https://blog.revistaderecenzii.com/
Să n-aibi milă!
Ca la două ceasuri cale-n jos de Ploiești curge apa Cricovului, care, cu mii de pâraie ce se resfiră și se-mpreună, împestrițează matca sa răzlățată și nisipoasă; de-a stânga, câmpia șeață se lungește până în poalele munților; d-a dreapta malul se-nalță râpos și acoperit cu păduri vechi și stufoase. Pe o culme mai semeață a acelei coaste sta, pe la leatul 1508, cetățuia lui Dracea, armașul din Mănești; din zidurile ei înnegrite, vederea cuprindea toată lunca, cu bordeiele și coșarele țărănești răsipite prin tufișe șe bălării; mai departe, turnurile bisericii din Târșor, pe care o zidise, cu vreo câțiva ani mai nainte, Vladislav Vodă, ce chiar într-însa, zice Cronica[1], au pierit de sabie; și, în fund de tot, plaiurile aburoase ale Câmpinei și ale Breazei.
Într-o zi noroasă de primăvară, puțin în urma Paștilor, crivățul sufla iute și-nghețat din fundul văilor, iar jalnicele sale gemete aduceau de departe, împreună cu freamătul bătrânilor stejari, chiotele de vânătoare ale bătăiașilor și lătrătura chelălăită a copoilor; căci departe, tocmai în Valea Comanacului, Mihnea, fiul armașului, se desfăta vânând fiarele sălbatice, după obiceiul boieresc de pe atunci, când stăpânul, pentru a sa mulțumire, ridica de prin sate toți vecinii cu gloata, de rămâneau țarinele nearate și ogoarele pustii[2].
Un glas de bucium s-auzi deodată sunând tare din cetățuie, și vânătorii, deșteptați din zgomotoasa și sălbatica lor beție, printr-acea grea și păcinică chemare, se întoarseră cu larmă spre casă, unii purtând pe umeri dobitoacele ucise, atârnate pe bârne, alții ducând câinii de zgarde și curuii în lănțușe. În fruntea lor mergeau călări, cu frâul legat de oblânc, Mihnea și feciorul său, Mircea Ciobanul; tatăl, om matur și vârtos, avea scrise pe fața sa păroasă și posomorâtă și-n ochii săi arzoi și-ncruntați, strășnicia caracterului său; băiatul, abia ieșit din copilărie, vădea o fire și mai sălbatică, care-i și meritase porecla de Cioban.
Amândoi purtau cioboate de piele groasă, până la genunchi, poturi de dimie albă, un cojoc scurt, de oaie neagră, cu glugă la spate, și chimir cu oțele; la gât aveau grumăjer rotund de zale de fier, și-n cap o țurcă flocoasă, adusă la o parte; la brâu, satâr și jungher. Unii din vânătorii pedeștri purtau sănețe, ceilalți, arcuri și săgeți. Astfel pășea ceata înainte, și înnoptase bine când ajunse în curtea cetății.
– Descalecă mai în grabă și sui-te-ncoa! strigă lui Mihnea, din capul scării și cu glasul năbușit de lacrimi, o femeie cam trupeșă, ce nu-i puteai zice nici tânără, nici frumoasă, boierul socru, biet, trage ca să-și dea sufletul, și mereu cere de domnia-ta.
– Iată-mă-ndată, și Mihnea descălecase, urcase îngusta și direapta scară de piatră, și, prin tinde întunecoase, mergea la odaia tatălui său.
Când deschise mica ușă de brad, el zări pe bătrânul armaș uscat și galben, cu fruntea pleșuvă, cu barba albă, zăcând lungit pe spate pe o velință albă, în căpătâiul unui pat ce ținea, d-o parte, toată întinderea odăii. Alături ardea o făclie de ceară galbenă, și un biet călugăr bogonisea pe slovenește, dar cu glas slab, rugile agoniei; în perete, o mică candelă lumina o veche troiță de lemn, și, mai încolo, pe ziduri, stau rânduite, peste un zăblău vărgat, arme de tot felul, coifuri, zale de fier, tuiuri, iatagane trunchiete și dispuieri luate de pe la dușmanii învinși.
