprinsă Suzanne.

— Cum te privesc?

— Nu știu bine; îngrijorat parcă.

— O, nu e nimic. Am avut impresia că ai tușit.

— Da, mă înecasem.

— Vezi bine prin urmare că nu e nimic. Mi se părea o tuse suspectă.

— Suspectă zici?

— Vai, cum te alarmezi? Imprudent eu, că-ți atrag atenția. Acum n-ai să-mi mai dai pace. Sânt convins că te și vezi tuberculoasă.

— Nu, Maurice – dar, oricum, dacă zici….

— Știi ce? Treci mâine pe la spital să facem o radiografie. Vei fi liniștită.

Peste trei zile, Suzanne pleacă în Savoia cu recomandația de a sta o lună la soare pe șezlong. Evident, placa radiografică arată două-trei leziuni.

Maurice Buret râde modest. E un corupător? Nu. Nimic comun cu Gide, nici viciul, nici prozelitismul și nici neliniștea, mai ales neliniștea, nu. Oamenii – pierderea sau salvarea lor – îl interesează puțin pe Buret.

„Eu nu mă îngrijesc decât să-mi variez cât mai mult peisajele psihologice de care dispun. Am impresia că Robert și Jacques pot da împreună ceva foarte reușit. Încerc prin urmare să le facilitez apropierea, să le atenuez asperitățile, să le lămuresc propria lor vocație. E un travaliu modest, de culise”.

Îl ascult pe Maurice Buret și fac serioase eforturi să nu mă scandalizez. Odată pentru totdeauna trebuie să înțeleg că omul ăsta nu are scrupule morale și că, deci, trebuie ori acceptat în totul, ori refuzat în totul, ceea ce mi-e mult mai greu.

Patronul lui spiritual (dacă „spiritual” e un termen posibil pentru el) nu este Gide, ci Laclos, iar ambianța morală în care trăiește seamănă enorm cu atmosfera din Les liaisons dangereuses, care nu este perversă, ci numai libertină, pentru că nu viciul primează, ci gustul inteligenței de a inventa pretutindeni jocuri variate.* * *

Numai după o absență mai îndelungată, (una din acele misterioase evadări, din care se întoarce cu surprinzătoare reportaje personale), numai după câteva săptămâni de lipsă îmi dau seama de valoarea prieteniei lui Buret. Aduce cu el sentimentul îndrăzneț că totul e posibil în viață, că toate femeile sânt de cucerit, toate ușile de deschis. Ciudat lucru: prevăzător, cum îl știu, metodic și reflectat în tot ce face, îți dă totuși impresia că trăiește cu spontaneitate.

— Și spontaneitatea o simulezi, bătrânul meu Maurice.

— Nu simulez: organizez. Îmi organizez spontaneitatea. Dumneata mă crezi un cinic, dar sânt un entuziast. Numai că entuziasmul meu, este sistematic.

O convorbire de un ceas cu el e un examen personal de claritate. Trebuie găsit un termen pentru fiecare nuanță, un corectiv pentru fiecare confuzie. „Totul se poate defini”, crede el cu încăpățânare și nu-și iartă nici un cuvânt impropriu, nici o distincție incomplet exprimată. Nu l-am auzit niciodată judecând ceva, o femeie, o bucată de muzică, un tablou, prin jumătăți de impresie. Îmi va spune totdeauna precis ce îi place și ce nu, despărțind cu strictețe o nuanță de altă nuanță.

În tovărășia lui, viața devine liniară, proporțiile juste, orizonturile limpezi.

II[modifică]

Birourile Ralph T. Rice din bulevardul Haussmann sânt abia o agenție modestă pe lângă sediul din Piața Rosetti de la București. Câteva odăi, câteva mese de scris, o mică arhivă în curs de organizare. Nu știu precis ce vrea să facă bătrânul Ralph aici: un simplu birou de desfacere sau o adevărată societate anonimă. Depinde de hotărârea lui dacă vom începe sau nu lucrările de la Le Havre. (Eu aș prefera, în orice caz, Dieppe, care mi se pare comercialmente mai comod, iar, din punctul de vedere al terenului de construcție, nesfârșit mai deschis, mai încăpător. Iam trimis destule schițe maistrului, care va decide.) S-ar putea până la urmă să renunțe la tot.

Nu e timpul să se facă investiții mari într-o afacere care, oricum, în cele mai fericite condiții, n-ar deveni rentabilă decât în câțiva ani. La sfârșitul lui 1929, când Exploatarea Rice S.A. începea să realizeze planul mai vechi al bătrânului Ralph de a organiza o secțiune franceză, întreprinderea părea posibilă. Astăzi, în 1931, ea este cel puțin riscantă, dacă nu aventuroasă. Petrolul suferă de o criză pe care numai agricultura o egalează. Rice este în afaceri un om îndrăzneț, dar nu un jucător de bursă. De altfel, maistrul n-a luat niciodată prea în serios „expediția în Franța” cum glumeam noi în birou, dar, pe de o parte, i-ar fi plăcut să poată clădi aici, iar, pe de altă parte, nu avea nici un motiv să-l descurajeze el pe Rice. În plus, se bucura să ne dea, lui Dronțu și mie, posibilitatea de a pleca din țară pe câte un an. Am tras la sorți și am ieșit eu cel dintâi.

— Bine: anul ăsta te duci dumneata, anul viitor Dronțu.

Zilele acestea s-a împlinit anul. L-am așteptat pe Marin să-mi ia locul, dar n-a mai venit. Mi-a scris o scrisoare de exact patru rânduri, primele pe care le primesc de la nunta lui.

„Nu pot să viu. Om însurat, am prea multe buclucuri. Rămâi sănătos acolo. Mi-e dor de tine, mă, și aș vrea să te văd. Marjorie îți trimite salutări. Are să-ți scrie și ea într-o zi”.

Marjorie are să scrie… Nu, Marjorie n-are să scrie, o știu și eu, o știe și Marin. Deci încă un an aici.* * *

La Exploatare, în bulevardul Haussmann, îl întâlnesc câteodată pe Pierre Dogany. Își face doctoratul de drept public și economic aici. S-a luptat cât s-a luptat la Budapesta și, când a văzut că nu mai merge, a plecat. Are intenția însă să se întoarcă acolo îndată după teză.

E decis să rămână ungur cu orice preț, cu orice efort. Mă și plictisește excesul lui de zel. Am impresia că regretă scrisoarea pe care mi-a trimis-o acum doi ani la București. Nu-mi iartă faptul că-mi amintesc, atât de bine deziluziile lui maghiare. Ar vrea să nu mi se fi plâns niciodată de persecuțiile suportate, să nu se fi denunțat niciodată, oprimat, gonit, contestat în ce are mai violent maghiar. Mie mi se pare excesiv acest devotament cu de-a sila. M-a invitat la facultate săptămâna trecută, să-i ascult o lucrare la seminarul de drept internațional al lui Lapradelle. Vorbea despre latura juridică a afacerii optanților și, cum Lapradelle a fost avocatul consilier al ungurilor la Haga, toată ședința a fost un rechizitoriu contra tezei românești. Mă simțeam prost și, deși elementele tehnice, cifre, date, statistici îmi lipseau, simțeam nevoia unei replici. A dat-o, spre bucuria mea, un student român din sală, care, după ce Dogany și-a terminat referatul, s-a instalat la catedră și a vorbit de-acolo, jumătate de oră încheiată, cu niște flăcări în ochi și o febrilitate în gesturi cum nu s-a văzut probabil niciodată în această rece sală de curs.

M-am apropiat de el la ieșire să-l cunosc. Mi s-a recomandat și am aflat că îl cheamă Saul Berger. Aproape mi-a fost necaz de facilitatea simbolului, prea evident, ca să nu se impună, dar prea melodramatic pentru mine: doi evrei luptându-se unul cu altul pentru două victorii care nu sânt decât două abstracții. Destin, inevitabil destin.* * *

Blidaru mă întreabă în ultima scrisoare când am de gând să mă întorc în țară. Și-a oprit prin „Casa corpului didactic” un loc de construcție la Snagov și ar vrea să-i clădesc eu o vilă. I-am răspuns par avion.

„Nu știu când mă întorc, dar, oricând m-aș întoarce, vila eu o clădesc și nimeni altul. Veți aștepta, domnule profesor, va trebui să așteptați. E o prea mare bucurie ca s-o pierd”.

III[modifică]

Maurice Buret s-a întors ieri din Normandia, unde a avut, la Oizy-sur-Glaive, un ramplasament de 25 de zile. E fericit de recolta cu care se întoarce, atât de fericit, încât a renunțat la micul zâmbet de modestie cu care de obicei își scuză victoriile. A dat la Oizy două lovituri, amândouă frumoase, și mi le istorisește acum animat, dar metodic, pe capitole numerotate.

1) Doctorul Sibier.

2) Registrul de încasări.

1) Doctorul Sibier este medicul pe care l-a înlocuit. Pleca în sudul Franței pentru vacanță și atunci a cerut de la Paris un intern care să-l înlocuiască. Întâmplarea i l-a trimis pe Buret. „Din capul locului, povestește Maurice, am înțeles că nu e un tip oarecare. Avea în casă două tablouri, un Braque și un Marie Laurencin, ceea ce la Oizy nu este numai un act de curaj, dar unul de provocare. Parizian, 36 de ani, inteligent – ce caută omul ăsta aici, într-o gaură de provincie, într-un târg de 8000 de oameni, singur, fără relații, fără amintiri, fără așteptări? L-am întrebat pe șofer, am întrebat-o pe infirmieră, i-am întrebat pe diverși bolnavi veniți la consultație. Nimeni n-a știut să mă lămurească. Am recurs atunci la mijloace de investigație personală și am deschis sertarele de jos ale biroului.

Nu-mi lăsase cheile, dar m-am servit foarte ușor de cuțit. Am găsit un teanc de scrisori fără prea mare interes, câteva poze banale și, în sfârșit… un jurnal intim. Vreo 600 de pagini. Le-am citit pe toate în două nopți. Ei bine, este extraordinar. Am zis, extra-or-di-nar, și mențin. Ai să citești și dumneata și ai să vezi.

— Cum? Ai luat caietele?

— A, nu. Ce sânt eu, un brigand? Le-am citit doar, și am transcris pasajele esențiale. Oricum, serile nu prea aveam ce face. Le-am transcris și, pe urmă, le-am pus la loc în sertar. Cu două zile înainte de înapoierea doctorului, am chemat din târg un lăcătuș să repare broasca stricată. Nimic suspect, în definitiv, totul în ordine.

2) Doctorul Sibier s-a întors la Oizy seara, pe la 10, eu trebuia să plec a doua zi în zori. I-am predat registrul de încasări în care erau trecute consultațiile și banii primiți. I-am numărat 18 hârtii de o mie și câteva hârtii de o sută. I-am numărat 18, deși nu erau decât 17. O mie rămăsese în portofelul meu. Nu mă întreba de ce. Mă amuza să fac asta, lăsând deoparte considerația că o mie de franci este o mie de franci.

— Putea să te prindă.

— „Să mă prindă!” Ce urât te exprimi. Vrei să spui că putea să observe o mică eroare în socoteli. Posibil, dar n-a observat.

— Mai are timp.

— Evident. Aștept pe azi, mâine o scrisoare de la el.

— Și ce ai să faci?

— Nu știu deocamdată, Depinde de scrisoare.

Într-adevăr, scrisoarea doctorului Sibier a venit.

„Am impresia că s-a strecurat o mică eroare în calculul nostru. Nu știu bine și, crede-mă, îmi vine greu să te plictisesc pentru atâta lucru, dar nu-mi ies o mie de franci la socoteală. Nu cumva am omis ceva sau, dimpotrivă, am notat o cifră de două ori?” Maurice a răspuns imediat. Nu știe dacă a fost vreo eroare, dar, dacă a fost vreuna, atunci el e răspunzător, așa încât e gata să trimită imediat suma care lipsește.

„Nu interesează cât, 1000 sau 10000 de franci, nu va fi prea scump pentru a păstra o încredere care mi-e mai scumpă decât orice”.

În 18 ore, a primit un răspuns telegrafic, „Nu trimite nimic, nu lipsește nimic. Nici un moment n-a fost vorba de dumneata. Mii de scuze”.

„Iată ce se cheamă o solidă bună creștere”, a conchis Buret, fluturând telegrama doctorului.

Deși cunosc absoluta absență morală în care trăiește, am încercat din nou să capăt explicații. Maurice Buret nu e un desfrânat doar și nici un impulsiv. Ceea ce face, face cu toată liniștea și pe întreaga lui răspundere. Vreau să știu, deci, dacă în actele lui nu intră realmente nici un alt criteriu decât cel al securității personale. E jenant să vorbești despre „conștiință”, dar mă interesează să aflu cum funcționează mecanismul interior al acestui băiat, sistemul lui de reflecții și convorbiri intime, unde fiecare ne judecăm, ne absolvim sau ne condamnăm pe noi înșine.

— O, funcționează excelent. Ca un bun plămân, ca un bun stomac. Am o conștiință în stare să digere cele mai grave crize. Asta, pentru că nu mă păcălesc pe mine însumi și nu schimb întro problemă morală ceea ce nu este decât o problemă tehnică. Ai jucat vreodată fotbal? Eu am jucat. Cunoști în orice caz principiul general: să introduci balonul rotund în poarta adversarilor, respectând însă anumite reguli. Cea mai importantă e să nu atingi mingea cu mâna. Perfect. Dacă vrei să joci fotbal, trebuie neapărat să accepți această regulă și să i te supui. Dacă nu accepți, nu joci. E simplu. Dar una e a respecta o regulă și alta este a crede în ea. Că atingi sau nu atingi mingea cu mâna, acest fapt în sine nu are absolut nici o valoare, nici o semnificație. El capătă un sens numai în cadrul jocului. Un moralist inițiat în fotbal n-ar întârzia însă să decreteze natura transcendentală a lovirii cu mâna. Ei bine, acest lucru este o afacere la care nu „marchez”. Vezi, noțiunea de „păcat” este pentru mine o abstracție. Nu există „păcat”. Există doar „lipsă de tact”.* * *

N-am fost decât de vreo două ori la Buret acasă, pe vremea în care locuia cu maică-sa, în apartamentele din rue Vouillet. În amândouă rândurile, am avut impresia că îl stingheresc. Închidea cu precauție ușile și mă conducea grăbit prin coridor, spre odaia lui. O singură dată am zărit, printr-o ușă întredeschisă, o doamnă pe care am salutat-o încurcat, neștiind dacă trebuie sau nu să mă prezint. El i-a spus doar în treacăt, cu neglijență:

„Nu e nimic, un prieten” – și a trecut mai departe.

El, care vorbește despre atâtea, nu mi-a vorbit mai nimic despre familia lui. Există o zonă de intimități care rămâne închisă. Despre femei, despre cărți, despre prieteni, cele mai copioase conversații. Dar nici un cuvânt despre ceea ce rămâne dincolo, stratificat, inalterabil, tenace, în spiritul familiei lui de bretoni transplantați la Paris, unde n-au încetat să fie bretoni. Cu aparenta lui cordialitate, cu teribila lui discreție, cu pasiunea lui pentru conversație și „documente”, Maurice Buret rămâne totuși un om închis, stăpânit și rezervat. Nu l-am surprins niciodată într-un moment de depresiune sau de bucurie care să-l facă a vorbi liber, imprudent poate, dar liber, fără control, fără reticențe. Ceea ce se cheamă „necesitatea de a te dărui”, pentru Maurice Buret este un lucru complet străin. El nu are efuziuni. Are cel mult simpatii deliberate. Undeva, în viața lui intimă, funcționează un oficiu de cenzură, care verifică fiecare cuvânt, suspectează orice elan, readuce la rece orice entuziasm. Un cerc de fier păstrează inatacabile secretele lui strict personale.

Mi-a spus săptămâna trecută din senin: „M-am mutat de acasă. Locuiesc singur acum. Am decis, de acord cu mama, să ne despărțim”. Eram surprins. Mai puțin de vestea pe care mi-o comunica, decât de faptul că mi-o comunică.

— De ce? (Îl întrebam din politețe, ca să nu-l las fără replică, dar nu credeam că are să răspundă. De altfel, n-am nici un talent să solicit confesiuni. Mi-a răspuns, totuși, spre surprinderea mea, cu explicații și amănunte.)

