Pentru a putea pătrunde în edificiul spiritualităţii iniţiaţilor, înţelepţilor şi specialiştilor conectării din antichitatea egipteană nu se poate începe decât cu începutul, adică cu înţelegerea formei celei mai elaborate prin care a avut loc transmiterea concepţiei spiritualist-ezoterice la vechii egipteni: mitul.
De asemenea, nu se poate realiza o analiză pertinentă asupra miturilor fără a ţine cont de avertismentul unuia dintre cercetătorii români ai domeniului, Vasile Lovinescu, care, într-unul din eseurile sale, afirma următoarele: „A medita asupra mitului înseamnă să faci dragoste cu ambiguitatea. Prin natura sa, mitul este echivoc, pentru că stă între două lumi, pe care le uneşte, despărţindu-le” (69). Cercetarea modernă a miturilor dovedeşte cu prisosinţă că lucrurile stau chiar în acest mod.
Concepţia materialistă considera că miturile sunt fie fantezii ale oamenilor din vechime speriaţi de dezlănţuirea forţelor naturii pe care nu ştiau cum să le interpreteze, fie sunt rezultatul personificării elementelor naturale, fie hiperbolizarea faptelor unor personalităţi reale, care au fost divinizate după moarte. Primii cercetători ai mitologiei definită ca disciplină de sine stătătoare, dintre care pot fi menţionaţi Max Muller, Edward Tylor, Andrew Lang, Herbert Spencer, Leo Frobenius şi Emile Durkheim, considerau că mitologia reprezintă un proces caracteristic stadiului “animist” de evoluţie mentală a umanităţii. Primul mare cercetător care s-a desprins de o astfel de interpretare a miturilor folosind o argumentaţie adecvată a fost Mircea Eliade, care afirma că miturile povestesc istorii sacre care au avut loc în timpurile primordiale – illo tempore. „Miturile sunt istorii perfect adevărate care explică cum, datorită faptelor fiinţelor supraumane, o realitate, fie cosmosul în ansamblu, fie un aspect al său, a luat fiinţă. Mitul este o istorie eminamente sacră pentru că povesteşte activitatea zeilor şi a celorlalte fiinţe supraumane. Miturile mai descriu şi izbucnirea sacrului în lume, izbucnire care, de fapt, fundamentează lumea. Miturile se referă totdeauna la o creaţie; ele arată cum ceva a luat fiinţă: cosmosul, pământul, omul, o instituţie sau un model comportamental. În acest sens, miturile reprezintă paradigme pentru actele omeneşti fundamentale. (67)
În antichitate, mai afirma Mircea Eliade (1907-1986), cunoaşterea miturilor nu era un act de cunoaştere exterior, aşa cum este astăzi lectura, ci un fapt interior, transfigurator. Mitul era trăit şi înţeles ca o forţă sacră. El nu era prezentat oriunde şi oricum, ci era prezentat numai neofiţilor de către sacerdoţi, în cadrul slujbelor din temple sau în cadrul procesului de iniţiere. Recitarea şi psalmodierea miturilor provoca prezenţa reală a fiinţelor supraumane; trăind miturile, iniţiaţii ieşeau din timpul profan şi intrau în timpul sacru, recuperabil la infinit, devenind contemporani cu zeii şi cu evenimentele petrecute în illo tempore. Pentru mentalitatea arhaică, prin cunoaşterea miturilor se putea cunoaşte originea lucrurilor şi, drept urmare, se putea controla lumea. Oamenii trebuiau să repete ceea ce au făcut zeii la începuturi (67).
La rândul său, cercetătorul român Victor Kernbach (1923-1995) aprecia că “mitul este o naraţiune tradiţională complexă, născută în unghiul de incidenţă între planul cosmic şi planul uman, al cărui conţinut specific, emanând dintr-o formă sacralizată de la o societate primitivă, imaginează explicarea coerentă a fenomenlor şi evenimentelor enigmatice de caracter spaţial şi temporal, petrecute în existenţa psiho-fizică a omului, în natura ambientă şi în univers, în legătură cu destinul condiţiei umane şi cosmice, şi care le atribuie acestora origini supranaturale din vremea creaţiei primordiale şi le consideră sacre şi revelate de fiinţe supranaturale”. În esenţă, mai afirma autorul citat, miturile au luat naştere din spectacolul produs de evenimente reale, “căci fantezia omenească nu este capabilă să inventeze ceva fără un sprijin din realitatea concretă” (33).
