Rolul comunicării în ameliorarea anxietăţii şi depresiei la adolescenţi

Prof. consilier Mircea-Florian Ruicu, C.T.A.M. „C. Brâncuşi” Craiova

 

1. Delimitări conceptuale

În literatura de specialitate, stările de anxietate şi depresie, în calitate de stări atât psihologice cât şi fiziologice, denotă o serie de componente de tip somatic, emoţional, cognitiv şi – cel mai important – comportamental. Termenul de anxietate este de origine latină, provenind de la „anxius” („neliniştit”, „preocupat”, „tulburat”). Indiferent dacă este însoţită de stări fiziologice de stres (eng. „stress” – incapacitatea organismului de a răspunde adecvat la ameninţări de tip emoţional sau fizic), anxietatea îi poate induce individului sentimente de frică, îngrijorare, panică şi chiar groază.

Anxietatea este înţeleasă ca o schimbare în starea de dispoziţie a individului care nu trebuie confundată cu starea de frică, ca răspuns emoţional la o ameninţare percepută de către acesta. Într-o altă ordine de idei, anxietatea este o stare de dispoziţie orientată spre viitor în care cineva devine alert faţă de un eveniment negativ iminent cu care ştie că se va confrunta direct, spre deosebire de frică care este o stare imediată, raportată la un pericol deja prezent.

Anxietatea este considerată şi o stare oarecum normală, întrucât poate stimula pe individ să conştientizeze o situaţie dificilă şi să reacţioneze pozitiv la stres. Când se manifestă în exces, devine tulburare de anxietate, necesitând o atenţie specială din partea specialiştilor cu competenţe în domeniu.

Efectele anxietăţii se manifestă prin palpitaţii, oboseală musculară, senzaţia de sufocare, dureri stomacale sau migrene, în funcţie de sensibilitatea persoanei şi de capacitatea sa de a rezista factorilor de stres. De asemenea, pot apărea modificări ale ritmului cardiac, transpiraţie în exces, tremurături, dilatarea pupilelor, paloare la nivelul tegumentelor. Deşi nu este o regulă, anumite persoane anxioase pot suferi de atacuri de panică şi, deşi persoana nu-şi poate justifica raţional fenomenul, pericolul perceput pare destul de real. Persoanele cu atac de panică par terorizate, aşteptându-se ca într-o clipă sau alta ceva foarte grav să se întâmple, chiar să survină brusc moartea.

Depresia (lat. „deprimere” – „a apăsa în jos”, reprezintă o stare psihică negativă, afectând gândurile, sentimentele, comportamentul şi în general starea de bine a unei persoane. Oamenii care suferă de depresie se simt trişti, anxioşi, au senzaţia de gol interior, se simt neajutoraţi, au sentimentul de vinovăţie, sunt iritabili şi agitaţi. Deseori resping activităţi altădată preferate, nu au poftă de mâncare, îşi pierd uşor concentrarea, cad în stări contamplative şi se gândesc deseori la moarte şi la sinucidere. Se confruntă deseori cu insomnia şi alte tulburări ale somnului, probleme digestive răspunzând greu la tratamantul convenţional.

Depresia prezintă şi forme mai grave, de natură clinică, intervenţia unui specialist psihiatru fiind recomandată. Stările depresive ale persoanei nu se mai manifestă ocazional, ci continuu, depăşind două săptămâni, precum în cazul distimiei (melacolia cronică) sau tulburării bipolare (tulburarea maniaco-depresivă), în ultimul caz cel afectat prezentând stări de aşa-zisă normalitate alternate cu stări depresive sau de manie, uneori depresia şi mania manifestându-se concomitent.