— Nu știu cum s-a întâmplat. Simțeam de la un timp că nu mai merge. Era o presiune tăcută, care impieta lent nu asupra faptelor mele, dar parcă asupra gândurilor mele. Cine spune că e liber în casa părinților lui se înșală.

Vezi, cu tata cred că aș putea ușor trăi împreună. El este un om rece, iar mie îmi e indiferent. Nu cred să fi vorbit vreodată cu el mai mult de cinci cuvinte la rând. Nu mă interesează, nu-l iubesc, nu mă iubește. Cu mama însă e nesfârșit de greu. Ne iubim, și asta e intolerabil. Eu pot suporta foarte bine o adversitate, dar nu suport o mare afecțiune. Adversitatea mi se opune și mă definește. Iubirea, dimpotrivă, e conciliantă, gata de tranzacții sentimentale, gata de false supuneri. Iubirea în familii, mai ales, unde legăturile sânt vechi, durabile și nevăzute. I-am explicat toate acestea mamei. Nu știu dacă a înțeles, dar, în orice caz, a primit. Am încheiat un tratat de bună înțelegere: ne vom vedea de două ori pe săptămână”.

Fără prezența fizică a lui Maurice Buret, fără surâsul lui modest și atent, fără inteligența lui care simulează așa de ușor sensibilitatea, uneori emoția, el ar fi un personaj oribil. Claritate, ordine… E de ajuns pentru a face un om? Dumnezeu știe cât am umblat după această ordine, câte umbre au răpus pentru această claritate. Nu este însă o victorie prea secetoasă, prea aridă? Transcriu din Descartes ca să mă răzbun.

„… ne recevoir jamais aucune chose pour vraie que je ne la connusse evidemment etre telle, c’est-a-dire eviter soigneusement la precipitation et la prevention et… ne comprendre rien de plus en mes jugements que ce qui se presenterait si clairement et si distinctement a mon esprit que je n’eusse aucune occasion de la mettre en doute”.

Săracă lege.

IV[modifică]

În bulevardul Haussmann, la Rice, mă aștepta un personaj senzațional: Phillip Dunton. Nu m-am putut opri să-l îmbrățișez, efuziune care l-a buimăcit puțin, căci rămăsese cu pipa în gură, neașteptându-se la asemenea explozie de entuziasm.

— Iartă-mă, Phill, dar îmi face atâta plăcere să te văd…

Vine de-a dreptul de la București și, nu știu prin ce resort întors de memorie, apariția lui deșteaptă dintr-odată o mie de imagini de acolo, – oameni, străzi, ziare, cinematografe, cafenele, totul, tot ce s-a stins aici, încet, prin suprapunerea atâtor imagini recente. Phillip Dunton e un băiat meticulos, care vorbește rar (tic pe care îl are, sânt convins, de la șah, unde îi trebuie un sfert de oră de meditație pentru fiecare mișcare). L-am asediat cu întrebări și nu știe la care să răspundă întâi.

Va rămâne câteva zile aici în așteptarea bătrânului Ralph, care și el trebuie să pice de la o zi la alta. Pe urmă, nu știe exact ce va face. În nici un caz nu se mai întoarce la Uioara, unde nu mai are ce lucra. Va încerca să obțină un concediu de un an de la Exploatare, ca să plece în America, să-și pună la punct câteva experiențe și observații personale de laborator. Poate să tipărească acolo lucrarea pe care în schemă a terminat-o la Uioara. După un an va pleca oriunde îl va trimite Rice. Oriunde: el ar prefera în Rusia.

Am dejunat împreună, eu nerăbdător să-l ascult vorbind, el domol și potolit, cum îl știu de totdeauna. Ardeam de dorință să-l întreb despre Marjorie, dar mi-era teamă să nu deschid o rană prea bine ascunsă. Teamă inutilă. Mi-a vorbit despre Marjorie când și-a adus aminte de ea, fără nici un efort și, mai ales, fără jenă. Ceea ce s-a întâmplat, i se pare lui, a fi fost extrem de simplu. Sau despărțit foarte buni prieteni. El a asistat la cununia ei civilă, iar, în schimb, mai târziu, peste trei săptămâni, ea l-a condus la gară.

„Nici nu mi-am închipuit vreodată că aș putea avea dificultăți cu Marjorie. E într-adevăr inteligentă și, vezi, ăsta e singurul lucru care a făcut posibilă căsnicia noastră timp de atâția ani. Mai mult nu-i puteam cere. Știam că într-o zi are să plece și multă vreme ma preocupat doar întrebarea cu cine are să plece. Când am venit la Uioara și te-a cunoscut, mi-am spus că ai putea fi dumneata. Te urmăream cu destulă curiozitate și – vrei să mă crezi? – cu destulă simpatie. Nu s-a întâmplat însă nimic, nu știu de ce. Pe urmă, când a apărut Pierre Dogany, am crezut că va fi el. Mărturisesc că numai la Marin Dronțu nu m-am gândit. Când mi-am dat seama, am râs: mi se părea grotesc. Acum, însă, pe măsură ce a trecut timpul, observ că a fost o întâmplare fericită. Bietul Pierre Dogany avea marele dezavantaj de a o iubi pe Marjorie, dar ei nu-i trebuia să fie iubită, ci să iubească. Pe Dronțu îl iubește. Ar fi trebuit s-o vezi ieșind la brațul lui de la primărie: strălucea. E o bună camaradă. Cred că n-am s-o uit niciodată și nu jur că într-o zi nu mă voi întoarce în România s-o văd și să vorbim de câte au trecut.* * *

Bătrânul Ralph T. Rice a venit de vreo două zile și mi-a adus răspunsul maistrului la raportul meu. În teorie, punctul meu de vedere e acceptat. Dacă se va lucra, se va lucra la Dieppe. Avantajele de teren sânt evidente, iar dezavantajele comerciale în raport cu Le Havre nu există. Dar se va lucra? Greu de spus. Pentru moment, Rice e mai degrabă înclinat să spună „nu”. Criza l-a speriat serios. Mai mult decât criza, l-a speriat starea de spirit din România.

„Lipsești numai de un an, mi-a spus, dar, dacă te-ai întoarce acum, cred că multe lucruri nu le-ai mai recunoaște. Nu știu: se întâmplă ceva acolo, fierbe ceva în ascuns”.

O decizie definitivă asupra soartei exploatării în Franța nu va lua decât mai târziu, spre toamnă, când speră să posede elemente de judecată mai exacte. Pare însă de pe acum decis să restrângă mult dimensiunile întreprinderii, așa cum fuseseră plănuite la început. Va face poate o rețea de mici depozite de distribuție și vânzare în toată Franța și va încerca să impună în lumea automobilelor benzina și uleiul Rice. Destul de puțin, pentru ce avea pe vremuri intenția să facă.

Am încercat să știu mai precis de unde vine alarma bătrânului, de obicei atât de calm și voluntar. L-am chestionat îndelung, dar n-a știut să-mi dea informații. Nici Phillip Dunton, mult mai placid și mai sceptic cu „gravele evenimente”, nici el nu știa prea mult.

Se pare că la Uioara au fost în ultimul an câteva momente dificile: câteva greve parțiale, nu serioase, dar repetate, câteva mici ciocniri între lucrători și direcție, o serie de tratative încordate cu privire la salarii. În plus, eternele răbufniri ale oamenilor din Uioara Nouă, cu privire la eternii lor pruni, ori de câte ori răzbate o nouă sondă și se abate vreun nou val de spulung. Atâta lucru însă parcă tot nu e destul ca să clatine liniștea unui bărbat de specia lui Ralph Rice. Trebuie să fie altceva, mai din adânc. Am să-i scriu maistrului, să-l întreb. Am impresia că lucrurile europene se văd prost de la Paris. Observ cu surprindere, și nu pentru întâia dată, de când sânt aici, că Parisul e un prost post de supraveghere al continentului. Sânt prea multe certitudini aici, prea multe deprinderi solide de gândire, iar în Europa sânt prea multe convulsii și descompuneri pentru ca peisajul să nu fie falsificat, dacă îl privești dinspre Paris. Ar trebui introdusă o „cotă de neliniște” în problemele pe care le rezolvăm pe țărmul Senei. Securitatea e o rea ambianță de gândire.

V[modifică]

Am văzut în rue La Boetie câteva pânze, de Chagall.

Ce tumult! Florile sânt albe, de vis, dar sub ele, din umbră, se desprind capetele ostenite ale amanților cu frunțile palide, cu mâinile lungi, cu privirea ca un fum. Totul, culorile, pomii, cerul, totul pare trecut prin alte lumini decât ale zilei, prin alte umbre decât ale nopții. De unde vin aceste plante stranii, acești arbori stingheriți de nemișcare? Soarele e difuz, stins, ca sub povara câtorva oceane suprapuse.

Dinspre ce munți coboară acest car cu fân, albastru ca în pozele de scos, neverosimil și solemn? E un anotimp obosit, cu lumini amintite, cu câmpii visate, cu ferestre ce se deschid înăuntru. Pe alocuri, iarba e de un verde brutal, cu un exces de culoare și cu un efort de viață care trădează o disperată nostalgie după soare. Timiditatea evreului în fața câmpului deschis. Stângăcia lui în fața plantelor, rezerva lui în fața animalelor! Dintre singurătăți, aceasta este cea mai grea. E atât de dificil să te apropii cu simplitate de un pom, când n-ai trăit niciodată lângă el.

Chagall iubește iarba, fânul, arborii, dar nu știe cum să-i iubească. E prea multă fervoare în această iubire și pe urmă prea multă tristețe. Sânt elanuri oprite, sânt efuziuni care n-au curajul să meargă până la capăt, sânt strigăte care se împiedică de un zâmbet. Umor! Poate.

Dar, mai ales, incapacitatea de a evada, de a renunța la tine, de a te rostogoli printre pietre și buruieni, de a trage oblonul de seară peste prăvălia ta cu probleme intime și a intra în plin soare fără amintiri, fără nostalgii.

Sinagoga mea din copilărie avea geamuri mici, albastre și roșii la ferestre. Lumina tablourilor lui Marc Chagall de acolo vine. Țin foarte bine minte cei doi lei de bronz care propteau din dreapta și din stânga tablele lui Moise. Îi revăd întocmai în desenele lui Chagall. E o nouă zoologie, trecută întâi prin aur, prin bronz, prin țesături, un folclor de ornamente. Chagall descinde din această veche tradiție de sinagogă. E un talmudist sătul de abstracții, un hasid care a ieșit la câmp, unde va privi tulburat pasul leneș al boilor, va simți mirosul pământului ud, va urmări zborul scurt al vrăbiilor, dar nu va uita, nu va izbuti să uite clătinarea eternă a cititorului din sinagogă, deasupra cărților deschise.* * *

Am revenit în rue La Boetie cu Maurice Buret. E un bun privitor de pictură, dar Chagall nu-i place. L-am simțit în fața tablourilor ostil, ostilitate obligatorie pentru un om care toată viața lui nu și-a îngăduit decât emoții sever măsurate. În autobuz, la întoarcere, mi-a explicat:

— Nu-mi place tumultul. Pe dumneata te emoționează poate, pe mine însă mă contrazice. Simboluri greoaie, visuri neterminate, imagini confuze, ce vrei să fac cu ele? Simt ceva crispat aici, care mă neliniștește, mă incomodează.

— Ești un om comod.

— Sânt. E rușinos? Orice om singur e un om comod, orice om care își respectă propria lui demnitate. Sânt într-adevăr un om comod și nu vreau să fiu la discreția tuturor acceselor de lirism, din viață, din cărți sau tablouri. Nu-mi suport propriile mele leșinuri, de ce le-aș suporta pe ale altora? Viața nu e posibilă decât între oameni stăpâniți, care își controlează ideile, își verifică sentimentele și își păstrează pentru ei crizele interioare. Sânt francez. Mai mult, sânt breton. N-am înțelegere pentru teutoni și pentru iudei.

— Antisemit?

— Da. Nu în politică, dar în psihologie fără îndoială. Trebuie să înțelegi și să nu te superi.

— Dragă Maurice, am cunoscut în cariera mea de evreu atâția antisemiți furioși, încât dumneata, care ești, în materie de antisemitism, numai un diletant, un amator, departe de a mă supăra, îmi faci plăcere.

— Mulțumesc pentru amabilitate, dar te previn că nu o merit. Fiindcă, primejdios sau nu, eu rămân totuși un antisemit. Sau, ca să vorbesc exact, rămân un adversar al câtorva ticuri de sensibilitate și de psihologie iudaică.

E un spirit evreiesc agitat, convulsiv și febril, pe care îl detest. Este o anumită optică evreie, care schimbă proporțiile lucrurilor, tulbură simetria lor, atacă realitatea lor. Înclinarea spre vis, pe care o lăudai la Chagall, iată ce denunț în primul rând. Eu sânt un om de veghe. Nu-mi plac oameni treziți numai pe jumătate. Chagall al dumitale umblă pe hotarul dintre somn și trezie, ceea ce îl descalifică pentru artă. Un evreu clar e un fenomen. Marea majoritate sânt somnambulici.

— Ar trebui, poate, înainte de a-ți răspunde, să ne înțelegem asupra termenului „claritate”. Există un singur fel de a fi clar, crezi? Clar poate fi și un notar, și un poet, dar mi se pare că nu e totuna.

— Se poate. Eu optez însă pentru claritatea notarului. Acela gândește pe cea mai pură linie de tradiție franceză: un cuvânt pentru fiecare idee.

— Ei și? Asta e cel mult un merit de stil, nu unul de viață. Claritatea poate fi stearpă, iar tumultul poate fi fertil. Sânt lucruri care se creează în învălmășeală, la mari temperaturi, acolo unde ochiul înghețat al clarității nu mai rezistă. Sânt lucruri care se înțeleg cu sângele, sau nu se înțeleg deloc.

— Protestez, protestez cu energie. E o gravă eroare anatomică ceea ce afirmi dumneata. Organul cu care omul înțelege este capul. Sângele servește la alte treburi. Aberația asta cu „sângele gânditor” este teutonă, slavă sau iudee. Un francez n-ar spune-o niciodată. Un anglo-saxon, cu atât mai puțin. Văd cu durere că devii patetic, ceea ce este sinonim cu evreu. Păcat: sânt în primejdie de a pierde un prieten.

Iată-mă așadar apărând drepturile tumultului spiritual împotriva lucidității. Ștefan Pârlea, dacă ar ști, ar jubila. Pentru el eram un monstru sceptic. Pentru Maurice Buret, devin, dimpotrivă, un metafizician.

Există cred în spiritul iudeu o luptă mereu deschisă între biologie și inteligență, luptă de extreme, pe care nimeni dintre noi nu le-a împăcat. De aceea putem fi pentru unii monstruos de lucizi, iar pentru alții monstruos de patetici. Se va găsi mereu un Ștefan Pârlea să ne denunțe spiritul critic. Se va găsi mereu un Maurice Buret să ne deteste spiritul tragic. Ar trebui găsită linia de mijloc, dar e greu de găsit, și, odată găsită, e greu de păstrat. Ne angajăm cu imprudență, cu patimă pe un drum sau pe altul, exces pe care-l plătim mai târziu, cu oboseala noastră și cu adversitatea celorlalți. Naiv, Maurice Buret, care își imagina a-mi spune lucruri noi. Mi le-am denunțat de câte ori mai sever?

Este în mine un personaj care iubește tensiunea, vâltoarea, tumultul marilor vânturi dezlănțuite. Și este un altul care iubește ideile reci, distincțiile precise, rezerva, așteptarea. Între acești doi oameni, acordul e dificil, dar toate eforturile mele personale sânt în căutarea acestui acord, care trebuie încheiat și menținut. „Antisemitismul” lui Maurice Buret nu este, în fond, decât o rezervă psihologică, singura formă de antisemitism posibilă în Franța. În același sens pot fi eu antifrancez sau, mai just vorbind, anticartezian. Este o definire de poziții intelectuale, nu o adversitate. Există între spiritul evreu și valorile franceze o zonă de izolare pe care timpul o poate desigur atenua, iar trecerea generațiilor o poate suprima, dar care la prima luare de contact se dovedește foarte serioasă. A străbate această zonă de răceală este o problemă de ordin individual, fiecare având de învins dificultățile propriului său temperament.