La rândul său, scriitorul român Romulus Vulcănescu aprecia că mitul este un elaborat al „gândrii mitice”. „Gândirea mitică nu este o formă simplă de gândire care se opune unei forme complexe de gândire, mai precis gândirii ştiinţifice, ci o parte componentă a gândirii globale„. Gândirea mitică, afirma Romulus Vulcănescu ((1912-1999; din 1993 a devenit membru de onoare al Academiei Române), funcţionază la nivelul conştientului, subconştientului şi inconştientului. Mitul este îmbibat cu logicitate la toate nivelurile conştiinţei, după principiul vaselor comunicante: pentru conştient, mitul devine un „elaborat obiectivat al raţiunii”. Cunoaşterea raţională a unui mit nu este aberantă şi falsă, ci transfigurată realist fantastic. Romulus Vulcănescu mai atrăgea atenţia că miturile nu sunt simple tălmăciri simbolice sau alegorice (alegoria = o altă faţă a lucrurilor) şi nici simple metafore (metafora = înlocuirea unui termen cu altul), născocite pentru exprimarea unor adevăruri abstracte. De aceea, miturile nu trebuie confundate cu pseudomiturile, care sunt prelucrări ale unor mituri în cadrul unor opere poetice. Ele nu trebuie confundate nici cu supermiturile, care sunt prelucrări savante ale unor motive mitice şi nici cu basmele sau cu legendele, care creează o realitate enigmatică sau răstălmăcesc realitatea. (68)
O altă cercetătoare modernă, Lauri Honko, afirma tranşant că miturile reprezintă „o poveste a zeilor, un bilanţ al începutului lumii, creaţiei şi evenimentelor fundamentale, a faptelor exemplare ale zeilor, un rezultat al înţelegerii lumii, naturii şi culturii create.” (33)
În societatea modernă miturile şi-au pierdut orice actualitate. Mircea Eliade aprecia că în societatea modernă miturile s-au camuflat. „La nivelul experienţei individuale, miturile se mai fac simţite la nivelul viselor, fanteziilor şi nostalgiilor„. Acesta este motivul pentru care miturile îşi schimbă neîncetat aspectul şi îşi camuflează funcţiile. Omul civilizaţiei moderne, în ruptura sa profundă de sentimentul religios, vizibilă la tot pasul, în condiţiile desacralizării muncii, a privării de identitate, este în căutarea unor noi mituri. “Omul modern – mai afirma Mircea Eliade – nu a abandonat comportamentul mitic, ci numai i-a modificat modul de acţiune. Mitul a fost refulat în zonele neesenţiale ale vieţii, în zonele obscure ale psihicului sau în activităţile secundare: distracţiile, orele libere de după activitatea cotidiană impusă de necesităţile vieţii” (26).
În acest context mai trebuie înţeles faptul că spectacolul, teatrul, cinematografia, întrecerile sportive au o origine rituală, iar lectura are o funcţie mitică; ele constituie exemplele cele mai elocvente ale refulării miturilor în zonele neesenţiale ale vieţii. La fel ca în cazul lucrărilor mitologice din vechime, cărţile de beletristică din ziua de astăzi creionează un univers în care eroul învinge obstacolele iniţiatice, în care are loc eterna luptă dintre bine şi rău, în care tânăra fată neajutorată este salvată din mâinile personajului care întrupează răul, iar în final dragostea şi eroismul salvează umanitatea etc. Lectura are o funcţie mitică extrem de importantă, care a fost transferată şi cinematografiei – şi, bineînţeles, televiziunii – care a preluat clişeele lecturii, transformându-le în imagini.
