INFLUENŢA VIOLENŢEI TELEVIZUALE ASUPRA CREŞTERII AGRESIVITĂŢII LA ELEVI

de Prof. consilier şcolar MIRCEA FLORIAN RUICU, C.T.A.M. “C. BRÂNCUŞI” CRAIOVA

 

Înainte de a intra mai în profunzime în studierea problemei relaţiei dintre violenţa televizuală şi comportamentul agresiv şi violent la tinerii de astăzi (a se citi elevii), trebuie mai întâi să lămurim două concepte de bază: violenţa (în general, iar în particular, cea televizuală) şi agresivitatea.

Violenţa reprezintă – din punctul de vedere al sociologiei – uzul de forţă şi de constrângere a unui individ, a unui grup sau clasă socială în scopul de a-şi impune voinţa asupra altora. Din perspectiva psihologiei, violenţa este un tip de acţiune socială menită să aplaneze în mod radical un conflict, se confundă cu conduita agresivă. Freud arăta că violentul este un tip frustrat, de multe ori lipsit de afecţiune din partea semenilor.

Agresivitatea în schimb – arată sociologii – este acel comportament acţional sau verbal, întrebuinţat în scopul înjosirii, minimalizării sau suprimării în ultimă instanţă a celorlalţi, iar în unele cazuri a propriei persoane (autoagresivitate). Psihologii au definit-o drept comportamentul violent şi destructiv orientat spre persoane, obiecte sau spre sine; deşi există şi o agresivitate nonviolentă, oricum ea implică în general ostilitate, ofensivă (lat. agressio – „atac”), periclitarea şi în final distrugerea obiectului acesteia.

O definiţie care pare că împacă cele două concepte ar fi aceea că violenţa presupune o acţiune de forţă care agresează integritatea fizică şi psihică a unui individ în scopul de a-i domina sau distruge identitatea umană.

În limbajul cotidian şi nu numai conceptele de violenţă şi agresivitate cunosc o multitudine de conotaţii, în funcţie de contextul în care acestea sunt întrebuinţate. Se vorbeşte astăzi în sociologie de mai multe tipuri de violenţă, în afara semnificaţiei generale. Aşadar, avem de a face cu o violenţă familială (maritală), unde este maltratat partenerul de cuplu sau copilul; o violenţă protestatară, a anumitor grupuri etnice sau minorităţi care se manifestă în anumite condiţii (riposta la discriminări, ofense, prejudicii etc.); o violenţă colectivă (prin utilizarea mass-media); simbolică (a claselor dominante); structurală (a coloniştilor în ţările dominate).

Violenţa televizuală este un concept nou în sociologie, apărut în scopul de a explica o realitate relativ recentă, aceea că tinerii de azi se comportă agresiv şi  comit acte indezirabile social influenţaţi de imaginile cu caracter violent promovate în special de televiziune. Spunem că este o realitate relativ recentă pentru că în ultimul timp, după cum arată diverse sondaje din presă, caracterul violent din televizual – intenţionat sau neintenţionat – tinde să se accentueze pe măsura trecerii anilor, în urma schimbărilor sociale cu care ne confruntăm.

Violenţa – considerată de multe ori gratuită – pare să fie promovată în special de televiziunile particulare, cu caracter comercial, unde nu primează calitatea programelor, ci modul în care ele atrag audienţă, sub influenţa unei concurenţe acerbe din partea altor televiziuni de acelaşi fel. Violenţa este gratuită când nu este justificată editorial sau de logica dramaturgică a unui program (nu defineşte şi explică date despre un subiect, personaj sau o temă din programul respectiv) ci are doar rolul de a şoca.

Lăsând la o parte filmele artistice, percepute în simţul comun ca fiind cele mai importante programe violente, dacă nu chiar singurele, trebuie să menţionăm că sondajele şi interviurile au arătat că şi alte genuri de programe emise – deobicei neglijate – conţin poate la fel, dacă nu chiar mai multă violenţă decât filmele. Ne referim aici la ştiri, spectacole televizate, videoclipuri, transmisii sportive şi chiar la desene animate şi unele reclame publicitare (v. G. Sartori). Reclamele, chiar dacă nu arată explicit acte de violenţă, conţin în sinea lor un anumit tip de agresivitate tacită, ele fiind în ultimul timp prea numeroase,  prea monotone, de multe ori de prost gust, repetitive şi uneori obscene.

Violenţa din audiovizual cunoaşte două dimensiuni – una reală, concretă, când sunt prezentate fapte din realitate şi una ficţională, realizată prin trucaje şi efecte speciale, specifică mai ales filmelor (artistice, de animaţie).