În ce mă privește, cred că drumul nu mi-ar fi greu dacă el ar trece prin Montaigne și Stendhal.* * *

I-am spus lui Maurice Buret:

„Nu ți-a fost niciodată silă de inteligența dumitale? Nu ți s-a părut niciodată că e obositoare, prezumțioasă, insuficientă? Că, după ce ai discutat tot, ai limpezit tot și ai înțeles tot, a rămas dincolo de lucruri o umbră sau o lumină până la care n-ai ajuns? Ce îți reproșez dumitale și spiritului francez este excesul de memorie. Prea le țineți pe toate bine minte, prea le aveți pe toate sub control, ca într-un laborator, în care fiecare eprubetă închide o formulă, o serie de reacții cunoscute, o serie de certitudini limitate. Orizontul acesta e sterp. Sigur, dar sterp.

Viața dumitale este fără mister și eu mă întreb cum nu te plictisești trăind-o. Ea în orice caz trebuie să se plictisească groaznic în tovărășia dumitale. Ești un om fără surprize. Dumneata zici ,,un om cu tact”. Fie. Nu vei răcni niciodată, nu vei sparge niciodată nimic, nu vei îmbrânci pe nimeni. Politețea este metafizica dumitale. Te supraveghezi ca pe un edificiu public. Poliția este vocația dumitale. Ai etaje și apartamente interioare pentru fiecare sentiment sau gând, ai scări și ascensoare care te duc precis de la o gândire la alta. Ești portarul acestei clădiri: controlezi cine intră și cine pleacă, închizi ușile, stingi lumina, faci ordine. Îți crești cu atenție plantele de apartament, le tai ramurile care îndrăznesc să crească neregulat, proptești tulpinile care se îndoaie, retezi coroanele ce se ridică prea înalt. Nu suporți pădurile, te simți bine numai în parcuri. Iar dumneata ești propriul dumitale parc. Aș vrea să știu dacă n-ai întrezărit niciodată umbra morții dincolo de micile certitudini pe care le cultivi…

Dacă nu te-a înfiorat vreodată sentimentul că ceea ce faci este mărunt, inutil, vid, că toate aceste ,,experiențe” sânt deșarte, că viața trece peste capul dumitale… Aș vrea să știu dacă nu te-a cuprins niciodată dorul absurd și urgent de a lăsa toate baltă și a te duce la întâmplare, unde s-o nimeri, predându-te în seama norocului, care să facă din dumneata ce o voi…

Ești un om sănătos și echilibrat, dar ești prea sănătos. Îți lipsește un mic punct de dezechilibru, fără de care viața nu se deschide niciodată în fața noastră dincolo de zările imediate. Îți lipsește un simț mai puțin exact decât văzul, dar mai esențial decât el: «simțul tragicului»”.

VI[modifică]

S. T. Haim e la Paris de două zile. A descins în rue Daunou, în acel mic și strălucitor hotel unde îmi promit în visurile mele, somptuos, să locuiesc cândva. Are valiza plină de etichete multicolore, o valiză care a înconjurat de câteva ori Europa. A mai fost la Paris în ultimele luni, dar niciodată singur. E o femeie în viața lui, fără îndoială, dar acest vorbăreț S.T.H. devine închisși sumbru ori de câte ori este vorba despre asta.

Am umblat mult împreună, de la Luvru până la Abbesses pe jos și de acolo am urcat spre Place du Tertre. Mi-era teamă să nu-i displacă acest cartier, pe care îl iubesc între toate.

— Nu-ți poți imagina ce impresie de oraș provincial îți face Parisul, dacă vii din Europa. Ai senzația că te-ai rătăcit într-o gară, unde trenurile exprese nu opresc. Miroase a 1924, a 1928 cel mult. Și noi suntem în 1931. Nu numai Berlinul sau Viena, unde încordarea este maximă, dar Bucureștii chiar sânt mai vii, mai actuali. Când treci granița la Bale, spre Paris, ceasornicul înaintează cu o oră, iar timpul dă înapoi cu câțiva ani. Ai să vezi și tu la toamnă, când ai să pleci. Ai să găsești în Europa, oriunde, o fierbere care aci nu se simte și nici nu se bănuiește.

— Nu știu dacă voi pleca la toamnă.

— Ba vei pleca. Lucrările de la Dieppe nu se mai fac. Vei vedea.

— De unde știi?

— Nu știu. Văd. Văd timpurile care vin și înțeleg ce se poate și ce nu se poate.* * *

Am aflat cu surprindere că bătrânul Ralph Rice îl cunoaște pe S.T.H., și încă foarte bine. Au avut amândoi o convorbire de două ore, sus, în biroul din bulevardul Haussmann. S.T.H. a lucrat în ultimul an pentru Exploatarea Rice, la Berlin, unde dispune de informații și posibilități comerciale, pe care bătrânul Ralph le prețuiește.

Mă amuza capul speriat al bătrânului, ascultându-l pe S.T.H., care măsura biroul în lung și-n lat, descriind în aer cu degetul arătător scări grafice de catastrofă.

„S-a terminat, domnule, s-a terminat. Puteți închide prăvălia. Mergem spre revoluție, cum te văd și cum mă vezi. Germania nu mai ține, Austria nici vorbă că nu, extremul Orient trosnește. Nu mai e o criză de 7 sau 11 ani, din alea despre care scrie în cărțile de economie; este un naufragiu general. Pot să ți-o demonstrez cu cifre, dar nu vreau. Am mai multă încredere în mirosul dumitale de om de afaceri. Vii din Europa. Spune-mi: n-ai simțit o aromă de dinamită gâdilându-ți nările cu care te-ai dus să miroși petrol?” Bătrânul Ralph își privea încruntat călimara de parcă ar fi fost acolo, pe masa lui, prima doză din dinamita pe care o evoca S. T. Haim.* * *

L-am prezentat lui Maurice Buret. Sătul de discuții sociale, căci avusese câteva cu mine și cu Rice, S.T.H. a fost admirabil. Din momentul în care nu se mai ocupă de destinele universului, e un băiat cu umor.

Am fost toți trei la concertul Colonne. În program Horace victorieux a lui Honegger, liniar, grav, concis, cu un înșelător aer de simplitate, care triumfa asupra celor mai ascunse dificultăți. Am ieșit de acolo refăcut, limpezit. „Ordinea domnește în lume – am reflectat în mine însumi – de vreme ce asemenea victorie este posibilă”.

Ne-am continuat seara în Montmartre, unde descoperiserăm mai de mult un miraculos vin de Anjou. S.T.H. era într-o vervă de zile mari. Povestea dedesubturi despre scandalul Oustric, din care făcea un întreg roman cu femei, cu aventuri, cu lovituri de bursă, cu lovituri de alcov, toate regizate genial și expuse precipitat, ca într-un film. Știe o sumedenie de lucruri și, mai ales, știe să le pună în legătură, puțin abracadabrant, dar logic și greu de combătut. Explicațiile lui au ceva de Ponson du Terrail, melodramatic și senzațional. Dar, dacă nu just, cel puțin plauzibil.

— Cu aptitudinile pe care le ai, vei termina la Intelligence Service.

— E singura meserie care m-ar interesa. Singura. Într-adevăr, dacă n-ar fi altceva mai decisiv, mai tulburător. Să faci poliție în stil mare e desigur pasionant. Dar e puțin, e sărac. Este o meserie de raporturi, de legături, de subordine. Mie îmi trebuie altceva. Am să v-o spun la ureche, ca să nu ne audă vecinii. S-a aplecat peste masă și a silabisit confidențial: „ab-so-lu-tul”. „Rien que ca?” a întrebat Buret.* * *

Nu l-am văzut pe S.T.H. de patru zile. Azi-dimineață deschid ziarul și observ în pagina a treia: Mari arestări de comuniști în România. Numele lui S. T. Haim iese dintre rânduri cel dintâi. Sânt înmărmurit. Am telefonat la hotel. Da, este exact:. S.T.H. a părăsit Parisul în ziua de 12. Azi suntem în 18. Destul timp pentru ca să fi ajuns la București și să fi fost arestat.

Am scris în țară după vești, lui Pârlea și lui Marin. Nu înțeleg ce putea fi. Era atât de sigur de el, atât de calm în fond. Mi se pare că e ceva de roman polițist aici. Gândul că omul cu care numai acum câteva zile mă plimbam la Paris se afla astăzi la București între baionete mă neliniștește. E un alt curs de viață, o altă ordine de lucruri, o altă logică. Cum? Am mers alături de el, am stat cu el la masă, am discutat, am fumat, am băut, și n-a fost nimic în el care să indice apropierea căderii? Nici un semn care să anunțe măcar pe departe că undeva, în acel ceas i se hotărăște soarta? Mi-e cu neputință să accept această indiferență a lucrurilor și mă urmărește fiecare amănunt al serii noastre, ca și cum fiecare ar ascunde un fragment de explicație. Costumul lui gri, cravata albastră cu puncte albe, țigările Chesterfield pe care le cumpărase în drum, de la debitul de lângă Chatelet…* * *

Nici un răspuns de la Pârlea, nici unul de la Marin. În schimb, un plic de băcănie, cu adresa scrisă de o mână grăbită. Deschid: e de la S.T.H.

„Îți aduci aminte ceasul de spasm de care vorbeam odată. A venit”. Are o memorie extraordinară. Eu uitasem.

PARTEA A CINCEA[modifică]

I[modifică]

Pe Șerban-Vodă în sus, de unde încep a se rări casele, automobilul provoacă oarecare senzație, ca într-o mahala de provincie. Se văd capete curioase la geamuri, se aud porți deschizându-se în urma noastră, se iau pâlcuri de copii după noi. „Mergeți spre crematoriu?”, l-a interpelat pe șofer o femeie proptită în pragul casei. „Mergem la dracu’ să te ia”, i-a răspuns el furios de gropile în care tocmai intrasem.

Maidanul se deschide pe stânga, trist, murdar, cu lăzi sparte, vechituri, cutii de tinichea, movile de gunoi arzând mocnit. Pe alocuri, un petic de iarbă, care a rezistat începutului de noiembrie, un pom pe jumătate desfrunzit, un dulău fără treabă.

… Poate că e o greșeală vizita aceasta. Ce am să-i spun? Ce are să-mi spună? Nimic nu mă dezarmează mai complet decât o situație solemnă, căci vorbele obișnuite mi se par sărace, iar vorbele mari mă stingheresc. De trei zile, de când am căpătat biletul de liberă trecere, nu mă pot gândi la altceva decât la momentul revederii.

Fiecare gest mi l-am imaginat de zeci de ori și, de fiece dată, mi se părea când excesiv, când insuficient. Cutia de țigări pe care i-o duc mă încurcă și ea: nu știu cum să i-o dau. Aș vrea să găsesc gestul scurt și pe trei sferturi neatent cu care întinzi cuiva tabachera să se servească. Aș vrea să-i pot strânge mâna simplu, cum i-aș strânge-o pe stradă, să-i dau impresia că nimic nu s-a schimbat, că întâlnirea noastră aici nu este excepțională, că apariția lui între baionete nu este o catastrofă…

— Stai!

Șoferul a frânat brusc, zgâlțâindu-ne pentru o ultimă oară. „Am ajuns”, îmi spune și îmi arată cu degetul departe o linie imaginară, dincolo de care nu se văd decât vreo trei vârfuri de baionetă.

— Jilava?

— Da. E sub pământ.

Clopotul care sună, strigătul repetat al santinelelor („caporal de schimb!”… „caporal de schimb!”…), controlul hârtiilor, ochiul bănuitor al ofițerului de serviciu, totul e simplu, totul e suportabil, numai această poartă mică de lemn și fier din fundul gangului de piatră, numai acest prag peste care va păși curând, în câteva minute, în câteva secunde, vechiul meu S. T. Haim, numai acest prag este apăsător și întunecat. Mi-e cu neputință să-mi abat privirea din acest punct. Pașii se aud de dincolo, depărtați, străini, din altă lume. Iată, se va deschide acum poarta. În clipa asta… Ar trebui să găsesc un zâmbet, cu orice preț un zâmbet.

Fericit S.T.H.! A izbucnit pe poartă furtunos ca totdeauna, blond, agitat, nerăbdător și cu toată fața luminată. S-a oprit un moment în prag să mă caute la douăzeci de metri, dincolo de bară. În câți pași a fost lângă mine? Într-unul singur cred. Vorbește repede, vioi, grăbit, cu ochii, cu mâinile, cu colțul de păr ce-i cade mereu pe frunte, cu toată ființa lui, pusă parcă la, o formidabilă presiune interioară și exultând acum de bucuria exploziei.

— Dacă ai ști ce frumos e aici! Oameni, mă, primii oameni pe care îi cunosc. Câteva secole de închisoare sânt dincolo de poartă, ce zic? Câteva mii de ani. Și încă nu sânt destui, pentru ce pot duce oamenii ăștia în spinare, fără să crâcnească. Mi-ar fi rușine de cei 12 ani ai mei de recluziune să mă vait. Dacă n-ar fi fost avocații și mama, nici n-aș fi făcut recurs. Că, oricum, tot acolo ajung. Pe noi de aici nu ne scoate nici consiliul de revizie, nici casația. Eu cu asemenea glume nu mă amăgesc. Dar vine o casație mai mare decât toate – și să știi că vine repede. Nu știu cum o fi pe Calea Victoriei, dar aici, în cazemate miroase grozav a revoluție. Nu râde. O simt, o simt precis, fizic. Nu e noapte să nu mă culc cu gândul că dimineața s-ar putea să găsim porțile vraiște. Poate că întâia zăpadă nu ne mai prinde aici.

Absurda lui certitudine mă uluiește. Nu, n-am să-l iau de umeri și n-am să-l scutur ca să se trezească. La ce bun? E mai bine să creadă și să aștepte, chiar dacă ceea ce așteaptă nu e decât o lamentabilă umbră, scornită de o fantezie care își urmărește zborul dincolo de zarea păzită cu mitraliere și puști. Rămâi cu bine, S.T.H. Zece minute au trecut, și ceasul Jilavei este mai exact decât ceasul istoriei. El măsoară cu minute și secunde, tu masori cu decenii și veacuri.* * *

Am trecut pe la „Central”, unde eram sigur că-l voi găsi pe Ștefan Pârlea. Nu se mișcă de aici din zori până după miezul nopții. Are în fund, pe dreapta, lângă bar, o masă pe care toată lumea o știe proprietatea lui. La minister nu se mai duce de mult. A demisionat ca să fie liber. Liber pentru ce? Nu știu. Liber pentru „seara cea mare”. Aș fi vrut să-i spun că noua lui ținută de nihilist – pletos și neîngrijit – e o copilărie. Mi-era teamă însă că va izbucni, cu vechiul lui strigăt: „Dumneata să taci! Dumneata ești un estet.” L-aș ocoli bucuros, dar e singurul care îmi poate spune mai lămurit care este situația lui S.T.H., de ce a fost arestat, de ce condamnat și care îi sânt pe viitor șansele. La dosarul lui se află un raport al poliției germane, care l-a identificat la Berlin trei luni înainte de arestare, la o întrunire comunistă din cartier unde a luat cuvântul. Se mai află mărturia unui funcționar superior, care l-a auzit discutând în Orient-Expres cu glas tare „importante secrete de armament”. În plus, câteva depoziții, câteva aluzii, câteva presupuneri. Totul e vag, inconsistent, fără seriozitate. E drept însă că este vorba de S. T. Haim, revoluționar disponibil la orice oră din zi și din noapte. N-ar fi de mirare să fi fost prins cu nitroglicerină în buzunarul vestei. E omul capabil să ducă după el o bombă ca pe o umbrelă și s-o lase foarte placid la garderobă: „pune, te rog, bomba asta la numărul meu; atenție însă să nu facă explozie”

Pe Pârlea îl enervează întrebările mele.