În plan social, lumea secolului XX a creat puţine mituri, iar cele apărute au avut o calitate îndoielnică. Singurele mituri create în secolul XX, aprecia Mircea Eliade, sunt doar comunismul marxist şi naţional-socialismul nazist. Comunismul marxist are camuflate câteva din miturile arhaice cu impact deosebit asupra conştiinţelor: rolul mântuitor al celui drept: proletatriatul; mitul erei de aur; societatea lipsită de clase antagonice; lupta finală dintre bine şi rău, care se termină prin victoria finală a binelui-proletariatul; speranţa eschatologică a sfârşitului absolut al istoriei. La rândul său, naţional-socialismul nazist, sub masca sângeroasă a lui Hitler, s-a bazat pe câteva mituri camuflate, dintre care cele mai semnificative ar fi: regăsirea izvoarelor spirituale ale rasei ariene, marele escathon – moartea zeilor, Ragnarok – şi regresia lumii la starea de haos.
În ultimul timp, în societatea actuală au apărut o serie de mituri camuflate, reinterpretate sau reformulate în stil modernist. Dar, din păcate, toate curentele moderniste de interpretare, de reinterpretare sau de reformulare a vechilor mituri, uită un aspect elementar, aflat la îndemâna oricui.
Acest aspect a fost sintetizat de Vasile Lovinescu în unul din eseurile sale: „mitul se explică prin mit: el este propria sa justificare şi finalitate, îşi ajunge sieşi. Reamintim propoziţia hegeliană, care spunea că misterul trebuie înţeles ca atare, prin mister. O explicitare din afară este o alienaţie.” (69)
*
Modul în care au fost create miturile rămâne încă o problemă viu dezbătută. Opinia cea mai răspândită, creionată destul de superficial de concepţia materialistă, lasă să se înţeleagă că miturile sunt creaţii spontane, care au fost preluate şi formulate literar de rapsozi populari, de sacerdoţi sau de alte persoane cu pregătire şi talent literar. Din punctul de vedere al concepţiei spiritualist-ezoterice, problema crăerii miturilor este mult mai complexă şi trebuie căutată într-o direcţie diferită. Această direcţie a fost indicată, pentru prima oară în epoca modernă, de psihologia analitică. Pentru mulţi cercetători moderni este un fapt dovedit că marile simboluri mitice pot fi regăsite la nivelul profund al inconştientului colectiv, ceea ce arată că originea lor transcende nivelul individual. Astfel, în concepţia lui Carl Gustav Jung (1875-1961) fondatorul psihologiei psihanalitce, mitologia nu este decât o proiecţie a inconştientului colectiv.
Carl Gustav Jung distingea trei niveluri ale psihicului pe care le-a denumit astfel: conştientul, inconştientul personal şi inconştientul colectiv. Inconştientul personal cuprinde conţinuturile psihice care şi-au pierdut intensitatea, căzând în uitare pentru că li s-a retras conştienţa. De asemenea, el mai cuprinde vechile percepţii senzoriale, care n-au ajuns niciodată în conştient, având o intensitate prea slabă. În schimb, inconştientul colectiv, fiind o înzestrare ereditară cu posibilităţi de reprezentare, este supraindividual şi general uman.