O singură armă, o ghioagă de fier țintuită, mare și grea, buzduganul însușit slujbei de armaș-mare, sta așezată pe velința flocoasă d-a dreapta bolnavului, și mâna-i osoasă, dar slăbită, printr-o mișcare spasmodică a nervilor, căta încă s-o ridice.
Când Mihnea intră în odaie, ochii unchiașului, afundați sub cercul albit al sprâncenelor, clipiră ca o candelă ce moare, și buzele-i vinețite șoptiră tremurând aceste cuvinte:
– Fătul meu! fă inimă vitează! nu te lăsa! fii stâlp țeapăn casei noastre și nu-ngădui să cază biată moșie părintească pe mâna oltenilor, p-a Basarabeștilor trăsni-i-ar Domnul din senin! c-așa avem noi lăsat cu blestem de la moși strămoși: pace și răgaz să n-avem cu neamul lor cel urgisit De-ți va da Domnul Dumnezeu putere și tărie, să nu cruți, să n-aibi milă, că nici de tine nimeni nu va avea milă, când te vor vedea înfrânt și ticăit Mâna mea s-a muiat nu mai poate ridica buzduganul ăsta, vechiul meu tovarăș, bunul meu prieten; ia-l acuma tu în mâinile tale, și proașcă să faci, când vei izbi cu dânsul în dușmanii noștri Să n-aibi milă!
Glasul i se curmă; ca un fior i se strecură prin tot trupul și rămase încleștat! Atunci, în mijlocul acelei tăceri de spaimă, prin care trecea suflarea morții, în loc de sunetul cuvios al clopotelor, se auzi o zăngăietură înfundată de cătușe și de lanțuri.
Erau bieții vecini robiți și puși în fiare de răposatul armaș, care zăceau aruncați în fundul pivnițelor cetățuii sale, și acum, în mijlocul nopții, își scuturau dureroasele lor lanțuri.
Apoi totul intră în tăcere; prin odăi abia se auzea ceva suspinuri de femei, și p-afară văietarea viforoasă a crivățului. Întunericul domnea peste tot.
Deodată însă începură a se deosebi tropote de cai, și curând după aceea câțiva călăreți băteau tare cu paloșele în poartă.
Stoica, om vechi al casei, deschise oblonul, scoase capul pe o îngustă ferestruie și întrebă:
– Cine e?
– Oameni buni! răspunseră d-afară.
– Ce cătați așa înnoptat pe la casele creștinilor?
– Suntem de la domnie, noi, boieri ai țării, și venim să ne închinăm noului Domn ales de obște, lui Mihnea Vodă.
La aceste cuvinte neașteptate, Stoica deschise poarta și boierii, descălecând, merseră până la Mihnea, îi sărutară mâna cu smerenie, iar cel mai bătrân dintre dânșii grăi într-astfel:
– Ani mulți întru noroc și fericire urăm mariei-tale! Aflatufi-vei din zvonul și jalea obștii că s-au pristăvit fericitul Domn și bun creștin Radu Vodă, iar norodul cerând cu o glăsuire ca să-i fii măria-ta sprijin și părinte, boierii țării te-au ales ca să urmezi răposatului în domnie, și pe noi, supusele măriei-tale slugi, ne-au trimis ca să te rugăm, din partea tuturor îndeobște, să primești volnic și bucuros această sarcină. Deci fie-ți, Doamne, milă de moșie și nu o lăsa în prada hrăpitorilor, care de toate părțile pohtesc la dânsa ca să o strice și să o jăfuiască.
La măria-ta aleargă toți cu nădejdea, ca puii la cloșcă. Nu-i lepăda: îndură-te, Doamne, de pământenii măriei-tale și le deschide aripă de apărare!
Mihnea stăpâni în sineși bucuria, mulțumi cu sânge rece boierilor și îndată porunci să i se gătească cai de plecare.
La revărsatul zorilor, Mihnea cu fiul său și cu Stoica, boierii trimiși în solie și câțiva călărași se porniră pe drumul Curții de Argeș.
Buna jupaniță Smaranda, acum Doamnă a Țării Românești, rămase cu slujitorii și femeile sale ca să-ngroape, a doua zi, pe bătrânul Dracea, armașul din Mănești, la mănăstirea Târșorul.