— De ce l-a arestat? De ce l-a condamnat? Fleacuri, prostii. Lau arestat pentru că trebuia să-l aresteze. Ieri pe el, azi pe mine, mâine pe toți. Numai așa se face o revoluție: cu oameni trecuți prin pușcărie. E vinovat? Nu-i vinovat? Îi dă 5 ani? Îi dă 55 de ani? Treaba lui. Pentru noi, nu există decât o singură întrebare: plesnește statul ăsta ori nu plesnește?

— Nu te știam comunist.

— Și nici nu sânt. Ce e aia? Comunist, reacționar, stânga, dreapta… Superstiții, domnule, sferturi de idei. Există doar o lume veche și una nouă. Atât. O lume care crapă și una care se naște. O să stau eu acum să-l bocesc pe S. T. Haim? N-am timp. Scurt. Noi umblăm cu toții prin noapte, de-a valma, unul cade, altul nu, fiecare după cum-i scris. Când s-o face zi, o să ne numărăm. Nici aici, în cafenea, între două pahare deșarte de bere, dominând cu vocea lui de bariton toate mesele dimprejur și intimidându-i pe auditorii tineri speriați, nici aici Pârlea D. Ștefan nu este ridicol. Are o frunte inspirată și un pumn decis. Când vorbește, privirea lui trece de cei care îl înconjoară, parcă și-ar face loc spre nu știu ce nevăzute ținte. Sânt câțiva adolescenți care îi fac o permanentă gardă, cu toții stânjeniți de hainele civile, pe care le poartă, primele lor haine civile de când au părăsit liceul. Fumează mult și prost, când cu un vădit exces de bravură, când cu o tresărire de frică, trădând amintirea recentă a closetului în care își aprindeau pe ascuns țigările. Circulă printre ei diverse foi de pamflet, pe care le citesc cu aviditate, comentând cu glas tare, recitând versuri, proclamații, manifeste. Se tutuiesc cu toții, se cunosc cu toții fără să-și fi dat mâna, fără să se fi văzut vreodată. Între 1 și 2, la ora prânzului, agitația crește brusc. Toată lumea e în căutarea celor 26 de lei necesari pentru „meniu”. Monedele trec de la o masă la alta, azvârlite amical sau cu o înjurătură. Fetele sânt mai puține, câte una pierdută în mijlocul unui grup de băieți, mici zâne plictisite, în trencicoturi, cu capul gol, cu țigara stinsă la jumătate. Greu de definit identitatea lor: poate studente, poate dansatoare de revistă, poate fete de stradă pur și simplu. Iată una care seamănă surprinzător cu Louise Brooks, în Lulu. Toți băieții o strigă pe nume – Vally – și ea le răspunde tuturor cu același zâmbet drăguț și plictisit.

Poartă un pulovăr verde strâns băiețește cu o centură și în cap un rest de bască tot verde, care îi descoperă trei sferturi din capul ei rotunjit de breton. A trecut pe la masa noastră și l-a salutat pe Pârlea cu un vag gest de salut, ducând degetul la cozorocul unui imaginar chipiu. M-a întrebat în trecere: „N-ai o țigară?”. I-am întins pachetul meu de regale, din care a scos una, strâmbându-se nu știu de ce.

— Semeni cu o eroină de Wedekind.

— Știu. Lulu.

— De unde știi?

— Mi s-a mai spus.

A trecut mai departe, cu pasul ei nu leneș, dar nehotărât, indiferent.

Am aflat de ce s-a strâmbat Vally luând regala oferită. La „Central” nu se fumează decât „funcționare”, țigări de 50 de bani, cu tutunul negru. „Regala” e o țigară burgheză. Poeții, revoluționarii, oamenii liberi, oamenii de imaginație, vizionarii fumează numai tutun proletar. Bietul meu pachet de 30 de lei era o insolență, o provocare. Strâmbătura fetei care seamănă cu Lulu a lui Wedekind voia să spună destul de lămurit: „Am înțeles cu cine am de-a face”.

Mai sânt și alte reguli de conduită la „Central”. Să nu saluți decât cel mult cu un deget și în nici un caz, dacă porți pălărie, să n-o scoți din cap. Să nu spui nimănui „dumneata”. Să nu te prezinți nimănui. Toată lumea se cunoaște aici, din oficiu. Nu e timp de politeți, minciuni, mofturi. Suntem obosiți – nu-i așa? –, suntem sătui. Oamenii bogați, oamenii importanți, oamenii cu burtă se pot maimuțări cât vor. Au și timp, au și chef de glumit. Noi nu.

E o continuă fierbere la „Central” și, în același timp, un apăsător aer de plictiseală, de inutilitate. Băieții ăștia sânt pasionați sau simulează pasiunea, sunt descurajați sau simulează descurajarea. Sânt câțiva foarte tineri, agresivi, gălăgioși, cu exeme de pubertate pe frunte, juni incendiatori fără ocupație – deocamdată. Printre ei, ici-colo, un cap frumos de adolescent. Sânt, de asemenea, câteva perechi de bărbi și mustăți recente, întradins neîngrijite, sumbre, profetice. (Ar trebui observată abundența bărbilor în perioadele de neliniște socială, în anii de revoltă sau de descompunere. Este primul refugiu în mister la îndemâna oamenilor.)

Odată intrat la „Central”, e greu să pleci. Te ține aici lenea, gândul nesincer că aștepți pe cineva, când în realitate nu aștepți pe nimeni, plictiseala de a umbla pe stradă, indiferența… Ușa circulară de la intrare se învârtește într-una, introducând aceiași tipi, care vin și pleacă, pentru ca să se întoarcă după cinci minute la masa de la care s-au ridicat. E ceva toropitor, somnoros, desfăcut în aer, un gust de cenușă, o amintire de scrum.

Uneori izbucnește o ceartă de idei sau de palme la vreuna din mese, ceea ce trezește pentru o clipă lenea tuturor, până ce mica senzație se pierde în rumoarea impasibilă de totdeauna. Este un basarabean bărbos, de vreo 20 de ani, despre care se spune că e fiu de fierar și geniu. A tradus din Alexandru Blok și se trezește din când în când recitind un vers din „Sciții” ca o chemare de trâmbiță.

Am găsit-o pe Valy singură, rezemată cu spatele de bar și privind cu ochii întredeschiși, ca printr-un fum gros de țigară, nu știu ce. (Se privește foarte mult în vag la „Central”.) E o fată frumoasă, și bretonul ei lins îi păstrează un aer de cumințenie pe care țigara nu-l înlătură cu totul. M-am apropiat de ea și i-am făcut o propunere care a surprins-o.

— Nu mergi pe stradă să te plimbi? La început părea că nu înțelege. („Pe stradă? De ce?”) În prag, s-a oprit încă o dată, nehotărâtă. Ploua.

— Sper că nu te sperie doi stropi de ploaie. Și-a ridicat fără grabă gulerul trenciului, și-a vârât mâinile în buzunar și a pornit-o înainte, cu un mic gest eroic, înfruntător de vijelii.

Veche plăcere de a umbla prin ploaie! Strălucirea asfaltului ud, pâlpâirea depărtată a reclamelor luminoase, graba trecătorilor, sunetul alarmat al claxoanelor de taxi, căderea largă, generoasă, cuprinzătoare a ploii pe acoperișuri…

Am mers o bună bucată de vreme fără să ne vorbim. Îi auzeam bătaia pasului pe asfalt, puțin prea apăsat și energic pentru ea, dar antrenat la mers ca pentru o cursă de câțiva kilometri. Purta o manta de cauciuc subțire, pe care picăturile de ploaie cădeau cu zgomot exagerat, ceea ce îmi dădea o impresie de furtună… deși nu era decât o foarte de treabă ploaie.

— De ce vii dumneata la „Central”?

Nu mi-a răspuns imediat. Continua să meargă, puțin aplecată înainte, ca să-și ferească obrazul de bătaia ploii. Într-un târziu a vorbit:

— Pentru că e ieftin. 26 de lei dejunul.

— Și pentru motivul ăsta rămâi toată ziua acolo? Am impresia că ești studentă.

— Da. Oarecum. Sânt cu frecvența în anul trei și cu examenele în primul. Dar mă plictisesc, mă plictisesc de moarte… Mi-e greu să stau singură acasă. De ce mă apuc îmi iese prost, mă plictisesc, mi-e silă.

— Și „Centralul” te amuză.

— Mă amuză!… Nu… Adică, nu știu. Nu pot să plec de acolo, asta e. De oriunde aș veni, oriunde m-aș duce, trec pe acolo. Deschid ușa să văd ce mai e nou și mă încurc în vorbă cu unul, cu altul. Și uite așa trece vremea.

Vorbește cu o voce albă, indiferentă, cu nu știu ce ton de neatenție, care vine ori dintr-o imensă plictiseală, ori dintr-o la fel de imensă oboseală.

— N-ai încercat niciodată, să pleci de-acolo?

— Ba da, dar n-am reușit. La urma urmelor, mă simt bine așa cum sânt. Tu crezi că faci mare ispravă dacă nu vii la „Central”?

— De ce-mi spui „tu”? Mă cunoști de trei zile. Nu știi nici cine sânt, nici ce vreau.

— N-are nici o importanță. Îți spun „tu”, pentru că m-am obișnuit să spun „tu” oricui. Cred că ești destul de inteligent ca să nu te superi.

— Mersi pentru încredere. Dar e vorba de dumneata, nu de mine. Nu-ți face rău abuzul de intimități? „Dumneata” și „dumneavoastră”– nu e numai o politețe; este o armă de apărare personală.

— Foarte subtil, dar nu pricep. „Tu” e mai scurt și mai simplu. „Armă de apărare personală”. Ești nostim, zău. Ce vrei să apăr eu?

Am umblat mai departe, fără să vorbim. Mai târziu, am oprit o mașină.

— Unde mergem?

— Nu știu. Unde vrei.

Am luat-o în brațe și nu s-a împotrivit deloc. S-a lăsat sărutată și m-a sărutat, dar fără convingere, nepăsătoare, absentă, cum ar fi fumat. Un moment m-am gândit s-o duc la mine, dar șoferul o luase spre Calea Victoriei și mi-era lene să-i spun să întoarcă. Am lăsat-o la „Central”. Din prag, mi-a trimis salutul ei militar, cu degetul la același închipuit chipiu. Flutura un fel de surâs care nu spunea nimic.

Am revenit ieri la „Central” din curiozitate și am rămas toată seara. Nu aveam nimic altceva de făcut, era prea devreme ca să mă întorc acasă, era prea urât afară ca să mă plimb. Cinci minute, încă cinci, încă cinci.

A venit unul și mi-a cerut 26 de lei, altul o țigară, altul 3 lei pentru un ziar. Mi se părea că-i cunosc pe toți și poate că într-adevăr îi cunoșteam de pe stradă, din tramvai sau mai știu eu de unde.

„Ar trebui să plec”, mi-am spus de câteva ori, dar mi-era lene să mă ridic. Vally, în trecere de la o masă la alta, mi-a trimis peste umăr un salut de recunoaștere. „Tot aici?” A trecut mai departe, fără să aștepte răspuns la vorba pe care o aruncase la nimereală. În grupul lui Ștefan Pârlea se vorbea despre „descompunere”. Băieții urmăreau discuția cu o atenție concentrată, de parcă ar fi urmărit fiecare în intimitatea lui fazele acestei descompuneri. Cum îi priveam predându-se discuției ca unui stupefiant, palizi unii, violenți și încordați alții, aș fi vrut să lovesc cu pumnul în masă, ca să-i trezesc. „Trebuie puși pe fugă – gândeam eu –, trebuie scoși urgent de aici; singuri n-o să plece niciodată”. Ca într-un început de somn, cu care te lupți ostenit, mi-era însă cu neputință să mă ridic de la locul meu. „Oblomov”, am reflectat, aducându-mi aminte de lenea eroului slav, „O cafenea plină de Oblomovi. Și eu, între ei, pe cale de a deveni unul în plus”. Am plecat târziu, în grup. Pe stradă, se despărțea, pe la colțuri când unul, când altul, continuând spre mahalale, în grupuri mai mici, dezbaterea care nu se mai sfârșea. M-am trezit dincolo de Lipscani cu un tip care mergea lângă mine.

— Locuiești spre parcul Carol?

— Da… oarecum…

Mi-era penibil să merg alături de un băiat pe care nu-l cunoșteam și căruia n-aveam ce-i spune. Am încercat de câteva ori să leg câteva vorbe, fiindcă mi-era insuportabilă tăcerea, dar n-a mers deloc. Nici eu nu găseam mare lucru, nici el nu avea chef să răspundă.

La Sfinții Apostoli, am luat-o la stânga, cu gândul că el va continua drumul înainte pe Antim. A dat însă colțul odată cu mine. Am făcut o ultimă încercare pe strada Emigratului, prea mică și necunoscută, pentru ca și drumul lui să ducă pe acolo, odată cu al meu. M-a urmat. Eram furios pe el și aș fi vrut să mă opresc deodată și să-l întreb scurt încotro merge. M-am stăpânit însă, căci nu mai aveam oricum decât vreo două sute de pași până la poartă, unde i-am întins grăbit mâna, gest care l-a surprins, căci a întârziat să mi-o dea pe a lui, lăsându-mi astfel salutul pe jumătate neterminat.

— Cum?… Te duci?

— Da. Noapte bună.

Rămânea pe trotuar, în fața porții, rezemat de felinar, cu mâinile în buzunare, dezorientat parcă subit, ca în urma unui tren pierdut. Am făcut câțiva pași în curte, nehotărât, dacă trebuie sau nu să mă întorc. Aveam un sentiment vehement de ușurare, pe care un glas în mine îl rezuma fără ocol: „Dă-l dracului”. Dar, în același timp, simțeam că ceea ce fac eu „nu se face”. Aveam o senzație obscură de jenă, care prevedeam că n-o să-mi dea pace. Mă cunosc doar. Nu sânt incapabil de anumite mici infamii, pentru a-mi apăra liniștea mea personală, dar, odată comise, gândul lor mă persecută ca un fir de praf în ochi. M-am întors plictisit spre el și l-am întrebat, răstindu-mă:

— Dumneata ce faci aici? De ce nu te duci la culcare?

A ridicat din umeri și a zâmbit (probabil de naivitatea întrebării).

— Unde locuiești?

— Hm! Unde se nimerește.

Primul meu gând a fost acesta: „Ce bine trebuie să fie acuma sus, în odaia mea; singur în pat, să te întinzi cât vrei, să aprinzi lampa de pe noptieră, să citești”. Mi se părea că niciodată n-aș fi fost mai fericit să fiu singur decât acum.

— Hai, să dormi la mine.

Am luat-o înainte, înjurându-l în gând cu toată furia și înjurându-mă pe mine însumi pentru ghinionul acesta picat, din senin. Ne-am dezbrăcat tăcuți, eu furios, el indiferent.

Ce lucru ciudat un om necunoscut. Un om necunoscut care doarme lângă tine. Îi aud răsuflarea cum i-aș auzi întreaga viață, cu procesele ei ascunse, cu palpitarea sângelui în țesuturi, cu miliardul de mici descompuneri și arderi, ce se adună obscure ca să-l creeze și să-l mențină.

N-am să dorm. Inutil să închid ochii, inutil să mă înfurii, n-am să pot dormi. E mai bine să-mi accept insomnia și să mă resemnez a rămâne treaz. El e ostenit. Ce i s-a întâmplat astă-seară i se întâmplă probabil în fiecare seară. Nimic care să-l turbure, deci, nimic care să-l neliniștească.

Un om necunoscut doarme lângă mine, ca o piatră lângă o altă piatră.

E primul om care intră în viața mea fără să bată la ușă. Pe toți câți îi cunosc, îi cunosc pe temeiul unui pact subînțeles de singurătate. „Iată, eu sânt ăsta, tu ești ăstălaltul; atâta îți pot da eu, atâta îmi vei da tu; ne-am strâns unul altuia mâna și ne-am legat prin aceasta să punem în tovărășie câteva lucruri, câteva idei, câteva amintiri – restul rămâne închis, restul rămâne în noi și, cum suntem bine crescuți, nu vom păși niciodată dincolo, nu vom deschide niciodată porțile noastre închise”.

Pactul e precis, părțile sânt definite, eu, tu.