Inconştientul colectiv pare a fi alcătuit, în concepţia lui Carl Gustav Jung, din ceva asemănător imaginilor sau motivelor mitologice. Din acest motiv, relevă autorul menţionat, mitologia nu este altceva decât un summum de impresii ale inconştientului colectiv. Vechile practici sau idei religioase nu provin din născocirile sau din părerile arbitrare ale unor indivizi, ci îşi au originea în existenţa unor forţe care subzistă în inconştientul colectiv. „Inconştientul colectiv nu este un biet colţişor al sufletului nostru – afirmă Carl Gustav Jung -, ci sentimentul a-toate-dominator al experienţei strămoşeşti milenare, ecou al marilor evenimente preistorice, la care fiecare secol îşi aduce, prin variaţii şi diferenţieri, contribuţia”. Inconştientul colectiv – fiind un sediment al istoriei lumii, exprimat în ultimă instanţă prin structura creierului şi a sistemului nervos neuro-vegetativ – reprezintă în totalitatea sa un fel de “imagine atemporală, eternă, a lumii care se contrapune într-un fel imaginii noastre conştiente, momentane, despre lume.” (65)
Deşi opiniile lui C. G. Jung au fost foarte bine primite de lumea ştiinţiifică, iar concepţiile sale au fost aplicate pe scară largă nu numai în psihologia analitică, ci şi în multe alte domenii, inclusiv în artă, literatură, istoria religiilor şi mitologia comparată, ele au constituit obiectul multor critici. Unul din criticii cei mai vehemenţi a fost filozoful francez Rene Guenon (1886-1951), care, în multe din studiile sale, a făcut o serie de critici foarte severe şi, de cele mai multe ori, întemeiate asupra modului în care psihanaliza jungiană a înţeles să interpreteze mitologia şi istoria religiilor. Ceea ce Rene Guenon a reproşat în primul rând psihanalizei este confuzia dintre subconştient, inconştient şi supraconştient. Termenul „inconştient”, considera Rene Guenon, ţine de ceea ce psihologii numesc de obicei „subconştient”, adică ansamblul prelungirilor inferioare ale conştiinţei. Este evident că producţiile bolnavilor aflaţi sub observaţia psihiatrilor provin din subconştient, dar ele nu trebuie confundate cu marile simboluri sau motive mitice ancestrale. Subconştientul psihanalizei „maimuţăreşte” – spunea Rene Guenon – supraconştientul. (10)
Într-adevăr, iar aici avem de-a face cu o distincţie esenţială, subconştientul se află într-o direcţie, în timp ce supraconştientul se află într-o altă direcţie, de fapt chiar în direcţia opusă. Interpretarea miturilor, precum şi a conţinuturillor simbolice ale vechilor religii, exclusiv prin formele de manifestare ale subconştientului ori ale inconştientului colectiv, poate fi privită ca o subversiune periculoasă. Simbolurile subconştientului ori ale inconştientului colectiv, redate de bolnavii psihici în procesul de însănătoşire – chiar dacă, într-un fel, seamănă cu simbolurile vechilor relogii – sunt doar palide copii, parodii sau “maimuţăreli” ale acestora. Ele apar tocmai datorită caracterului universal pe care-l au simbolurile şi imaginile mitice. Adevăratele simboluri sacre – mai afirma Rene Guenon – se află doar la nivelul supraconştientului. Termenul prin care se poate defini cel mai bine nivelul supraconştientului, locul unde rezidă adevăratele arhetipuri şi patternuri informaţionale, este cel de „memorie colectivă a speciei umane” (10).
Totuşi, deşi îndreptăţită, chiar şi această critică este departe de punctul de vedere al concepţiei spiritualist-ezoterice; ecuaţia este mult mai complexă, dat fiind faptul că în analiza miturilor trebuie luat în considerare faptul că supraconştientul (omologabil doar până la un punct cu ceea ce Carl Gustav Jung desemna prin inconştient colectiv) nu este decât un element care reflectă ca o oglindă o categorie ontologică transcendentă: memoria cosmică. În nici un caz, memoria cosmică nu se află la nivelul inconştientului colectiv. Cel mult, inconştientul colectiv reflectă, într-o formă limitată şi fragmentară, imagini sau arhetipuri aflate la nivelul memoriei cosmice. Această reflectare este doar fragmentară sau chiar deformată datorită faptului că supraconştientul se manifestă doar ca o oglindă insuficient ştearsă de praf.