În cazul adolescenţilor, pe care s-au făcut studii serioase mai ales în ultimele decenii (vezi Barlow, Biederman etc.), anxietatea poate fi generată de numeroasele tranziţii la care sunt supuşi, mai ales în viaţa şcolară. Deşi manifestările tipice anxietăţii sunt puse deobicei pe seama capriciilor vârstei şi tulburărilor hormonale trecătoare, neglijarea lor poate duce la o agravare, fiind mai greu de combătut sau ameliorat. Stările de anxietate şi fenomene corelate, precum atacurile de panică, pot fi cauzate de stresul provocat de exemplu de pregătirea pentru examene sau de nepromovarea unora dintre acestea. De regulă aceste manifestări dispar dacă individul este tratat cu afecţiune şi este ajutat să treacă peste momentele dificile cu care se confruntă. Aşa cum vom vedea la momentul potrivit, părinţii au un rol covârşitor în aceste cazuri.

Simptomele depresiei sunt mai greu de recunoscut, mai ales dacă adolescentul se închide în sine sau, de regulă, manifestă plictiseală sau dureri abdominale, considerate „normale” pentru vârsta sa. Din punct de vedere clinic, s-a demonstrat că scăderea (pe bază de stres sau de boală) a nivelului unor nurotransmiţători precum serotonina (responsabilă cu inducerea bunei-dispoziţii) poate duce la stări de depresie.

Specialiştii nu subestimează nici factorul genetic al transmiterii depresiei, copiii şi adolescenţii care au avut cel puţin unul din părinţi depresiv dezvoltând o sensibilitate de până la 3 ori mai mare în a manifesta acest tip de tulburare. De asemenea, mediul de provenienţă al copilului sau adolescentului – în care există şi adulţi depresivi – pot declanşa şi la aceştia manifestări asemănătoare. De regulă, în mediile propice dezvoltării fenomenului de depresie există tensiuni, conflicte, abuzuri de tot felul, violenţă etc.

La fel, în familiile unde un adult prezintă tulburări de anxietate şi atacuri de panică, copiii devin predispuşi să manifeste astfel de stări. În România ne confruntăm tot mai des cu fenomenul de anxietate de separare, prezent acolo unde sunt copii şi adolescenţi ai căror părinţi au plecat sau sunt pe cale să plece în străinătate pentru a munci. Astfel de copii şi adolescenţi vor dezvolta mai departe şi altfel de tulburări, precum cele de atenţie, de comportament, alimentare etc. asociate cu asertivitate şi o încredere în sine mai scăzute decât la ceilalţi semeni. De multe ori, ei prezintă şi anxietate socială, relaţionând deficitar cu alţi copii sau adolescenţi de vârsta lor, integrându-se mai greu într-un grup. Totodată, au tendinţa de a se subaprecia sau a se aprecia negativ, de a se autoevalua permanent („Oare şi aici am greşit?”,”Ce va zice acum X despre mine?”, „Îşi va aduce aminte iar X despre ce am zis data trecută, când a râs de mine?” etc.). Aceste atitudini pot degenera în fobie socială şi alte tipuri de fobii, tendinţa celui afectat fiind de a se autoizola şi de a evita orice formă de comunicare cu cei din jur.

 

2. Contextele apariţiei anxietăţii şi depresiei la

adolescenţi şi măsuri de ameliorare

            Adolescenţa, această „vârstă ingrată”, este o etapă deosebit de importantă în viaţa unui individ şi poate cea mai tumultoasă, este perioada căutărilor, afirmării, construirii personalităţii, stabilirii direcţiilor de urmat pentru viitoarea carieră. Reprezintă totodată şi un moment plin de oscilaţii, succese şi decepţii, suişuri şi coborâşuri, punctul critic când individul nu este nici copil, dar nici adult, căutând permanent să iasă cumva de sub influenţa familiei şi să-şi formuleze propriile principii după care să se ghideze în viaţă. Adolescenţii trec prin tot felul de crize de identitate, îşi aleg modele de urmat diferite faţă de perioada copilăriei, işi manifestă sub diferite forme orgoliul, teribilismul, de multe ori neluând în seamă faptul că la această vârstă sunt destul de vulnerabili. Sunt receptivi la tot ceea ce este nou şi provocator pentru ei, putând însă cădea uşor în capcanele diverse pe care mediul şi societatea în care trăiesc le întinde. Vedem peste tot în jurul nostru adolescenţi deveniţi victime ale consumului de alcool şi de droguri, ale prostituţiei şi lumii interlope.