Un singur om necunoscut doarme lângă mine și am senzația că e o întreagă mulțime care a intrat cu el. Nu mi-a spus nimic, nu iam spus nimic, dar simt că nu mai am nici ce-i spune, nici ce-i ascunde.* * *

,,Revoluție… Poate da. Într-o lună, în două, în trei” – spun băieții de la „Central”. Ștefan Pârlea precizează: „De Sfântul Gheorghe o să funcționeze spânzurătorile”. Se înșală poate asupra datei și asupra instrumentelor. Nu se înșală însă asupra atmosferei, care e sufocantă.

De unde vin băieții ăștia lunatici, fără casă, fără rost, cu capetele goale, cu mâinile goale, cu identitatea neprecisă, cu așteptările dibuitoare.

Dorm astăzi aici, mâine dorm dincolo, poimâine nu mai dorm deloc. Viața se trece de la o masă la alta, în căutarea unui pol, în căutarea unei țigări, în căutarea unui pat. Dintre ei, uneori, își face loc cu coatele câte unul care își descoperă o chemare, un mesaj de comunicat tuturor, un adevăr absolut. După o zi sau două, după o săptămână sau două, se pierd din plictiseala lor sau a celorlalți.

,,O să vă punem la zid”. Am auzit vorba asta de o sută de ori, de o mie de ori. La fiecare colț de stradă, întâlnesc un răzbunător. Pe cine o să pună la zid? Deocamdată nu sânt limpede fixați.

,,Pe burghezi, pe bătrâni, pe burtoși, pe sătui”

Totul e confuz, surd, învălmășit. Cu toții sânt descurajați și febrili. Așteptarea îi obosește, așteptarea asta, care nu se mai satură, care nu se mai termină, care consumă ceasuri, zile, ani și rămâne mereu flămândă, așteptarea fără țeluri, fără termene, fără obiect, o așteptare pură și simplă, făcută numai din nervi și tensiuni.

— Trebuie să plesnească, trebuie neapărat să plesnească…

— Ce?

— Totul.

II[modifică]

Am fost cu maistrul și cu profesorul Ghiță la Snagov să vedem parcela profesorului. E un mic parc de construcții al casei corpului didactic, în care Blidaru și-a reținut pe vremuri vreo 200 de metri pătrați, cu gândul să-și construiască mai târziu o vilă. Nu pare deloc dispus s-o facă acum. Locul e fericit plasat, în partea opusă Bucureștilor, cu o deschidere de perspectivă ușor ridicată deasupra lacului, ceea ce ne-ar înlesni o terasă superbă. Aș vrea să construiesc casa numai pentru bucuria acestei terase. Și maistrul, și eu am încercat să-l convingem, dar profesorul pare hotărât să nu înceapă nimic.

„Nu insistați, vă rog, nu insistați. Am sentimentul că nimic nu e mai ridicol astăzi decât să construiești ceva – nu importă ce. Știu precis că mâine se va cutremura pământul, și eu astăzi mă pun să-mi ridic casă. Spuneți și voi dacă nu e comic. Nu se poate. Acuma e timp de dărâmat, nu de clădit”.* * *

Locuiește mereu în aceeași casă din 1923. Toate sânt cum le-am cunoscut întâi, geamul lung, dreptunghiular, fără perdele, patul de campanie, cărțile, micul Breughel din perete… El însuși, în haina lungă de casă, sub bătaia aceleiași lămpi de birou, pare a fi rămas neschimbat.

Vorbește rar, despicând lucrurile, verificând toate ipotezele, dându-și singur replica, respingându-și singur obiective. Calm și stăpânit cum e, cine ar spune cât de arzătoare sânt problemele care îl preocupă? Am adesea, ascultându-l, impresia că mă aflu în fața unui chimist care, cu o fiolă de ecrazită în mână, dizertează asupra calităților explozive ale corpului. Și omul acesta rece e cel mai pasionat și mai tumultuos om.

I-am amintit întâile noastre convorbiri aici, cursul din 1923 despre „evoluția noțiunii de valoare”, indignarea specialiștilor, uluirea noastră, a studenților… Am scos din bibliotecă un atlas geografic și am deschis harta Europei să însemnăm cu creionul centrele de criză care verifică astăzi prevestirile lui de pe vremuri. El mi-a luat creionul din mână și i-a dus vârful spre mijlocul hărții: Viena.

„Aici e nodul. De aici o să crape totul. Observă cum dintr-o chestiune în definitiv măruntă, ca Anschlussul, se creează un punct de rezistențe cu totul disproporționate. Toată lumea se angajează în jocul ăsta, toată lumea pontează și, cu cât deznodământul este mai fatal, cu atât încordarea e mai disperată. Pe urmă, când s-o destrăma, se destramă totul”.

Aplecat peste hartă, părea un general urmărind fazele unei lupte neangajate, dar inevitabilă.* * *

Cum nu este prea mult de lucru în atelier, mă duc aproape regulat la cursul lui Ghiță Blidaru. Căderea lirei în Anglia alimentează de trei săptămâni lecțiile cu o vivacitate de romanfoileton. De la o prelegere la alta, o nouă serie de certitudini monetare se prăbușește. Profesorul primește buletinul dezastrelor cu o seninătate de aprecieri tehnice sub care nu mi-e greu să ghicesc satisfacția de a urmări etapele descompunerii generale. Nu cred, de altminteri, că îl interesează fenomenul monetar în sine, ci numai ca simptom al lichidării și ca element al ei. O monedă tare înseamnă, în orice caz, o axă de valori, care garantează prin reflex stabilitatea tuturor valorilor, pe orice plan s-ar găsi ele, de economie sau de cultură. Stabilitate provizorie, evident, dar, deocamdată, reală.

Dimpotrivă, o inflație monetară provoacă simultane inflații, pe toate planurile de viață, pe al psihologiei colective în primul rând. (Germania revoluționară nu se datorește în bună parte anilor de inflație? întrebare de pus lui Blidaru.)

Am impresia uneori la cursul profesorului că suntem adunați într-un fel de mic cartier general ideologic al unui imens război mondial și că așteptăm din ceas în ceas telegramele catastrofelor, pe cenușa cărora visăm un nou pământ. Pentru moment, în adânc, straturi vechi se desprind insensibil. Ghiță Blidaru are auzul fin.

III[modifică]

Prima telegramă de la Uioara nu arăta să fie prea gravă. „Oamenii de la sonda A 19 refuză să lucreze”. S-a mai întâmplat. Mi se părea numai ciudat că se telegrafiază, când sânt atâtea fire libere de telefon. La Exploatare, în Piața Rosetti, însă, toată lumea era calmă.

După masă, s-a încercat să se capete legătura cu Uioara, dar a fost imposibil. Oficiul Câmpina a răspuns timp de un ceas invariabil: „Uioara nu răspunde. Probabil firele deranjate”. Era foarte plauzibil, dar lucrul mi se părea suspect. ,,Dacă l-ați preveni pe bătrânul Ralph”, am propus eu cu jumătate de gură. Au râs.

„Unde vrei să-l găsim? Ar trebui să-l căutăm prin toată Europa. Și, pe urmă, n-o să-l deranjăm pentru orice fleac”.

Seara, pe la 7, a năvălit la Exploatare, Hacker de la contabilitate. Venea direct de la Uioara, cu două cauciucuri plesnite, cu motorul înfierbântat, gata să ia foc, cu parbrizul sfărâmat, cu capota pe jumătate smulsă din încheieturi. Noi eram la atelier și am fost imediat chemați în Piața Rosetti. Pe drum, maistrul era liniștit și palid.

La drept vorbind, știrile aduse de Hacker erau mai puțin disperate decât propria lui înfățișare. Avusese imprudența să treacă prin Uioara Nouă, unde oamenii îi făcuseră o mică manifestație cu pietre, ceea ce într-adevăr nu este serios. Primejdia mare ar fi fost în Uioara veche, la sonde și la rafinărie, dacă ar fi fost. Dar acolo deocamdată nu era decât un început de grevă, mai enervată decât de obicei.

„Mi-e frică pentru rafinărie, spunea Hacker. S-au strâns cu toții pe acolo, în grupuri mari, și discută. Cei de la rafinărie mai lucrau când am plecat eu, dar cine știe ce s-a mai întâmplat între timp? Cel puțin dacă ar rămâne oamenii de la uzină, ca să avem lumină. Numai de întuneric să ne ferească Dumnezeu. Cred că nici nu așteaptă altceva țuicarii din Uioara Nouă. Firele de telefon tot ei leau rupt”

Toată noaptea am așteptat vești. Nu de la Uioara, cu care orice comunicație era exclusă, dar de la Ministerul de Interne și de la Prefectura Prahova. La Exploatare era o fierbere groaznică. Marjorie venise și ea cu Marin, foarte îngândurată, dar și foarte stăpânită. Ținea cu tot dinadinsul să plece imediat la Uioara, cu mașina lui Hacker, pe care spunea că o va conduce singură. Maistrul părea absent. O singură dată mi-a spus:

,,Aș fi trist dacă ni s-ar distruge Uioara”.* * *

Ziarele de dimineață sânt alarmante și confuze. Nimeni nu știe exact ce se întâmplă. De la Exploatare au plecat pentru tratative doi directori, însoțiți de un delegat al ministerului muncii și precedați de câteva plutoane de jandarmi. Lucrurile s-ar putea fără îndoială aranja, dacă ar fi numai un conflict de muncă. Este numai atât? Nu cred.

Oricât de vagi sânt informațiile pe care le avem până acum, se pare că la Uioara sânt două mișcări distincte, deși învălmășite în aceleași flăcări. Este, întâi, mișcarea lucrătorilor de la sonde, rafinărie și uzină, toți din Uioara Veche și este, apoi, mișcarea podgorenilor din Uioara Nouă. Primii au revendicări de salariu, ceilalți n-au nici un fel de revendicare, în afară de dorința de a coborî spre vechea Uioară și a pune la pământ totul. Revolta sondelor și revolta prunilor.

La „Central” e un entuziasm unanim. Pe Calea Victoriei, o rumoare de război. Vine! Vine! Vine! Cine vine? Revoluția, evident.

Ștefan Pârlea părea transfigurat azi-dimineață vorbindu-mi. „Mă, simt că a venit timpul nostru. Simt că ieșim din mediocritate. Prin sânge, prin flăcări, dar ieșim. Altfel nu se putea, altfel ne închirceam. Când te sufoci într-o casă inundată de gaz aerian, nu stai să deschizi ferestrele: le spargi.* * *

Am încercat să plecăm în ascuns la Uioara, maistrul, Dronțu și eu, cu Fordul lui Hacker, care oricum nu mai are mult de pierdut. A fost însă peste putință. Ne-au întors jandarmii de la Câmpina înapoi.

Ce s-a întâmplat dincolo? Nimeni nu știe. Umblă cele mai sinistre zvonuri. Că podgorenii din Uioara Nouă au pus foc rafinăriei, că au golit cisternele inundând cu păcură întreaga linie interioară, că i-au baricadat pe americani în birouri, că i-au atacat cu pietre pe jandarmi, că jandarmii au tras, că sânt 60 de morți… Un ceas de spasm! Un ceas de spasm! Parcă aud glasul lui S. T. H.* * *

Vieru e deprimat. A crezut în durabilitatea lucrurilor de la Uioara, și acum izbucnirea neașteptată a dezastrului îl dezorientează. Sânt atâția ani de muncă ce se duc într-o noapte, într-o clipă. Dacă știrile despre incendiu se confirmă, atunci ce va rămâne pe urma construcțiilor lui? Câteva planșe, câteva fotografii…

Ghiță Blidaru triumfă fără orgoliu. Cred că și fără bucurie. A venit la atelier să-l vadă pe maistru și m-a surprins expresia lui de încordare.

— Ai învins? l-a întrebat Vieru, încercând să râdă.

— Din nefericire, încă nu. Cu un incendiu nu faci o revoluție. Ce se întâmplă acum la Uioara este desigur în ordinea naturală a lucrurilor. Zece ani au vorbit sondele și acum vorbesc prunii. Glasul lor vine mai de departe și, de aceea, era obligatoriu să se facă auzit. Dar să nu ne înșelăm. Deocamdată e insuficient. Noi avem de ars o întreagă istorie, nu trei sonde. Rămân de distrus atât de multe lucruri, încât Uioara nu termină nimic. Suntem la început.* * *

O apariție senzațională la Exploatare: Eva Nicholson. A venit singură, într-o mașină de două locuri și pleacă peste două ceasuri înapoi. Poartă un trening peste care a aruncat o manta albă de cauciuc. E palidă, calmă și foarte ostenită, dar complet lipsită de emoție.

— Am venit să cumpăr vată, tinctură de iod și bandaje. E nevoie acolo. N-am putut lua de la Ploiești, unde aș fi fost suspectă.

— Cum, doamnă, te-ai aliat cu răsculații? a întrebat-o cineva de la direcție.

— Nu sânt răsculați; sânt răniți.

Totuși, lucrurile la Uioara nu sânt chiar atât de grave. Eva Nicholson ne-a liniștit. În primul rând, nu s-a distrus nimic, sau aproape nimic. S-a jefuit pe ici, pe colo, și s-a făcut scandal. Jandarmii au tras. Muncitorii s-au încuiat în uzină și rafinărie. Dacă în 24 de ore nu ies de acolo, jandarmii vor trage iar. Până în trei zile, totul va fi lichidat.* * *

Liniște. Bătrânul Ralph T. Rice a sosit ieri. Ultimul buletin de la Uioara anunță evacuarea tuturor clădirilor. Se triază pentru moment „instigatorii” și se face instrucția. E posibil să se reia lucrul săptămâna viitoare la sonde și rafinărie. La uzina electrică, a și început lucrul cu echipe reduse. Comunicatul Ministerului de Interne vorbește de 4 morți și câțiva răniți ușor. Se șoptesc însă lucruri groaznice.

IV[modifică]

Am încercat de câteva ori să lucrez, dar totul mi se pare de prisos. Ești pe o corabie care se îneacă. La ce bun să-ți mai păstrezi postul de veghe? Dezastrele nu se organizează – ele se suportă. Niciodată nu mi s-a părut mai intolerabilă camera mea, cărțile mele, hârtiile mele. Am crezut mereu că singurele înfrângeri și singurele victorii care decid în viață sânt cele pe care le pierzi sau le câștigi singur, față de tine. Am crezut mereu în dreptul de a pune între mine și lume o ușă închisă, a cărei cheie să rămână în păstrarea mea. Iat-o dată de perete, această ușă. Toate porțile vraiște, toate intrările libere, toate refugiile descoperite. A fi singur este o demnitate pierdută. Poate un viciu lecuit. Ne vom aminti de obligațiile noastre de specie și vom trăi de-a valma, peste capul fiecăruia, strivindu-i pe unii, salvându-i pe alții, la întâmplare, reintegrați într-o ordine zoologică din care am evadat unul câte unul. Cine știe? Poate că un teren care nu a dat decenii de-a rândul decât plante selectate, crizanteme și tuberoze are nevoie, pentru a-și regenera forțele creatoare, de o furioasă izbucnire de buruieni, urzici, măselariță, lauri sălbatici. E timpul plantelor amare.

Am jucat prea mult pe tabloul lucidității și am pierdut. Va trebui să-mi obișnuiesc ochii cu întunericul ce se lasă. Va trebui să cuget la somnul firesc al tuturor lucrurilor, pe care lumina le ordonează, dar le și obosește. Viața nu începe decât în întuneric. Puterile ei de germinare nu sânt decât obscure. E o noapte pentru fiecare zi, este o umbră pentru fiecare lumină. Nimeni nu-mi va cere să primesc aceste umbre cu bucurie. E destul că le primesc. Să te predai ploilor și vânturilor, să te supui nopții care vine, să te pierzi în mulțimea care trece, nimic mai odihnitor. Nu voi încerca să-mi mai caut drumul care duce spre mine. Dar nici nu pot aștepta să se desprindă din neant, zări care încă nu se văd. Desperarea e un entuziasm pe care l-am reprimat din vreme, știind cât de apăsător este într-o sensibilitate de evreu. Nu mă voi întoarce la nălucile de care m-am despărțit. „Seara cea mare” vine? N-are decât. Dar până va veni îmi rămâne un lung sfârșit de zi, pentru ceea ce am iubit și încă iubesc.