Pentru concepţia spiritualist-ezoterică, memoria cosmică nu este doar o figură de stil sau o metaforă gratuită, ci o realitate ortoexistenţială care, încă din antichitate, a fost “accesată” de mitografi, iniţiaţi, şamani şi de alţi specialişti ai conectării. Memoria cosmică este o realitate ortoexistenţială complexă, care poate fi considerată drept depozitul psihoinformaţional al cosmosului, substratul în care sunt imprimate, la fel ca în memoria unui megacalculator, toate informaţiille evoluţiei lumii, de la actul creaţiei lumii până în prezent. Noile teorii ale cosmosului hologramă coincid, şi de această dată, cu modelele cognitive ale antichităţii şi ale concepţiei ezoterice. Cosmosul, comparat de noile teorii ale fizicii cuantice cu un „megacalculator”, are un hard, are un soft şi o megamemorie. Are, de asemenea, un Constructor: Dumnezeu. Dumnezeu este, de asemenea, Proprietarul absolut al cosmosului.
Memoria cosmică a primit diferite denumiri de-a lungul timpului. Cea mai cunoscută denumire este “cronica akasha”. Termenul akasha provine din limba sanscrită. Akasha este un termen care desemnează o energie spirituală (o energie modulată înformaţional) aflată pe un palier ortoexistenţial al cosmosului. În vechile scrieri indiene cuvântul akasha înseamnă „spaţiu eteric”. Astfel, scrierea antică Samkhya Karika, una din cele mai vechi darsane indiene – „darsana” care înseamnă „punct de vedere”, doctrină sau atitudine conceptuală, este un termen echivalent cuvântului german zeitgeist -, afirmă că akasha este unul din cele cinci elemente cosmice, alături de pământ, apă, aer şi foc. (70)
În Samkhya Karika stă scris că cele cinci elemente cosmice au ieşit (prin emanaţie) în illo tempore (timpurile primordiale) din mentalul cosmic, care a fost prima manifestare a Celui Nemanifestat. În mentalul cosmic se află stocate toate patternurile informaţionale, arhetipurile şi “ideile” (în sensul platonician) necesare evoluţiei cosmice. Akasha este considerată astfel o “calitate inerentă a spaţiului”, care are capacitatea de a reţine „impresiile reziduale” ale evenimentelor evoluţiei lumii. În consecinţă, akasha poate fi definită ca memorie reziduală cosmică, în care sunt înregistrate toate evenimentele care au avut loc în cosmos. „Universul-megacalculator” are propria sa memorie, iar această memorie, care este, în esenţă, o energie modulată informaţional, poate fi „accesată” de anumite persoane care au capacitatea să o facă. De-a lungul timpului, au existat persoane cu aptitudini psihotronice (spirituale) deosebite care au reuşit, prin diferite mijloace, să „acceseze” memoria cosmică. Aceste persoane, care pot fi desemnate prin termenul generic de specialişti ai conectării – iniţiaţi, şamani, mediumi, clarvăzători, profeţi – au avut acces la memoria cosmică în moduri diferite. Unii specialişti ai conectării vorbesc despre „citirea” memoriei cosmice, afirmând că, în depozitul informaţional cosmic, informaţia este „procesată” sub forma unei scrieri misterioase. Alţi specialişti ai conectării afirmă că această scriere este formată din imagini holografice. Există însă şi contactori care afirmă că akasha poate fi accesată printr-o „cunoaştere intuitivă” ce permite accesarea „sunetului natural al realităţii”. În acest din urmă caz, „citirea” akashei, a memoriei cosmice, înseamnă, nici mai mult nici mai puţin decât „ascultarea în imagini sonore a limbajului cosmic”; la rândul său, într-un alt veac, filozoful grec Pithagoras menţiona în scrierile sale percepţia auditivă a (ascultarea) „muzicii sferelor” care are un rol important în procesul cunoaşterii unui iniţiat autentic.