Conform unui sondaj coordonat de prof. Ioan Drăgan în anul 2004, ponderea cea mai mare de violenţă din programele TV s-a facut simţită la televiziunile comerciale româneşti (care prezintă deopotrivă filme, divertisment şi ştiri), iar ponderea cea mai mică au cunoscut-o programele româneşti cu tematică aproape exclusiv informativă. Deşi Consiliul Naţional al Audiovizualului (C.N.A.) a impus din timp diminuarea scenelor cu caracter violent din programele televizate şi în ciuda măsurilor luate, studiul a demonstrat că, paradoxal, violenţa televizuală se menţine la cote destul de ridicate, până şi discursul anumitor politicieni conţinând destulă agresivitate şi chiar violenţă de tip verbal şi atitudinal.

Problema care se pune este însă promovarea de non-valori în televizual şi nu numai. Aceste non-valori au de a face de multe ori cu agresivitatea în atitudini, limbaj şi comportament, lipsa de scrupule, goana după senzaţional, vedetismul, sexualitatea, goana după îmbogăţirea rapidă. Studiile recente ale C.N.A. („Cercetare privind analiza comportamentului de consum pe programe audiovizuale al elevilor intre 7 si 10 ani” şi “Modele culturale ale elevilor cu vârste intre 7 si 18 ani”) au scos în evidenţă faptul că cei mai mulţi copii preferă să stea în faţa televizorului în pofida altor preocupări mai puţin interesantedar mai importante. Răspunsurile lor au demonstrat şi o anumită dependenţă de TV, în lipsa televizorului ei simţindu-se derutaţi şi lipsiţi de interes pentru altceva (citit, învăţat). Violenţa are un impact deloc de neglijat asupra celor tineri şi foarte tineri, din moment ce aceştia declară că violenţa televizuală le dă încredere în forţele proprii, îi face mai curajoşi şi mai îndrăzneţi (este suficient să ne gândim la transmisiile sportive  promovând sporturile de luptă). Mai îngrijorător este faptul că unii copii sau tineri declară că scenele violente de la TV îi lasă indiferenţi, sau mai mult,  îi amuză. Acest fapt poate fi pus pe seama obişnuinţei, mulţi văzând sau confruntându-se cu violenţa peste tot: acasă, la şcoală, pe stradă, la locul de joacă, în presă şi audiovizual, în jocurile pe calculator etc. Deşi foarte mulţi dintre respondenţi au fost de acord că filmele conţin cea mai multă violenţă, un  procent însemnat dintre ei a susţinut că pe locul doi sunt ştirile, urmate de desenele animate care fie conţin prea multe scene violente, fie nu conţin destule!

Un fapt destul de grav semnalat de subiecţii studiilor C.N.A. şi ai presei cotidiene româneşti este acela că cei de vârstă tânără (în special cei de vârstă şcolară) recunosc că trebuie să caute valori pozitive (legate de moralitate, educaţie civică, onestitate, bun-simţ,  respect, creativitate, formare culturală, generozitate) în alte surse şi mai puţin în televizual.  Concluzia la care a ajuns conducerea C.N.A. este că se alocă prea puţin timp şi prea puţine fonduri pentru promovarea emisiunilor pentru copii şi culturale. După cum se ştie, deşi acestea există, sunt rare şi difuzate de multe ori la ore de minimă audienţă. De asemenea, prezenţa a prea multor reclame publicitare în momentul difuzării acestor emisiuni determină telespectatorului dezgust şi frustrare, şi pierderea interesului de a mai urmări acest gen de programe educative.

Nu trebuie neglijat impactul pe care îl au programele violente asupra elevilor din punct de vedere al dezvoltării intelectuale. De la TV se ia informaţie „de-a gata”, deja prelucrată, nemaifiind nevoie ca elevul să mai depună efort intelectual de a înţelege anumite probleme. Este mai uşor şi mai accesibil să priveşti la televizor decât să citeşti o carte. Bineînţeles, sunt de vină aici şi preţurile în continuă creştere la cărţi, fie ele şi de interes larg, dar acest fapt nu este pe deplin justificabil pentru lipsa de interes a lecturării.

Rezultatele studiilor efectuate de membrii C.N.A. au  scos în relief şi un fapt la fel de îngrijorător, acela că  programele vizionate de copii şi tineri tind să aibă o influenţă mai mare asupra acestora decât familia sau şcoala.