Voi clădi casa de la Snagov. Neapărat. La nevoie, împotriva voinței lui Blidaru. Trebuie să fac o casă liniară, simplă, cu ferestre mari, cu terasa dreaptă, o casă pentru soare.

I-am vorbit profesorului îndelung și, fără să fie convins, va consimți. I-am cerut deplină libertate de alegere și de lucru. Mi-a făgăduit că nu va trece pe acolo până ce nu-l voi chema.

Ștefan Pârlea vorbește mereu de un mare incendiu istoric ce se apropie. Cu atât mai bine. Voi avea ce să ofer acestui incendiu.

PARTEA A ȘASEA[modifică]

I[modifică]

Mă duceam spre atelier, să-l văd pe maistru. De când am început lucrările la Snagov, îl întâlnesc rar. M-am decis să nu mai vin în oraș decât o dată pe săptămână, sâmbăta. Altfel va fi greu să termin până în septembrie.

În colț, spre bulevardul Elisabeta, era un grup de băieți în uniforme care vindeau ziare. „Misterele Cahalului! Moarte jidanilor!”

Nu știu de ce m-am oprit. De obicei, trec liniștit mai departe, fiindcă strigătul ăsta e vechi, amar și familiar. De astă dată, am rămas surprins. Abia în acest moment aș fi înțeles pentru prima oară sensul acestor silabe. E ciudat. Oamenii ăștia vorbesc despre moarte, și anume despre moartea mea. Iar eu trec neatent pe lângă ei, cu gândul la alte lucruri, auzindu-i doar pe jumătate. Oare de ce o fi atât de ușor să se arunce pe o stradă românească strigătul de „moarte!”, fără ca nimeni să întoarcă măcar capul? Mi se pare că moartea este totuși un lucru destul de serios. Un câine strivit sub roțile unui automobil – și încă e de ajuns pentru o clipă de tăcere.

Dacă cineva s-ar instala în mijlocul drumului pentru ca să ceară – știu eu? – „moartea viezurilor”, cred că tot ar deștepta oarecare uimire printre trecători.

Dacă mă gândesc bine, grav nu este faptul că trei băieți se pot așeza la un colț de stradă ca să strige „moarte jidanilor”, ci că strigătul lor poate trece neobservat, fără rezistență, ca un clopot de tramvai.

Mi se întâmplă uneori, când sânt singur acasă, să încep a auzi deodată tic-tacul ceasornicului. A fost mereu lângă mine și a bătut desigur mereu, dar, din neatenție sau din obișnuință, nu l-am auzit. Se pierdea, odată cu multe alte zgomote mărunte și vechi, într-un fel de tăcere, care suprimă rumoarea lucrurilor ce te înconjoară. Din această nemișcare, se desprinde brusc bătaia dințată a ceasornicului, cu o violență și cu o energie pe care nu i-o bănuiam. Tic-tacul lovește scurt, în bătăi retezate, ca niște pumni mici de metal. Nu mai este un ceas, este o mitralieră. Zgomotul lui acoperă totul, umple odaia, ciocănește nervii. Îl ascund în dulap – răzbate și de acolo. Îl înăbuș sub pernă – sunetul continuă, depărtat și vehement. Nu există alt leac decât resemnarea. Trebuie să aștept. După câtva timp, nu știu prin ce miracol, atacul încetează, roțile se liniștesc, secundarul se îmblânzește. Nu se mai aude nimic: tic-tacul a reintrat în tăcerea generală a casei, s-a topit în vacarmul insensibil al tuturor obiectelor.

Se întâmplă exact același lucru cu acest străvechi strigăt de moarte, care umblă mereu pe străzile românești, dar care nu se aude decât în răstimpuri. Ani de-a rândul trece pe la urechea omului de treabă, indiferent, grăbit, preocupat de alte gânduri, ani de-a rândul flutură și se agită pe toate drumurile – și nimeni nu-l aude. Într-o bună zi, din senin, iată-l brusc trezit din tăcerea care-l învăluia, iată-l răzbind din toate ascunzișurile, de sub toate pietrele. Din senin? Exagerez. Trebuie pentru asta un timp de oboseală, de enervare, un timp de așteptări extenuate, un timp descurajat. Atunci, vocile care nu se auzeau, se aud.* * *

La Snagov, pe șantier, pe schele, între oameni care lucrează, între pietre, ciment și bârne, nu există probleme. Problemele încep de cum mă întorc în oraș. S-a întâmplat ceva în ultimele luni. S-a spart nu știu ce invizibil resort care menținea așteptarea. Văd numai oameni osteniți, întâlnesc numai oameni predați. Revoluția trebuia să vină și n-a venit. Episodul celor două Uioare a fost un scurt moment de izbucnire, o scurtă flacără. Se spunea:

„Aici se sfârșește totul – de aici începe totul”. Iată, nu s-a sfârșit nimic, n-a început nimic.

Sfântul Gheorghe a trecut de mult. Spânzurătorile pe care le visa Pârlea, de ziua sfântului, n-au intrat în funcțiune. Toate soroacele se dovedesc mincinoase, toate scadențele se amână.

Trebuie făcut ceva pentru nervii care nu mai rezistă, trebuie deschisă o nouă fereastră acestor așteptări sufocate. Sânt câțiva băieți care strigă pe stradă „moarte jidanilor”. Nu e rău pentru moment.* * *

E așa de greu să urmărești de la zi la zi încordarea progresivă a ostilităților. Te trezești deodată încolțit din toate părțile, fără să știi nici cum, nici când. Mici fapte răzlețe, mici gesturi fără însemnătate, mici amenințări aruncate în vânt. Astăzi o ceartă în tramvai, mâine un articol de gazetă, poimâine un geam spart. Toate par întâmplătoare, fără legătură, pe jumătate glumețe. Într-o bună dimineață, simți că nu mai poți respira.

Ce este mai greu de înțeles e că nimeni, absolut nimeni nu are în povestea asta nici o vină.* * *

Un moment groaznic la atelier. M-am certat cu Dronțu. Ne ciorovăiserăm. Nu e pentru prima oară, căci el e un om care le spune verde pe toate și nici eu nu-mi aleg zece ceasuri cuvintele. De obicei, terminăm repede, el cu o înjurătură, eu cu alta – și pe urmă ne strângem mâna în semn de pace.

De astă dată, nu știu din ce ne luarăm. Cred că era vorba de sticla cu tuș, pe care o ascunsesem eu nu știu unde și de care Marin avea neapărat nevoie. Ne-am îmbrâncit puțin, în glumă, desigur, ne-am cam răstit unul la altul și, fără să-mi dau seama când, ne-am trezit față în față, furioși de-a binelea. Marin mă privea cu niște ochi pe care nu-i recunoșteam. O clipă, o singură clipă, m-am gândit că glumește și că dintr-un moment într-altul îl va pufni râsul. Aș fi vrut să-i întind mâna, dar, din fericire, n-am avut timp să schițez nici un sfert de gest, căci el a izbucnit: „Nu umbla cu ovreisme! Eu sânt oltean. Cu mine să nu vorbești ovreiește”.

Am pălit. Nu mai era nimic de făcut; totul între noi doi, amintiri, prietenie, tovărășie de lucru, totul cădea dintr-odată. Simțeam cu violență că omul din fața mea, devenise pe loc și total străin, așa cum se zice, unii oameni albesc într-un singur minut. Devenise așa de străin, așa de îndepărtat și de inaccesibil, încât a-i răspunde mi s-ar fi părut un lucru la fel de nebun ca a sta de vorbă cu o bucată de piatră.

Ar trebui să fiu trist. Mă și mir că nu sânt. E ca și cum aș fi primit un glonte în umăr – și acum aștept să mă doară. Și nu mă doare. Am ciudata impresie că Marin Dronțu este un nume străin, dintr-o carte. Nu mi-am închipuit vreodată că se poate uita un om, așa de profund, așa de brusc, așa de absolut. Am dormit liniștit, fără vise. Toată ziua am lucrat.* * *

A fost Marjorie la Snagov. Eram pe schele și când am văzut-o de departe, în alb, am tresărit, de parcă aș fi revăzut, cu ani în urmă, la Uioara, imaginea Marjoriei Dunton. Am invitat-o în odaia mea, la o sută de pași de construcție, lângă lac. Abia acum îmi dădeam seama cât de bine seamănă încăperea asta cu vechea noastră cabană de pe vremuri.

Marjorie vine din proprie inițiativă.

— Ce s-a întâmplat ieri a fost atroce. Marin mi-a povestit totul. E absurd. Doi oameni serioși ca voi… Trebuie să înțelegi. Un moment de enervare, un moment de neatenție. Nu se rupe o prietenie de zece ani pentru atâta lucru. Nu-i așa că înțelegi? Spune-mi că înțelegi!

— Scumpă Marjorie, înțeleg. Am înțeles din primul moment.

— Nu-i așa că o să vă împăcați?

Am ridicat din umeri.

— Evident, ce Dumnezeu! Ai spus-o singură: nu suntem copii. Seară pe lac, cu Marjorie și cu Marin. Am fost stingheriți o bună bucată de vreme. Ne-am strâns mâinile fără explicații. E mai simplu.

De pe lac, se vedea foarte frumos casa lui Blidaru, din care în întuneric nu se mai desprindeau decât zidurile drepte. Schelele, căruțele cu var, mormanele de piatră dispăruseră în umbră. Mă odihnește casa asta numai privind-o. Aș vrea s-o termin târziu, cât mai târziu.

Tăcuserăm prea mult, și Marjorie a înțeles acest lucru. I-a cerut lui Marin să vâslească spre mal.

— Sânt obosită, băieți. Hai, luați-mă pe sus. Țineți minte? Ca la Uioara.

Dacă ținem minte… Am luat-o „la groapa cu furnici”, și Marjorie, aducându-și aminte un gest din acea trecută zi de septembrie, și-a scos pălăria din cap și, fluturând-o ca pe un steag, a prins să cânte ca atunci:It’s a long way to Tipperrary,It’s a long way to go.

Îmi dădeam foarte bine seama că nu era decât un efort de a readuce între noi umbre trecute, dar asta nu m-a împiedicat să tresar la chemarea unei emoții pe care o recunoșteam. Când i-am condus spre autobuz, Dronțu mi-a spus, cu oarecare lene, cu oarecare silă și cu un accent de tristețe, care răscumpăra multe:

— Mă, viața e o porcărie. Ne silește să facem o mulțime de mizerii și nici nu ne întreabă. O porcărie, să știi. N-are nimeni nici o vină.

Într-adevăr, nimeni nu are nici o vină. Toate sfârșesc aici, într-o zi sau alta. Știu așa de bine, din amintiri, din sentimentul adânc al inutilității oricărui efort, știu așa de bine că lucrurile nu se pot întâmpla altfel…

II[modifică]

A plecat Sami Winkler. În bluza lui de lucrător, cu capul gol. Cu micul sac de călătorie prins de umeri, părea, la fereastra vagonului de clasa a treia, un excursionist pornind în munți pentru două zile.

L-am întrebat glumind:

— Nu este un echipament prea sumar pentru un făcător de istorie?

— Nu. Este exact ce îmi trebuie. Restul a rămas aici.

— A fost greu?

— Destul de greu. De asta am și tăiat-o scurt. E mai simplu să te desparți de toate lucrurile grămadă, decât de fiecare în parte. Era singur în gară. Rudelor le interzisese să vină, iar tovarășii de drum erau plecați înainte la Constanța, unde trebuiau să-l aștepte pe vapor. Joia viitoare voi fi la Haifa.

— Și pe urmă?

A răspuns cu o deschidere de braț, care voia să cuprindă probabil un răspuns prea mare pentru un singur cuvânt: „totul”, „viața”, „victoria”, „pacea”… Era foarte liniștit, fără emoție, fără grabă.

Au trecut pe lângă noi doi băieți care vindeau o gazetă cuzistă, „Luați, domnilor, e contra jidanilor”. Am surâs amândoi de oportunul lor strigăt. Simbolurile vin uneori cu facilitate. Winkler i-a strigat pe cei doi băieți și le-a cumpărat o gazetă. „Tot nu aveam de citit nimic pe drum”.

Într-adevăr nu și-a luat nici o carte cu el, nici una. E adevărat că nu l-au interesat niciodată prea mult cărțile. Ne-am strâns mâinile. Aș fi vrut să-l îmbrățișez, dar mă temeam de tulburarea pe care ar fi adus-o această efuziune în stăpânita noastră despărțire. Ne-am strâns mâinile.* * *

Aș vrea să învingă, dar mi-e greu să cred în victoria lui. Aș vrea să găsească între portocalii lui palestinieni, pacea pe care fiecare o căutăm unde ne-a fost scris; S. T. Haim la Jilava, Abraham Sulitzer pe drumuri și în cărți, Arnold Max în poezie, eu pe șantier, clădind.

Vaporul care-l duce spre Haifa va despica printre valuri un drum ce suie poate către o nouă istorie iudee. Duce el spre o pace iudee? Nu știu, nu cred, nu îndrăznesc să cred.

Două mii de ani nu se pot totuși suprima cu o plecare. Ar trebui uitați, rana lor arsă cu fierul, melancolia lor retezată cu coasa. Sânt însă cu adevărat prea mulți pentru a ne rupe de ei. Trăim mereu cu amintirea lor tulbure, venind de departe și mărginind cu un cerc de negură orizonturile viitoare. Foarte rar, străbate prin ceața lor o lumină dintr-o istorie de arme, de victorii, de regate. Se mai poate face cu atâta lucru o istorie?* * *

Winkler are foarte multe lucruri de cucerit – și le va cuceri. Dar are unul de pierdut, și pe acesta nu știu dacă va izbuti să-l piardă. Are de pierdut obișnuința de a suferi, are de pierdut vocația pentru durere. Este o aptitudine prea dezvoltată, un instinct prea sigur, ca să cedeze în fața unei vieți oricât de simple. Această rădăcină amară rezistă tuturor anotimpurilor și niciodată nu va fi prea târziu ca să-și dea fructele ei triste, în cea mai calmă vară a sufletului tău păcălit de o liniște mereu înșelătoare. Vei regăsi întro zi un ceas de spaimă și vei învăța iar ceea ce mereu ai învățat și mereu ai uitat: că de oriunde poți evada, numai din tine, nu.

III[modifică]

Aș vrea să pot reproduce textual, stenografic, convorbirea pe care am avut-o aseară cu Mircea Vieru. Venise să mă vadă la lucru. Casa lui Blidaru îl interesează și pe el. Îl interesează mai ales construcția mea, prima pe care o fac singur. Nu vrea să-mi comunice nici o obiecție. Ține foarte mult să mă vadă ducând totul la sfârșit, pe unica mea răspundere – ceea ce pe de o parte mă încântă, dar pe de altă parte mă intimidează. Nu știu bine dacă sânt cu adevărat pe drumul cel bun. Uneori, totul mi se pare însuflețit, limpede, articulat. Alteori, dimpotrivă, totul e inert, rece, schematic. L-am chemat pe profesor, dar n-a vrut să vină.

— Nu. Vezi-ți de treabă, fă ce vrei, lucrează cum vrei. Așa ne-a fost vorba. Când ăi fi gata, mă vei chema. Deocamdată este casa dumitale.

De la schele, m-am dus cu Vieru să cinăm pe șosea, spre București. Iată cinci săptămâni încheiate de când n-am trecut dincolo de Snagov.

— Nu te mai vezi deloc în oraș. De ce?

— Pentru că mi-e silă. Mă otrăvește enervarea de acolo. La fiecare colț de stradă, un apostol. Și, în fiecare apostol, un distrugător de ovrei. Mă obosește, mă deprimă.

Nu mi-a răspuns. A rămas o secundă pe gânduri, ezitând, puțin jenat, ca și cum ar fi vrut să schimbe vorba. Pe urmă, probabil după o scurtă deliberare intimă, mi s-a adresat, cu acel gest de hotărâre pe care îl au oamenii când vor să-și ia „o piatră de pe inimă”.

— Ai dreptate. Totuși există o problemă evreiască, și ea trebuie rezolvată. Un milion opt sute de mii de evrei nu se pot suporta. Dacă aș avea putere, aș încerca eliminarea câtorva sute de mii. Cred că nu mi-am putut opri o tresărire de surpriză. Singurul om pe care l-am crezut cu desăvârșire incapabil de a fi antisemit era el, Mircea Vieru. Așadar și el… A băgat de seamă tulburarea mea și s-a grăbit să se explice.