Fenomenul anxietăţii la adolescenţi este foarte des întâlnit la adolescenţi, în peste 50% din cazuri are rădăcini în copilărie (vârsta de 6 – 8 ani) şi se poate manifesta şi la tineri (cu vârsta de peste 20 de ani), după studiile lui Bauer (2003).

La adolescenţi, aşa cum am mai afirmat, stările de anxietate sunt mai greu de depistat decât la copii. Dacă la aceştia din urmă anxietatea se manifestă sub formă de stări de iritabilitate, oboseală, lipsa concentrării, tulburări de somn corelate cu dificultăţi în adormire, la adolescenţi se observă de regulă următoarele:

• sentimentul de nesiguranţă;
• sentimentul de infecienţă („eu nu pot”, „eu nu sunt în stare să…”);
• tendinţe defensive şi evazive, în special în relaţia cu părinţii dar şi în relaţia cu profesorii şi chiar cu grupul de apartenenţă (atitudinea „homarului care urmează să rămână fără carapace” – F. Dolto, preluat de Duclos, Laporte şi Ross);
• nevroze;
• tendinţe de izolare;
• ticuri nervoase (motorii, verbale);
• tendinţe de dependenţă faţă de cineva sau ceva;
• inconsecvenţă în relaţia cu semenii (nu prezintă încredere);
• nerăbdare în a asculta şi opinia celorlalţi, tendinţa de a-i domina pe interlocutori;
• rezistenţă scăzută la frustrări.

Depresia este un fenomen care poate să apară şi la adolescenţă, dar şi la vârste înaintate. În urma studiilor efectuate, a rezultat că adolescentele sunt ceva mai expuse stărilor depresive decât băieţii de aceeaşi vârstă, prezentând în general următoarele manifestări:

• tristeţe corelată cu sentimentul neputinţei;
• autoapreciere deficitară în raport cu alţi membri ai familiei, prieteni, colegi sau lipsa stimei de sine;
• interes scăzut sau zero faţă de activităţi, chiar cele preferate anterior (dans, sport, cântat, ieşiri în aer liber etc.), demotivaţie;
• tulburări ale somnului (insomnii sau somn în exces);
• tulburări ale regimului alimentar (lipsa apetitului sau apetit în exces);
• dificultăţi în a se concentra asupra aceluiaşi volum de muncă care anterior nu ridica probleme;
• lipsa bunei dispoziţii şi apariţia de dureri de cap, de stomac, de membre, senzaţii de arsură şi înţepături în piept etc. fără o origine organică (apar pe fond emoţional);
• senzaţia de lipsă de energie;
• senzaţia de „prăbuşire a universului” propriu;
• dificultăţi în a-şi comunica problemele faţă de alte persoane (părinte, pedagog, psiholog, consilier, preot, prieten, partener de viaţă etc.).

Cauzele apariţiei anxietăţii şi depresiei sunt multiple. Astfel, anxietatea apare la adolescenţi pe fondul existenţei următorilor factori:

• existenţa în familie a unor membri care au suferit de anxietate, au trecut prin anumite traume în anumite momente ale vieţii;
• nevoia de a se compara permanent cu ceilalţi, uneori supraestimaţi fără o bază reală;
• critica deseori răutăcioasă din partea celorlalţi şi autocritica negativă, fără o justificare precisă;
• stresul şcolar, mai ales în preajma testelor importante şi ale examenelor;
• nevoia de a construi o imagine de sine cât mai relevantă, legată de ţinută (corporală, vestimentară), dezvoltarea fizică, mod de exprimare, asertivitate, înălţime, greutate etc.;
• nevoia, în special la fete, de a se compara şi a fi comparate cu vedete la modă din televiziune, cinema sau show-business, de multe ori luate ca modele de conduită şi viaţă;
• modul de percepţie al sexului opus;
• modul în care adolescentul este perceput de familie, de colegi, de grupul de prieteni, de iubit /iubită etc.;
• modul de gestionare al timpului, al problemelor cu care se confruntă zi de zi;

La rândul ei, depresia adolescentină se manifestă pe baza următoarelor cauze:

• antecedente de cazuri de depresie în familie (mama, tatăl sau ambii părinţi au fost /sunt) depresivi;
• abuzuri în familie (viol, incest etc.);
• existenţa în familie a unor membri care au o personalitate, un comportament sau o situaţie diferite de cele considerat normale sau dezirabile (alcoolişti, consumatori de droguri, homosexuali, violatori, foşti deţinuţi, persoane violente etc.);
• indiferenţa părinţilor faţă de problemele adolescenţilor (adolescenţii comunică greu sau nu comunică deloc cu adulţii);
• intoleranţa părinţilor şi a altor membri ai familiei faţă de personalitatea şi nevoile adolescentului (socotit de multe ori „rebel” , „neconformist” etc.);
• existenţa, dimpotrivă, a unor părinţi prea toleranţi sau libertini, de multe ori incapabili să impună anumite reguli, valori şi chiar limite în familie, când situaţia o cere;
• conflicte de tot felul în familie (certuri, conflicte de interese etc.);
• propriile trăsături de personalitate şi comportament ale adolescentului (temperamentul, capacitatea de a gestiona stresul, toleranţa, expectanţele, capacitatea de adaptare la situaţii şi medii noi etc.);
• decepţiile sentimentale, despărţirea de iubit /iubită.

Vârsta adolescenţei se confundă în general cu vârsta elevul la liceu unde asistăm la o rupere de ritm faţă de gimnaziu. O importanţă deosebită trebuie acordată modului în care adolescentul comunică în interiorul triadei familie – şcoală – societate pentru problemele deosebite pe care le comportă această relaţie.

Aşa cum se exprimau S.M. Shaffer şi L.P. Gordon, „un părinte bun face cât o mie de profesori”, el reprezintă prima persoană cu care copilul intră în contact şi care îi este primul educator. Părintele este dator de a educa şi forma copilul şi ulterior adolescentul pentru a-l pregăti să devină la rândul său părinte. Este nevoie de un tact deosebit şi de o adaptabilitate foarte mare a părintelui care se confruntă cu problemele complexe experimentate de copilul său, mai ales în societatea de astăzi unde lucrurile evoluează alarmant de repede şi nu îi dă suficient timp celui tânăr să se cunoască îndeajuns.

Deşi colaborarea părintelui cu şcoala este mai strânsă în perioada când fiul sau fiica sunt mici, nu trebuie să dispară nici când aceştia ajung la vârsta adolescenţei, care implică riscuri mult mai mari. Părinţii de astăzi trebuie să fie pregătiţi din timp şi să privească cu discernământ schimbările din viaţa adolescentului, care devine destul de imprevizibil sub presiunea factorilor psihologici, sociali şi materiali care îl însoţesc permanent. Şi părinţii, şi profesorii trebuie să încerce să se poarte „cu mănuşi” în relaţia cu adolescentul, de multe ori sensibil şi nepregătit să-şi găsească o identitate  şi un loc în societate, să se afirme, să se impună ca actor social în raport cu semenii. Iată câteva dintre problemele cu care se confruntă adulţii în relaţia cu adolescenţii:

• tot mai mulţi adolescenţi şi tineri sunt afectaţi de schimbările majore de natură economică apărute la niel global;
• adolescenţii (în special băieţii) tind să evite să discute problemele care îi frământă şi se confesează mai greu, încercând să le rezolve prin mijoace proprii, uneori total neadecvate, din dorinţa de a nu fi etichetaţi sau „a nu se face de râs”;
• în special adolescentele sunt nemulţumite de felul în care arată, chiar dacă sunt dezvoltate armonois, au o greutate corporală normală şi sunt considerate de către cei din jur ca fiind frumoase;
• adolescentele, în comparaţie cu băieţii, tind să exagereze privind modul în care se percep şi mai ales în care îi percep pe ceilalţi; fetele au tendinţa de a se asocia cu alte fete de vârstă apropiată dar cu prestigiu mai scăzut, pe care le pot mai uşor domina şi manipula (de multe ori din orgoliu personal);
• de regulă, fetele se confesează în special mamelor când au o problemă, iar băieţii taţilor, dar asistăm astăzi şi la schimbarea rolurilor – există şi băieţi „sensibili” precum şi fete „băieţoase” (totul depinde de modul cum părintele, prin comunicare adecvată, determină la adolescent sentimentul de încredere în sine şi în ceilalţi);
• adolescenţii de azi sunt mult mai impulsivi, uneori agresivi şi violenţi sau, dimpotrivă, prea tăcuţi, prea retraşi, melancolici (cirzele de anxietate şi depresie îşi spun cuvântul);
• în general, adolescenţii se maturizează precoce, ei sunt foarte deschişi la provocări, la tot ceea ce este nou în materie de relaţii interumane, modă, mass-media, posibilitatea de a călători şi de a-şi lărgi orizontul.

Părinţii trebuie să conştientizeze că „sunt alte vremuri” şi adolescenţii trec prin schimbări majore, relaţia cu aceştia trebuind să fie una cordială, bazată pe încredere şi respect reciproc. Un părinte adevărat trebuie să găsească o cale de mijloc în a comunica cu adolescentul, evitând extremele. Orice intervenţie bruscă şi necumpătată a adultului în viaţa adolescentului poate duce la consecinţe deosebit de grave. Pe fondul depresiei, mulţi adolescenţi ajung să comită suicid, într-un moment în care îşi pierd orice reper social şi moral-religios. La fel de gravă este şi neglijarea adolescentului, care se simte părăsit, marginalizat şi recurge la consum de alcool, droguri sau, la fel ca în exemplul anterior, la suicid (în Franţa, de pildă, suicidul este a doua cauză a mortalităţii, după accidente, vitimele având între 15 şi 40 de ani).

Dacă un adolecent este tăcut, rezervat în gesturi, nu înseamnă neapărat că este şi lipsit de probleme. S. Clerget atrăgea atenţia asupra faptului că atât părinţii cât şi profesorii trebuie să acorde o atenţie deosebită absenteismului, dificultăţilor de învăţare, rezultatelor şcolare slabe, stărilor psihice pe care le prezintă elevul adolescent, tuturor schimbărilor pe care le afişează acesta zi de zi. În special pentru cei anxioşi, şcoala reprezintă un calvar, un mediu al constrângerilor în care lumea adulţilor cu regulile ei intră în conflict cu lumea adolescenţilor. Ei se simt mai des obosiţi în timpul orelor de şcoală, suferind şi de tulburări ale somnului (dificultăţi la adormire şi la trezire). Situaţia este mai acută la elevii care fac naveta.

Tot Clerget arăta că adolescenţii dezvoltă şi anumite „ritualuri” în viaţa de zi cu zi, precum obişnuinţa de a studia într-un anumit fel (la birou sau în pat), de a asculta muzică înainte de culcare, de a ilumina camera de lucru după anumite preferinţe. Ei îşi formează şi anumite deprinderi, uneori dăunătoare, de a petrece mai mult timp studiind şi de a se odihni precar, tocmai din dorinţa de a-şi învinge tendinţele spre stări depresive, obţinând de multe ori efectul invers: organismul se epuizează, anxietatea creşte, stările depresive se accentuează, apar tulburări de comportament şi fenomenul de „pseudoeuforie” (adolescentul este exaltat fără a fi agresiv, devenind la un moment dat prea familiar cu cei din jur şi hiperactiv).