Traducerea în cuvinte omeneşti şi interpretarea imaginilor holografice din cronica akasha este anevoioasă. Cuvintele şi limbajul omenesc nu pot surprinde bogăţia informaţională a imaginilor ce rezidă în akasha, memoria cosmosului. După cum remarca creatorul antroposofiei moderne, Rudolf Steiner, imaginile akashice sunt informaţii esenţializate după un anumit cod, care trebuie „spart” pentru a-şi dezvălui conţinutul. (17)
Unii contactori, fie din antichitate, fie din contemporaneitate, au “accesat” memoria cosmică aflându-se pe prima treaptă a iniţierii spirituale, adică au perceput imagini mai mult sau mai puţin clare. Alţii au accesat memoria cosmică prin inspiraţie, vorbind despre ea ca despre un „limbaj ocult”. Doar câţiva au perceput memoria cosmică prin intermediul unor „sunete modulate informaţional”. În fine, unii contactori (poate cei mai mulţi) au accesat memoria cosmică prin intermediul unor fiinţe spirituale (oameni decorporaţi, îngeri sau zei), astfel că explicaţiile cu privire la modul în care se prezintă cronica akasha acestora sunt în funcţie de ceea ce au primit prin intermediul acestora.
Memoria cosmică, cronica akasha, poate fi accesată atât prin intermediul unor tehnici introspective şi meditative, cât şi prin intermediul unor instrumente auxiliare: oglinzi, globuri de cristal, suprafeţe lucioase. Această ultimă capacitate de penetrare a memoriei cosmice poartă astăzi numele de clarviziune sau retrocogniţie, fiind una din capacităţile cercetate de parapsihologie. Sunt deja celebre eforturile cercetătorului american Raymond Moody de a accesa cronica akasha şi de obţine imagini din perioade îndepărtate ale istoriei lumii prin intermediul unor oglinzi ori globuri de cristal, după cum sunt arhicunoscute eforturile celebrului contactor Edgar Cayce de a comunica, aflat în stare modificată de conştiinţă, evenimente trecute ale istoriei lumii (51).
De fapt, în cele mai multe cazuri, citirea croncii akasha se realizează numai în stare modificată de conştiinţă şi nu în stare normală, astfel încât transformarea imaginilor akashice în cuvinte este foarte anevoioasă.
Ideea, destul de banală, că doar în epoca actuală există cercetători paranormali este nu numai total falsă, ci şi puerilă. Cercetători paranormali de toate categoriile – geomanţi, radiestezişti, clarvăzători, contactori ai cronicii akasha etc – au existat în toate timpurile. De altfel, mitologia oferă suficiente probe care să ne determine să credem că existau mai mulţi „paranormali” în antichitate decât în ziua de astăzi. Spre deosebire de epoca actuală, când aceste capacităţi apar mai curând în urma unor accidente, în antichitate specialiştii conectării erau antrenaţi special în acest scop. Iniţierile din temple aveau drept unic scop dezvoltatea capacităţilor spirituale prin intermediul cărora se accesa aspectul ortoexistenţial al cosmosului. Astăzi, după o lungă perioadă de „linişte”, noii specialişti ai conectării fie redescoperă vechile tehnici de conectare, fie descoperă altele noi.
Originea miturilor trebuie căutată aşadar în efortul specialiştilor conectării din vechime de a se conecta la aspectele ortoexistenţiale ale cosmosului şi de a accesa cronica akasha pentru a obţine informaţii cu privire la adevărata natură a cosmosului, precum şi în efortul vechilor mitografi de a reproduce în scris conţinutul informaţiilor astfel obţinute, într-un limbaj comprehensibil mentalităţii timpului respectiv. Din acest punct de vedere, devine evident că deosebirile de contactare a aspectelor ortoexistenţiale ale cosmosului şi, în principal, ale cronicii akasha au stat la baza diferenţelor care există între mitosofii, darsane sau zeitgeist-uri. Diferenţele dintre vechile mituri se datorează atât modalităţilor diferite de accesare a aspectelor ortoexistenţiale ale cosmosului, cât şi specificului spiritual, cultural şi mental al epocii şi al poporului în care ele au găsit ecou.
Privită din această perspectivă, mitologia este un zeitgeist de un ordin special: ea nu reflectă opinia unor visători şi nici „străfulgerările” inconştientului colectiv. Mitologia reprezintă o atitudine conceptual formulată ce aparţine acelor persoane care au reuşit să se conecteze la aspectele ortoexistenţiale ale cosmosului şi, în special, la megamemoria cosmică denumită cronica akasha. Aceste persoane pot fi definite prin termenul generic de specialişti ai conectării – în limbaj modern, “contactori”. Mitologia, ca mod de a înţelege lumea, reprezintă cea mai veche modalitate de cunoaştere din istorie şi, de asemenea, cel mai vechi avatar al concepţiei spiritualist-ezoterice moderne.