— Să ne înțelegem. Eu nu sânt antisemit. Ți-am mai spus-o și mențin. Dar sânt român. Și, în calitatea aceasta, tot ce mi se opune îmi este primejdios. Există un spirit evreiesc iritant. Împotriva lui trebuie să mă apăr. În presă, în finanțe, în armată, pretutindeni îi simt apăsarea. Dacă organismul nostru de stat ar fi rezistent, puțin mi-ar păsa. Dar nu e. E păcătos, coruptibil și slab. Și, de aceea, trebuie să lupt împotriva agenților de descompunere. Am tăcut câteva secunde, ceea ce l-a mirat. Aș fi putut să-i răspund ceva, din politețe, ca să întrețin convorbirea, dar n-am izbutit.

— Te surprind?

— Nu. Mă deprimi. Vezi, eu cunosc două feluri de antisemiți. Antisemiții pur și simplu și antisemiți cu argumente. Cu cei dintâi mă mai pot înțelege, căci totul între ei și mine este limpede. Cu ceilalți, însă, e greu.

— Pentru că ți-e greu să le răspunzi?

— Nu. Pentru că e inutil să le răspund. Vezi, dragă maistre, greșeala dumitale începe exact de unde încep și argumentele dumitale. A fi antisemit este un fapt. A fi antisemit cu argumente – este însă o pierdere de vreme, o păcăleală. Căci nici antisemitismul dumitale, nici antisemitismul românesc nu au nevoie de argumente. Să zicem că aș putea să le răspund acestor argumente. Ei și? Crezi că am lămuri ceva? Gândește-te că toate învinuirile posibile împotriva evreilor din România sânt numai fapte locale, în timp ce antisemitismul este universal și etern. Antisemiți nu sânt numai românii. Antisemiți sânt germanii, ungurii, grecii, francezii, americanii – toți, absolut toți, în cadrul de interese, cu metodele lor, cu temperamentul lor. Și antisemiții n-au existat numai acum, după război, ci și înainte de război, nu numai în veacul ăsta, ci și în veacul trecut și în toate veacurile. Ce se întâmplă acum în lume e o glumă în comparație cu ce se întâmpla în 1300.

Ei bine, dacă antisemitismul este într-adevăr un fapt atât de persistent și de general, nu este inutil să-i cauți cauzele specific românești? Astăzi cauze politice, ieri cauze economice, alaltăieri cauze religioase – toate sânt prea multe și prea particulare ca să explice un fapt de o asemenea generalitate istorică.

— Ești abil dumneata, m-a întrerupt Vieru. Nu cumva pentru că antisemitismul o fi etern vrei să-l scoți inexplicabil? Și pe evrei inocenți?

— Doamne ferește! Nu numai că antisemitismul mi se pare explicabil, dar evreii mi se par singurii vinovați. Aș voi doar să recunoști că esența antisemitismului nu este nici de ordin religios, nici de ordin politic, nici de ordin economic. Cred că este pur și simplu de esență metafizică. Nu te speria. Există o obligație metafizică a evreului de a fi detestat. Asta este funcția lui în lume. De ce? Nu știu. Blestemul lui, destinul lui. Dacă vrei, treaba lui. Nu o spun, te rog să crezi, nici cu orgoliu, nici cu înfruntare. O spun, dimpotrivă, cu tristețe, cu oboseală, cu amărăciune. Dar cred în implacabilitatea acestui fapt și am conștiința că nici dumneata, nici eu, nici nimeni nu poate schimba nimic de aici. Dacă am putea fi exterminați, ar fi foarte bine. Ar fi, în orice caz, simplu. Dar nici asta nu se poate. Obligația noastră de a fi mereu în lume o verifică atâtea mii de ani, care știi că nu au fost cruțători.

Și atunci trebuie să accepți – iată, eu accept – această alternanță de masacru și pace, care este pulsul vieții evreiești. Individual, fiecare evreu se poate întreba cu panică ce are de făcut. Să fugă, să moară, să se sinucidă sau să se boteze. Chestie de aranjament personal, în care intră nesfârșite dureri, desigur, pe care dumneata, om simțitor, nu le ignorezi – dar nimic mai mult totuși decât o „chestie de aranjament personal”. Colectiv, însă, nu există decât o singură cale: așteptarea, supunerea la destin. Și nu cred că asta înseamnă o dezertare din viață, ci, dimpotrivă, o reintrare în biologie, cu conștiința că viața continuă peste toate morțile acestea individuale care, și ele, tot un fapt de viață sânt, după cum fapt de viață este căderea frunzelor pentru copac, uscarea copacului pentru pădure, moartea pădurii pentru flora pământului.

— Ești încă o dată abil, mi-a replicat el. Deplasezi cu totul discuția. Nu te supăra, dar pe mine nu mă interesează problema neamului ovreiesc. Treaba lui, cum bine spuneai. Pe mine mă interesează pur și simplu soluția problemei evreiești din România. Nu din punct de vedere metafizic, unde refuz să te urmăresc, ci din punct de vedere politic, social și economic, oricât te-ai speria dumneata de asta. Eu pretind că primejdia ovreiască din România este o realitate – realitate care trebuie înțeleasă și încercuită cu tact, cu moderație, dar și cu hotărâre.

Dumneata îmi răspunzi vorbindu-mi despre pogromurile de la 1300. Ei bine, asta înseamnă o fugă de discuție, căci una era antisemitismul acela, fenomen religios, și alta este așa-zisul meu antisemitism, fenomen politic și economic. Nu există absolut nici o relație între una și alta. Sânt planuri distincte. Mă mir că faci cu bună știință asemenea confuzii logice. Să ne întoarcem mai bine la ceea ce se cheamă limpede „chestia evreiască” în România. Există un milion opt sute de mii de evrei în România? Ce faci cu ei? Asta e.

— Să ne întoarcem, dacă vrei, cu o mică, foarte mică observație pentru confuziile mele logice. Îmi dai voie? Ți se pare într-adevăr atât de deosebit ca semnificație antisemitismul de azi de cel de acum 600 de ani? Religios atunci, politic astăzi, crezi că ele sânt într-adevăr două fenomene fără raport? Vai, cât te înșeli. Gândește-te bine și spune-mi dacă nu sânt, la drept vorbind, două fețe ale aceluiași lucru. Desigur, antisemitismul din 1933 este economic, iar cel din 1333 era religios. Dar asta pentru că ordinea esențială a veacului aceluia era religia, în timp ce ordinea acestui veac este economia. Dacă mâine structura socială se va centra nu pe religie, nici pe politică și nici pe economie, ci – să zicem – pe apicultură, evreul va fi detestat din punctul de vedere al creșterii albinelor.

Nu râde, că așa e. Ceea ce schimbă în antisemitism, ca fenomen etern, este planul pe care se manifestă, nu însă și cauzele lui prime. Punctele de vedere, da, ele sânt altele, mereu altele: esența fenomenului este însă aceeași, mereu aceeași. Și ea se cheamă, oricât ai protesta, obligația iudaică de a suferi.

— Nu te supăra, te rog nu te supăra, dar refuz să răspund. Esențe, cauze prime, metafizică – nu primesc nimic din toate acestea. Te chem la ordine. Eu sânt un gânditor: dumneata te arăți a fi un vizionar. N-o să ne înțelegem dacă continui.

— O să ne înțelegem și mai puțin dacă nu continuu. Uite, îți fac pe plac și vin la argumentele dumitale. Să vezi că abia acum se încurcă lucrurile. Ceea ce dumneata numești „argumente” nu sânt, în realitate, decât „scuze”.

Dumneata nu ești antisemit pentru că crezi în anumite primejdii ovreiești, ci crezi în aceste primejdii ovreiești pentru că ești antisemit.

— Observă, te rog, că asta seamănă puțin cu istoria oului și a găinii. Ce a fost întâi? Oul sau găina? Antisemitismul sau primejdia ovreiască? Talmudism, prietene, talmudism.

— Fie și talmudism, dacă vrei. Ascultă-mă, totuși. Și, ca să nu mai discutăm cu idei generale, să luăm un exemplu concret. Spuneai adineauri că există în România un milion opt sute de mii de evrei. De unde deții cifra asta?

— Cum de unde? O știu. Se știe.

— „Se știe” e cam vag. De unde se știe? Cine a fixat-o? Cine a controlat-o? Nimeni, evident. După socotelile evreilor, ei nu sânt decât vreo 800—900 de mii. În nici un caz un milion. După versiunea autorităților, fisc, primării, liste electorale – sânt puțin peste un milion: câteva zeci de mii mai mulți. Dumneata zici însă deodată, simplificând controversa, un milion opt sute de mii. De ce? Nu cumva pentru că acest plus de șapte-opt sute de mii satisface sentimentul d-tale antisemit, preexistent oricărei cifre și oricărei primejdii?

— Faci rău că abuzezi de argumentul ăsta. Eu n-am desigur mijlocul să precizez câți evrei sânt. Să zicem că nu sânt decât un milion. Ei și? Ți se pare că fiind un milion, n-ar fi destui ca să fie primejdioși?

— Vezi, scumpe maistre, e rândul d-tale să fii abil. Căci nu de asta e vorba. Nu de câți sânt ei, ci de câți crezi d-ta că sânt. De ce d-ta, care în arhitectură și în critică ești atât de riguros cu fiecare dată, cu fiecare afirmație, de ce d-ta, atât de sever cu propria dtale gândire și cu propria d-tale conștiință, atunci când e vorba de știință sau de artă, în momentul în care e vorba de evrei, devii dintr-odată neglijent și grăbit, acceptând cu ușurință o aproximație de 90 la sută, când în orice altă ordine de idei o aproximație de 0,01 la sută te-ar înspăimânta? De ce probitatea dumitale intelectuală, pe care de atâtea ori am socotit-o și prea aspră, și prea riscantă, căci ți-ai jucat pentru un adevăr minim o situație materială capitală, de ce această probitate nu mai funcționează aici, în discuția noastră despre evrei?

N-a răspuns nimic câteva clipe. S-a ridicat de la locul lui, a făcut câțiva pași pe terasă, s-a oprit în fața mea, a vrut parcă să spună ceva, s-a răzgândit și pe urmă și-a continuat plimbarea pe terasă, măsurat, pe gânduri. În cele din urmă, a vorbit, foarte calm, fără bruschețea obișnuită a replicilor lui.

— Ai avut dreptate adineauri. E foarte greu să ne înțelegem. Toate astea se pot tălmăci și răstălmăci în o mie de chipuri. Pentru un fapt există zece, pentru zece o sută, pentru un argument cinci, pentru cinci, cinci sute. Și nu se mai termină.

— Vezi, dacă refuzi explicațiile metafizice?

— Nu, lasă gluma. Adevărul e că noi nu suntem statisticieni. Dacă am fi, ar fi simplu ca bună ziua. Am spune; există atâția români și atâția evrei. Atâția evrei buni și atâția evrei primejdioși. Și am fi deplin edificați. Dar cum nu-i putem nici număra, nici judeca pe toți, trebuie să ne mulțumim cu anumite indicații, cu anumite intuiții.

Eu știu bunăoară că în România există doi bancheri evrei care dispun de oamenii noștri politici, de forțele noastre publice, de aparatul nostru de stat. Ei bine, am sentimentul că aceste două exemple exprimă o întreagă mentalitate evreiască dominatoare și intolerantă. D-ta îmi ceri cifre, când e vorba de o intuiție? Ce suntem noi? Oameni care numără, sau oameni care gândesc?

— Nici una, nici alta de astă dată. Suntem oameni care simțim. Ai spus-o singur: ,,am sentimentul că…” Vezi, aici suntem de acord. E vorba de un sentiment, nu de o judecată. De aceea mi se pare de prisos discuția. Ține minte că eu am încercat s-o evit. Dar m-ai învinuit de metafizică. Sânt așa de convins că acest sentiment al dumitale, această „intuiție” dacă preferi, este inatacabilă, încât știu dinainte că toate argumentele; bune sau rele, vor cădea. Aș putea opune celor doi bancheri evrei de care vorbeai douăzeci, două mii, două sute de mii de meseriași evrei nefericiți, mizerabili, zbătându-se între pâinea zilnică și foamea zilnică. Ei și? Ți-ar zdruncina asta intuițiile? Doamne ferește! Nu vezi că ceea ce dumneata numești „intuiția” și ceea ce eu numesc „antisemitismul” dumitale își alege anume exemplele care îl pot alimenta și le ignorează pe cele care îl pot contrazice? A fost totdeauna în sensibilitatea românească ceva care a îndemnat-o să ne numere dezertorii și să ne nesocotească morții și răniții. Din rea-credință? Nu. Sânt convins că nu. Din neîncredere, din bănuială, din obișnuința unui vechi sentiment de repulsie. Crede-mă, nu-ți reproșez nimic. Cu mâna pe inimă ți-o spun: nu-ți reproșez nimic. E aici o fatalitate împotriva căreia nu este nimic de făcut. Întâmplător, argumentele dumitale sânt injuste. Ar putea fi excelente – și tot acolo am ajunge. Cred cu multă liniște, cu o foarte tristă liniște, că în toate acestea nu e nimic de făcut. Că oricâtă bunăvoință ar pune unii și oricâtă bună-credință ceilalți, cauza este dinainte pierdută. Mi-e penibil să vorbesc despre mine însumi, dar aici, unde am ajuns, e bine să vorbim, fără rezerve. Uite, sânt convins că într-o zi, dacă va fi nevoie, voi muri în prima linie pe un front românesc. Eroism? Nu, desigur. Cred însă că nu sânt poltron și că nu sânt făcut să fug dintr-un loc în care se dezbate ceva decisiv. Că oriunde, în viață, în război, în iubire, voi rămâne să-mi împlinesc destinul. Atâția ani de prietenie și de cunoaștere îmi dau dreptul să-ți spun asta cu simplitate. Ei bine, crezi că acest ceas din urmă va dovedi ceva? Că așa sau altfel nu voi rămâne mereu străin, mereu suspectat, mereu ținut deoparte? Nu, nu, crede-mă, toate sânt totuna și, de altminteri, asta, sentimentul acestei zădărnicii face și singura mea consolare. A tăcut iar, mult, pe gânduri. Nu-mi mai dădeam seama dacă mă urmărise în tot ce spusesem sau dacă, absent, își continuase propriile-i reflexii. Pe urmă mi s-a adresat, cu oarecare oboseală.

— Mă descurajezi. Nu știu de ce, dar am impresia că fiecare poartă pe care o închizi deschide alte zece. Hotărât, mi-ar fi greu să-ți răspund. Ne-am pierde tot mai mult de sâmburele chestiunii. De sâmburele dramei, dacă vrei, ca să-ți fac plăcere. Ești cu prea multă pasiune evreu și eu sânt cu prea multă stăpânire român, ca să ne înțelegem. În discuție, bineînțeles, căci altfel, în viață, dă-mi voie să nu fiu atât de sumbru ca dumneata și să-ți spun că cu evrei ca dumneata pacea va fi oricând posibilă. Mai mult chiar decât pacea: iubirea.

— „Cu ovrei ca dumneata…” Am mai auzit vorba asta. „Dacă toți evreii ar fi ca tine…” E o amabilitate așa de veche. Și așa de umilitoare. Sânt obosit, crede-mă.

— Obosit și intolerant. Nu mă lași să termin, nu mă lași să mă lămuresc. Recunoaște că nu ești un convorbitor comod. Eu cred cu încăpățânare că dezolarea dumitale „metafizică” aduce prea multe complicații într-o chestiune practică, grea poate, dar rezolvabilă. Faptul că o cred, este un început de soluție. Ar rămâne să o mai crezi și dumneata – să o mai credeți și voi – și treaba ar fi făcută.

— Ai spiritul ingenuu.

— Ai spiritul tragic.

Am aprins amândoi țigări, am încercat să schimbăm vorba, ceea ce n-a mers – și ne-am despărțit târziu, în noapte, puțin jenați, cu o strângere de mână într-adins călduroasă.