 

 

 

3. Măsuri de prevenire şi ameliorare a depresiei şi anxietăţii

la adolescenţi

Comunicarea adecvată părinte-adolescent reprezintă cel mai important factor de prevenire şi ameliorare a fenomenelor de anxietate şi depresie la acesta din urmă, dacă nu putem vorbi propriu-zis de o combatere a acestora. La aceasta se adaugă comunicarea adolecent – profesor, adolecent – consilier şcolar etc. Toţia aceşti parteneri de dialog ai adolescentului actual trebuie să facă uneori front comun pentru găsirea celor mai bune soluţii în a-l sprijini pe tânăr să se confrunte cu problemele întâmpinate şi să şi le rezolve.

Iată un număr de sfaturi practice atât pentru părinţi, cât şi pentru adolescenţi, în vederea depăşirii stărilor de anxietate şi depresie:

• părinţii şi adolescenţii deopotrivă să caute să accepte faptul că au nevoie permanent unul de celălalt (relaţia părinte-copil nu se modifică în fond);
• părinţii trebuie să fie pregătiţi să facă faţă cu mult tact la provocările din partea copiilor lor ajunşi la vârsta adolescenţei şi să caute să treacă cu succes peste şocul „prăpastiei dintre generaţii” – adolescenţii sunt mai rebeli ca în trecut, îşi negociază altfel cererile, caută să-şi impună uneori cu orice preţ punctul de vedere, îşi schimbă preferinţele legate de programul zilnic, preferinţele vestimentare şi alimentare, îşi pot manifesta o altă orientare sexuală decât cea considerată normală; oricum, este nevoie de multă empatie şi înţelegere din partea părintelui;
• să aibă un stil de viaţă sănătos: să evite pe cât posibil consumul excesiv de alcool, de droguri şi alte substanţe psihotrope, de cafea, să practice cât mai des exerciţii fizice, să alterneze orele de lucru cu pauze pentru odihnă şi să respecte orele de somn, să urmeze un regim alimentar fără excese dar şi fără carenţe;
• părinţii să aibă mare grijă la atitudinea, limbajul şi comportamentul adolescenţilor, care pot ascunde sub masca „capriciilor vârstei” probleme mai grave şi să nu treacă cu vederea manifestările caracteristice anxietăţii şi depresiei;
• să evite să consulte imediat un psihiatru, considerând că se confruntă neapărat cu o boală psihică care necesită intervenţie în forţă;
• să evite să administreze antidepresive fără a consulta specialişti în prealabil;
• părinţii trebuie să-şi trateze copiii anxioşi şi depresivi cu afecţiune, răbdare şi înţelegere, pentru că aceştia trec de multe ori printr-o fază trecătoare a vieţii de adolescent care nu lasă urme pe termen lung;
• părinţii e bine să cultive la copiii lor sentimentul încrederii în sine, capacitatea de a depăşi complexele şi micile necazuri ale vieţii şi atitudinea că viaţa merită să fie trăită frumos;
• adolescenţii să caute evite comportamentul deviant şi să înveţe să spună NU tentaţiilor negative din partea mediului unde trăiesc şi unui stil de viaţă promiscuu;
• adolescenţii să urmărească cultivarea sentimentelor de prietenie şi iubire durabile, fără ipocrizie şi să se educe să treacă mai uşor peste decepţii şi eşecuri, acel „să ştii să pierzi”;
• părinţii trebuie să atragă atenţia, fără a deveni maliţioşi şi agresivi, asupra atitudinilor şi comportamentului adolescenţilor, care uneori contravin principiilor unanim acceptate;
• în general, trebuie evitate gândurile şi atitudinile negative şi factorii de stres (zgomotele, zonele poluate, mediile viciate), iar relaxarea, rugăciunea, meditaţia, gimnastica terapeutică, dansul, cântatul etc. au un mare rol în limpezirea minţii şi menţinerea unui tonus fizic şi psihic ridicat, adecvat desfăşurării activităţii cotidiene în condiţii bune.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