În categoria largă a specialiştilor conectării intră toate persoanele care, într-un fel sau altul, au accesat aspectul ortoexistenţial (spiritual şi sacru) al cosmosului: “paranormali”, şamani, iniţiaţi, mediumi, clarvăzători, proroci, profeţi, mitografi. În particular, specialiştii conectării cărora le este atribuită apariţia miturilor şi dezvoltarea mitologiei, pot fi desemnaţi prin termenul de mitografi. În antichitate, concepţiile specialistului conectării, ale mitografului ori ale iniţiatului nu erau puse la îndoială de nimeni. Ele erau „doxa”, adică opinii veridice, aflate în afara oricăror îndoieli. Concepţiile specialistului conectării, cunoscătorul prin excelenţă, erau mai importante decât orice raţionament profan. „Magister dixit” spuneau vechii greci, şi era suficient.
Mai trebuie spus că mulţi cercetători actuali ai mitologiei au conceput numeroase teorii pentru a demonstra că în antichitate au avut loc transferuri şi împrumuturi de informaţii ezoterice – de mituri, de ritualuri, de obiceiuri sau de cunoştinţe mitice – între popoarele aflate pe tot mapamondul. Se afirmă, de exemplu, că egiptenii au împrumutat de la indieni anumite teme mitice sau că evreii au preluat de la sumerieni simboluri şi mituri (de pildă, mitul potopului). Acesta este şi motivul pentru care aceşti cercetători nu fac altceva decât să caute dovezi ale contactelor directe dintre vechile civilizaţii – singurele care, în opinia lor, ar putea constitui un răspuns veridic la problema universalităţii vechilor concepţii ezoterice.
Această opinie, împărtăşită de majoritatea cercetătorilor moderni, omite însă un fapt important: cunoştinţele ezoterice nu erau comunicate oriunde şi oricum, ci doar iniţiaţilor în ceremonii speciale, în temple şi în alte locuri de iniţiere. Este destul de cunoscut faptul că la iniţierile din temple nu avea acces oricine şi, cu atât mai puţin, străinii. Chiar dacă un străin se prezenta la porţile unui templu pentru a fi iniţiat, nimeni nu se grăbea să-i umple „ghiozdănelul” cu informaţii, pentru ca, apoi, să se reîntoarcă în locul de obârşie pentru a transmite conaţionalilor săi ceea ce a învăţat.
Din acest punct de vedere, teoria modernă a împrumuturilor, a transferului de informaţii mitice de la o civilizaţie la alta, de la un popor la altul, nu are nici un fundament. Sacerdoţii antichităţii nu aveau nevoie să se deplaseze sute de kilometri pentru a face schimburi de informaţii sau pentru a copia unii de la alţii mituri, legende sau poveşti. Transferul de informaţii, schimburile de doctrine mitice, de obiceiuri, de ritualuri, precum şi sincretismele, au fost, cronologic, ulterioare perioadei formării marilor mituri ale umanităţii, iar acesta este un “amănunt” pe care mulţi dintre comentatorii moderni nu au ştiut cum să-l interpreteze. Ele au fost posibile doar în perioada de sfârşit a antichităţii, atunci când, simţind sfârşitul iminent al unei epoci, vechii specialişti ai conectării şi mitografi, păstrători ai fondului mitic, au găsit de cuviinţă să-l transmită şi altora, pentru a nu se pierde în uitare.
Transmiterea efectivă a miturilor s-a produs abia în ultima perioadă a antichităţii, începând cu secolul de aur al lui Pericle (secolul V înainte de Iisus Hristos), prin pana unor autori de geniu, precum Homer, Hesiod, Platon ori Philon din Alexandria.