IV[modifică]

Conferința lui Pârlea D. Ștefan la Fundație despre „Valorile de aur și valorile de sânge”. Imens de multă lume, în balcoane, pe scări, pe treptele tribunei. Pârlea și-a făcut loc cu greu până la catedră. Era palid și decis, strivit parcă de apăsarea mulțimii, dar izbucnind câteodată într-un gest atât de violent și de direct, încât răsuflarea tuturor părea agățată de brațul lui deschis, pentru nu știu ce chemare.

Nu știu ce a spus. Am încercat de câteva ori să mă scutur din înecul în care ne pierdeam cu toții sub valul vorbirii lui, pe jumătate șoptită, pe jumătate strigată, am încercat să găsesc o singură insulă în acest naufragiu, să opresc o clipă năvala de întrebări, somații și tunete, să rețin un gând, o judecată, o direcție. Totul părea covârșitor, urgent, iremediabil, ca într-un cutremur, în care nici o zecime de secundă nu-ți mai rămâne pentru a-ți aduna gândurile. Nu-l mai recunoșteam pe omul care vorbea. Era o privire de departe, o prezență tulbure, din somn, un braț din legendă.

M-au trezit târziu aclamațiile, strigătele, tunetul de aplauze. Din galerii, venea un cântec pe care îl recunoșteam: Căci străinii și jidanii ne tot sug, ne sug mereu. Evident.* * *

Un ceas de spasm, un ceas de spasm… O lume care moare, o lume care se naște… Istoria care se împarte în două… un ev mort… un ev viu…

Să nu vă speriați, bătrânii mei domni. Nu veți pierde nimic, nici ce ați crezut, nici ce n-ați crezut, nici capul, nici banii, nici micile voastre certitudini, nici micile voastre îndoieli. Toate rămân pe loc, toate vor fi cum sunt.

Există întâmplător un strigăt care revine la timp, ca să calmeze marile indignări și să cumințească marile revoluții. Există o moarte ieftină, care se cere mai ușor decât moartea voastră scumpă. Există un neam de oameni gata să plătească la timp pentru voi, pentru sătui, pentru flămânzi, pentru albi, pentru roșii, pentru slabi, pentru grași. Nu spuneți că e un neam de bancheri? Să plătească deci.* * *

Nu, nu, nu, de o mie de ori nu. Nu trebuie să reiau de la capăt caietul din 1923. Dacă nu-mi retez imediat gustul meu de martiraj – sânt pierdut.

Știu: e nesfârșit mai ușor să-mi adun deziluziile și să trăiesc din jarul lor, să mă cufund în apele stătătoare, în apele calde ale tristeții, să cred în orgoliul acestei tristeți – e mult mai ușor decât să rămân de veghe, înțelegător cu ceilalți și aspru cu mine. Voi sta de pază, chiar dacă va fi paza ultimului meu ceas. („Paza ultimului meu ceas” este încă prea retoric. Aproape un strigăt. Iubitul meu amic, oameni care strigă sânt destui. Tu încearcă să vorbești sau să taci.)* * *

L-am întrebat pe Pârlea:

— Nu ți-e teamă că vei sfârși din nou cu câteva capete și geamuri sparte? Nu te întrebi dacă nu vei ajunge iar la un scandal antisemit, fără să treci dincolo? Nu crezi că „revoluția” ta este un cuvânt prea nou pentru o mizerie prea veche?

S-a încruntat și mi-a răspuns:

— Mă, e secetă, și eu aștept să vină ploaia. Iar tu stai deoparte și-mi spui: „Ploaia bună o fi și bine ar fi să vie. Dar dacă vine cu grindină? Dacă vine cu furtună? Dacă-mi strică semănăturile?” Ei bine, eu îți răspund: nu știu cum va veni ploaia. Vreau doar să vină. Atât.

Cu grindină, cu furtună, cu trăsnete, dar să vie. Să strice, să înece, să dărâme, dar să vie. Din potop tot o să scape unul, doi. Din secetă nu scapă nimeni. Dacă revoluția cere un pogrom – facă-se pogrom, Nu e vorba de mine, de tine, de el. E vorba de toți. Cine crapă și cine nu, puțin îmi pasă, chiar dacă cel care crapă sânt eu. Nu-mi pasă decât de un lucru: că e secetă și că trebuie ploaie. Dincolo de asta, nu vreau nimic, nu aștept nimic, nu întreb nimic. I-aș putea răspunde. I-aș putea spune că o metaforă nu ajunge totuși pentru un măcel. Că dispoziția platonică de a muri nu egalează hotărârea foarte serioasă de a omorî. Că n-a existat de-a lungul vremurilor nici o mare porcărie istorică pentru care să nu se poată găsi un tot atât de mare simbol, spre a o acoperi. Că, prin urmare, s-ar cădea să fim atenți cu marile certitudini, cu marile porunci, cu marile „secete”, cu marile „ploi”. Că puțină, foarte puțină descurajare n-ar strica celor mai violente efuziuni ale noastre. I-aș putea răspunde. La ce bun? Am simpla, împăcata, inexplicabila senzație că tot ce se întâmplă este în ordinea normală a lucrurilor și că aștept un anotimp, care va veni și va trece – pentru că a mai venit și a trecut.* * *

„Ești un om primejdios, îmi spune Pârlea. Prea lucid pentru noi. Nouă ne trebuie o generație de oameni care să se fi săturat de a tot fi inteligenți. O mână de oameni capabili să calce în străchini”. Pârlea nu glumește. Ca orice misionar, nu suportă pozițiile de așteptare, de observație. M-a zgâlțâit de câteva ori: „Răspunde, domnule, alb sau negru? Da ori ba?”

Intoleranța oamenilor inspirați e cumplită. O credeam un defect evreiesc, dar m-am înșelat: este un defect de fervoare. S. T. Haim, pe vremuri, nu-mi reproșa altceva decât Ștefan Pârlea astăzi: lipsa voluntară de entuziasm. Dacă le-aș spune că și eu am nălucirile mele, nu m-ar crede. Deosebirea dintre noi este doar că ei stimulează propriile lor febre, în timp ce eu mi le supraveghez. Voi rezista mereu invitațiilor la fervoare, și le voi rezista cu atât mai îndârjit, cu cât sânt mai pline de ispită. E o prea mare voluptate aceea de a te lăsa în voia valurilor, pentru ca să nu fie suspectă.

Norocul meu a fost de a crește lângă Dunăre, unde cel din urmă barcagiu, mânuind lopata, mânuiește un instrument de continue verificări. Nu cunosc barcagii inspirați, ci numai atenți. Două duzini de intuiții nebuloase nu fac pe Dunăre nici cât un sfert de hotărâre limpede.

Dacă nu m-ar speria o prea lungă meditație intimă, aș încerca să precizez în ce măsură sânt eu un om de la Dunăre înainte de a fi orice altceva. Acolo e patria mea. Mi-a fost întotdeauna greu să spun aceste două vorbe, cu simplitate: „patria mea”. Am fost de mic deprins să mi se bănuiască buna-credință și, cum sânt sensibil la propriul meu ridicol, n-am stăruit în a face afirmații pe care nimeni nu era dispus să le primească.

Noi, românii… Era aproape inevitabil în liceu, la lecția de istorie, povestind un război, să întrebuințez acest plural de persoana întâi: noi, românii… („care români?”, mi-a strigat odată unul din bancă, interzicându-mi pe multă vreme să mă solidarizez cu istoria lui Ștefan cel Mare). Ocoleam cu precauție termenii pentru care aș fi putut fi bănuit de prefăcătorie, deși era o vârstă la care cuvintele solemne fac oricui plăcere. Țară, patrie, neam, eroi, un întreg vocabular interzis. Ca exercițiu intelectual, n-a fost rău, căci am fost astfel obligat de timpuriu să-mi supraveghez vorbele și să le cer a spune exact ceea ce trebuie. Dar, oricâtă consolare îți dă sentimentul nedreptății care ți se face, jocul nu e totdeauna vesel. O umbră de teroare cade peste toate amintirile mele de școală și de copilărie.

Astăzi îmi scrutez cu destulă asprime eventualele mele dispoziții de a mă simți persecutat și nu-mi prea iert accesele de patetism, dar mi-ar fi greu să uit prima noapte de gardă, la regiment, cu ani în urmă, când mi s-a comunicat că postul numărul 3, de la adjutantură, nu-mi poate fi încredințat. („Există ordin special pentru ovrei”, explica puțin jenat sublocotenentul.) Așadar, în conștiința lor, eu dacă nu eram un trădător dovedit, eram în orice caz unul posibil. Un ordin „special” suprima dintrodată viața mea pe acest pământ, viața părinților mei, viața bunicilor și a străbunilor mei, un ordin „special” ștergea cu un număr de înregistrare aproape două veacuri de amintiri într-o țară care, fără îndoială, nu era „patria mea”, de vreme ce puteam s-o vând într-o noapte de gardă.

Scriind, am impresia că mă înduioșez asupra „tristei mele soarte”, cum s-ar zice, ceea ce nu e deloc intenția mea. E bine să-mi amintesc din nou că m-am decis odată pentru totdeauna să nu fiu un martir, rol prea grav pentru mine. Îmi explic doar aici sincera mea inaptitudine pentru anumite cuvinte mari. pentru anumite noțiuni festive. Îmi va fi probabil totdeauna imposibil să vorbesc despre „patria mea română” fără un sentiment de pudoare bruscată, căci nu-mi pot cuceri cu de-a sila un drept pe care nu mi l-au putut cuceri timpul răbdător, buna-credință neluată în seamă, sinceritatea tăgăduită.

Dar voi vorbi despre o patrie a mea, și pentru ea voi înfrunta și riscul de a fi ridicol, iubind ceea ce nu mi se dă dreptul să iubesc. Voi vorbi despre Bărăgan și Dunăre, ca de ceva care îmi aparține nu juridic și abstract, prin constituții, tratate și legi, ci trupește, prin amintiri, prin bucurii și prin tristeți. Voi vorbi despre un spirit al acestui loc, despre o anumită inteligență specifică acestui climat, despre luciditatea pe care am deprins-o aici din lumina albă a soarelui de șes și despre melancolia pe care am descifrat-o în peisajul Dunării, care se lenevește la dreapta orașului, în baltă. E timpul să mă opresc. M-am înduioșat de tot și am devenit retoric. Vom relua mâine, mai puțin sentimental.* * *

Este în sensibilitatea românească o regiune morală în care mă simt acasă: Muntenia. E postul de observație în cultura țării, postul de control, de verificare, de judecată. Moldova e mai fertilă, dar și mai confuză: resursele ei de creație sânt nesfârșit mai complexe, dar inegale, învălmășite, tumultuoase. Spiritul muntean are o răceală în care recunosc cu bucurie jocul puțin steril, dar ordonator al inteligenței. E mai mult metal dincoace de Milcov.

În ostilitatea lui Pârlea cred că nu este numai dezacordul român-evreu, ci și opunerea moldovean-muntean. I-am spus-o, și asta l-a făcut să râdă. „Iată-te acum și valah”. Am primit gluma fără supărare și am acceptat să meditez serios asupra ei. Dacă Valahia înseamnă nu atât un despărțământ geografic, cât unul psihologic, și dacă un neam valah nu există, ci numai un climat valah, atunci da, eu sânt, în ordinea valorilor românești, un valah, un muntean. Învălmășeala gândirii lui Pârlea, obscuritățile acestei gândiri, salturile ei, naivitățile ei generoase, toate vin dintr-o sensibilitate despletită, lirică, retorică, cu care S.T.H., fălticenean, poate simpatiza direct, dar care, în lumina de zi a șesului dunărean, apare ca un fel de zadarnică alergare după umbre ce nu există.* * *

Nu voi înceta desigur niciodată să fiu evreu. Asta nu e o funcție din care să poți demisiona. Ești sau nu ești. Nu e vorba nici de orgoliu, nici de jenă.

E un fapt. Dacă aș încerca să-l uit, ar fi de prisos. Dacă ar încerca cineva să mi-l conteste, tot de prisos ar fi. Dar nu voi înceta, de asemeni, niciodată să fiu un om de la Dunăre. Și ăsta tot un fapt e. Că mi-l recunoaște sau nu mi-l recunoaște cine vrea sau cine nu vrea, treaba lui. Exclusiva lui treabă.

Dificultatea nu stă și n-a stat niciodată în recunoașterea juridică a situației mele, chestiune de amănunt, care nu mă privește pe mine, fiindcă eu n-am revendicări și nu-mi recunosc drepturi. (Mă gândesc la un miting al sălciilor din Balta Brăilei, revendicându-și dreptul de a fi sălcii.) Eu știu ceea ce sânt, și dificultățile, dacă există, nu pot fi decât în ceea ce sânt eu, nu în ceea ce scrie în registrele statului. Liber statul să mă decreteze vapor, urs polar sau aparat fotografic, eu nu voi înceta prin aceasta să fiu evreu, român și dunărean. „Prea multe lucruri deodată”, șoptește vocea mea antisemită (căci am și eu o voce antisemită, cu care conversez în orele de meditație). Desigur, prea multe. Dar toate adevărate. Nu spun că aliajul lor este scutit de disonanțe, nu pretind că pacea lor este imediată. Dimpotrivă, știu că acest acord este lent, că această viețuire împreună are greutăți interioare, intime. A discuta despre soluția politică a problemei ovreiești este pentru mine ceva cu totul deșert. Mă interesează o singură soluție, și anume cea psihologică, cea spirituală. Cred că singurul chip în care se poate lămuri ceva în această foarte veche durere este să încerc a rezolva eu, de unul singur, pentru propria mea viață, nodul de adversități și conflicte ce mă leagă în viața românească. Și nu cred că această însingurare este o fugă, o lipsă de solidaritate cu ai mei, ci dimpotrivă, căci nu se poate ca experiența unui singur om care acceptă și trăiește cu sinceritate o dramă să nu lămurească, pentru toți ceilalți un îndreptar. Mi se pare mai urgent și mai eficace să realizez în viața mea individuală acordul valorilor iudaice și al valorilor românești din care această viață este făcută, decât să obțin sau să pierd nu știu ce drepturi civice. Aș vrea să cunosc bunăoară legiuirea antisemită care va putea anula în ființa mea faptul irevocabil de a mă fi născut la Dunăre și de a iubi acest ținut.

A avut cineva mai multă nevoie de o patrie, de un pământ, de un orizont cu plante și animale? Tot ce este abstracție în mine a fost corectat și, în bună parte, lecuit de o simplă priveliște dunăreană. Tot ce este febră a fost liniștit, a fost ordonat. Nu știu cum aș fi fost dacă m-aș fi născut în altă parte. Sânt numai convins că aș fi fost altul. Gustului meu iudaic pentru catastrofe intime flu-viul i-a ridicat împotrivă exemplul indiferenței lui regale. Complicațiilor mele interioare i-a opus simplitatea peisajului. Și nesiguranței, neliniștii i-a arătat jocul valurilor efemer și etern. Simbolul e ieftin. Dar, ieftin sau scump, nu e mai puțin consolator.

V[modifică]

Am stat aseară foarte târziu la Snagov, până ce s-a terminat totul, lustruitul parchetelor, ștersul geamurilor, fixarea broaștelor în uși. Am așteptat să plece oamenii unul câte unul și am rămas singur în prag, cel din urmă. E casa pe care am visat-o. O casă pentru soare. Când se face seară, umbra i se culcă pe întinsul lacului ca o umbră de plantă.

Ghiță Blidaru a trecut fără o vorbă prin toate încăperile. Ne-am oprit pe terasă, de unde dimineața de septembrie se deschidea până departe, dincolo de lac, albă în soarele potolit de toamnă și ușor ostenită parcă de propria sa splendoare.

Eram fericit că nu-mi spune nimic și înțelegeam după tăcerea lui că se recunoaște acasă. Este o bucurie să clădești și este una mai mare să te desparți de ce ai clădit.

Ne vom uita, alba mea vilă de la Snagov, tu pentru a-ți primi în fiecare zi soarele prin ferestrele tale largi, eu pentru a ridica alte ziduri, bune și ele de dat uitării. Iată, aici ni se despart drumurile: ești ceea ce mereu am visat să fiu – un lucru simplu, curat și calm, cu o inimă egală deschisă tuturor anotimpurilor.

1. ↑ Ady Endre

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/De_dou%C4%83_mii_de_ani…