Studiile arată că se poate face o diferenţiere de percepţie a violenţei televizuale după gen, în sensul că băieţii o văd ca un mijloc de divertisment sau o tratează cu indiferenţă, pe când fetele consideră că, dimportivă, aceasta le oripilează sau le dă un sentiment de nesiguranţă. De asemenea, s-a observat că băieţii preferă să se uite la televizor în special seara, la ore târzii, cînd şi ponderea emisiunilor violente este mai mare, iar fetele mai mut în timpul zilei, când aceasta este ceva mai redusă. Frecvenţa vizionării este mai mare în mediul rural în  zilele de lucru din timpul săptămânii, pe când în mediul urban este mai mare frecvenţa vizionării la sfârşit de săptămână.

În orice caz, violenţa transmisă televizual pare să aibă mai mare impact asupra copiilor mici, care după cum se ştie, tind să imite atitudinile şi comportamentele observate la ceilalţi. Multe familii nu-şi permit să se ocupe îndeaproape de copii şi să selecteze materialul pe care aceştia îl vizionează, fie din lipsă de timp, fie din lipsă de interes pentru preocupările celor mici.

Nu trebuie neglijat astăzi impactul pe care îl are violenţa – nu numai cea televizuală – asupra comportamentului elevilor cu vârste tot mai fragede, care după cu semnalează presa, a devenit tot mai agresiv, nu numai la băieţi, ci şi la fete. Lipsa unei comunicări adecvate cu colegii, cu şcoala, cu familia, lipsa banilor, nesiguranţa zilei de mâine, pe scurt prezenţa frustrărilor de tot felul determină astfel de comportamente la generaţia tânără actuală. O soluţie pe care o propune conducerea C.N.A. era la un moment dat aceea de alocare de fonduri provenite din publicitate pentru promovarea emisiunilor educative pentru tineret şi mai puţin pentru divertismentul de multe ori nociv, fără finalitatea scontată: aceea de a relaxa şi binedispune publicul spectator. De asemenea, societatea civilă, şcoala, familia, biserica ar trebui să se implice mai mult în educarea tinerei generaţii în spiritul non-violenţei.

Violenţa televizuală este justificabilă numai în cazul în care se limitează la a reflecta realitatea cotidiană numai ca efect secundar al informării şi avertizării publicului, fiind socotită indezirabilă dacă contravine legii audiovizualului sau afectează dezvoltarea fizică şi mentală a minorilor de vârstă şcolară. În special programele pentru copii – aflaţi la vârsta la care se formează – trebuie să conţină într-o măsură redusă scene de violenţă fizică, verbală sau emoţională. Părinţii trebuie făcuţi responsabili de soarta copiilor lor şi nu trebuie să se mulţumeacă cu măsurile luate de comisiile de supraveghere ale audiovizualului  pentru protecţia celor mici, care, din motive variate (legate mai ales de politica concurenţială a audienţei  /rating) insignifiante.

Totodată, trebuie declanşate şi campanii de avertizare şi educare din timp a publicului în privinţa influenţei pe care o pot avea la un moment dat anumite emisiuni asupra psihicului şi comportamentului privitorului, mai ales asupra copiilor.

 

 

 

Bibliografie:

 

Paul Popescu-Neveanu          Dicţionar de psihologie, Ed. Albatros, Bucureşti, 1978

* * *                                       Dicţionar de sociologie (coord. Cătălin Zamfir şi Lazăr Vlăsceanu),

Ed. Babel, Bucureşti, 1998

Surse publicate pe Internet:   – Articole ale RDI-SAT (Romanian Digital Info Community);

– Articolul “Condamnaţi la televizor” semnat de Cosmin Popan în ediţia on-line a ziarului Cotidianul, februarie 2006;

 – Articolul “Televiziunea – model de viaţă pentru tineri” semnat de Elena Matieş în ediţia on-line a ziarului Servus Hunedoara, august 2005;

– Articolul “Sondaj – Maneliştii, idolii copiilor” semnat de cristina Ologeanu în ediţia on-line a ziarului Jurnalul naţional, februarie 2006;

– Ediţia on-line a Codului de autoreglementare privind reprezentarea violenţei în programele de televiziune, adoptat in Adunarea Generală a Asociaţiei Române de Cominicaţii Audiovizuale (ARCA) din 11 decembrie 2003

– Articole, comunicate, cadre legislative etc. pe site-ul www.C.N.A..ro

* * *                                        Legea nr. 504 din 11 iulie 2002 (Legea Audiovizualului), publicată in M. O.  nr. 534 din 22 iulie 2002, art. 29, 32, 33 şi 39

Giovanni Sartori                      Homo Videns (Imbecilizarea prin televiziune şi post-gândirea), Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006