CHESTIONAR – ROLUL COMUNICĂRII ÎN AMELIORAREA

ANXIETĂŢII ŞI DEPRESIEI LA ADOLESCENŢI

 

1. V-aţi confruntat în ultimul timp cu stări de anxietate (nelinişte, agitaţie, nervozitate)? Dacă da, în ce situaţii?

 

 

2. S-a întâmplat să intraţi în panică (înainte de a fi ascultaţi de profesori, înainte de un test sau examen important) în ultima perioadă?

 

 

3. Aţi încercat să discutaţi cu cineva despre aceste probleme şi dacă da, cu cine?

 

 

4. Aţi avut momente în ultima perioadă când aţi fost deprimat (deprimată)? Dacă da, în ce situaţii?

 

 

5. Aţi simţit vreodată că „v-au cedat nervii” (depresie) şi dacă da, în ce situaţii?

 

 

6. Aţi încercat să discutaţi cu cineva despre această problemă şi dacă da, cu cine?

 

 

7. Ce persoane credeţi că ar fi cele mai indicate pentru a discuta cu adolescenţii despre problemele lor emoţionale?
8. unul din părinţi sau ambii;
9. profesorul diriginte;
10. profesorul consilier /psihologul şcolii;
11. un alt profesor decât cei menţionaţi;
12. un psiholog din afara şcolii;
13. un medic psihiatru /un psihanalist;
14. un preot;
15. o rudă apropiată;
16. un prieten din anturaj;
17. prietenul /iubitul (prietena /iubita);
18. partenerul /partenera de viaţă;
19. alte persoane ………………………………………………………………………
20. nu ştiu /nu pot să răspund

 

 

8. Credeţi că un băiat poate să vorbească mai uşor decât o fată despre problemele cu care se confruntă?
9. Da;
10. Nu;
11. Nu ştiu

 

9. Cine credeţi că este mai înţelegător în familie în privinţa problemelor cu care se confruntă adolescenţii de astăzi?
10. mama;
11. tatăl;
12. fraţii /surorile mai mari;
13. fraţii /surorile mai mici;
14. alţii………………………………………………………………………………………….
15. nu ştiu /nu pot să răspund

 

10. Cât de importantă credeţi că este comunicarea adolescenţilor cu adulţii (părinţi, profesori) în încercarea de a-şi depăşi problemele:
11. Foarte importantă;
12. Importantă;
13. Nici importantă, nici neimportantă;
14. Puţin importantă;
15. Foarte puţin importantă;
16. Deloc importantă;
17. Nu ştiu /nu pot să răspund.

 

11. Care credeţi că sunt cauzele care îi fac pe unii adolescenţi să sufere de anxietate şi depresie?

 

 

 

 

12. În ce măsură credeţi că consumul de alcool sau droguri influenţează stările de anxietate şi depresie?
13. în foarte mare măsură;
14. în mare măsură;
15. în măsură moderată;
16. în mică măsură;
17. în foarte mică măsură;
18. nu influenţează deloc;
19. nu ştiu /nu pot să răspund

 

 

 

13. Ce soluţii aţi recomanda dv. pentru evitarea stărilor de anxietate?

 

 

14. Ce soluţii aţi recomanda dv. pentru evitarea stărilor de depresie?

 

 

15. Vârsta dv.
16. 15 ani – 16 ani;
17. 17 ani – 18 ani;
18. 19 ani şi peste