https://blog.revistaderecenzii.com/

Sever e aspectul morții. Crepul de doliu face pată, mărginește lumina și întunecă. Noapte și zi, întuneric și lumină, neîmbinate lucruri, eternă vrăjmășie. Și cu toate aceste, funerara urzeală de umbră, neagra îmbrăcăminte ce intră în casă o dată cu moartea nu poate învinge de multe ori ridiculul vieții care lasă urme, nu poate alunga ironia ce se așază la căpătîiul postumului, nu e în stare să biruiască zîmbetul de veselie ce-l resimți in fața anumitor aspecte ale naturei, căci natura, în felul ei, nu e nici tristă, nici veselă, ci așa cum o vede (sic) ochii noștri în anumite momente.

Cu aceste gînduri părăseam o casă unde apusese o viață, sătulă de a sălășlui o sută de ani în aceeași închisoare de lut.

A muri nu e a rămînea cu ochii mari deschiși în infinit, așteptînd mîna pioasă ce-ți va închide pleoapele reci peste înmărmuritele globuri. Sufletul moare înaintea ochilor. Sub povara anilor mulți, cu vremea, el renunță și devine ca o oglindă moartă în care nu se mai reflectează nimic. Nici amintirile căzute la fund ca niște cadavre nu se mai ridică la suprafață, nici zori nu mai mijesc, nici apusuri nu te mai întristează. Răsărituri nu mai sunt cu putință, și cînd după orizontul pe care-l mărginește noaptea, știi că nici un glob de lumină nu va sui ca să rumenească cerul tău, atunci începe moartea cu adevăr. Trupul rezistă și vegetezi pînă obosesc în tine puterile și în vinele tale sîngele, ca în niște vaduri ostenite, abia se mai poate pune în mișcare…

Și așa era și mortul meu, un biet lucru uitat și părăsit într-o odaie, un obiect de curiozitate scos la zile mari și arătat la rude și musafiri care-și aduceau aminte și mai întrebau din cînd în cînd : mai trăiește babacu’ ?

Și bietul bătrîn, izgonitul din viață de atîta timp, biata mină omenească peste a cărei urechi timpul își pusese mîinile lui amîndouă acoperindu-i orice zgomot dinafară, biata relicvă peste a cărei ochi anii își lăsase păienjenitele cortine, apărea, adus ca un specimen rar de longevitate și la toate întrebările, venitul de pe altă lume, ziditul de viu, mortul recalcitrant zîmbea cu bietul lui surîs senil, clătinînd din cap ca o potișă chinezească.

Demonstrațiile de filială dragoste îl împresurau, gesturi de răsfățare se întindeau spre el, cuvinte de o înduioșare neasemuită plouau peste capul lui, și fiecare, privindu-l gîndea cu jind la viața acestui patriarh, așa de iubit și ocrotit de fii și de nepoți.

În fond însă era altfel. Patriarhul era un stîrv care ocupa un loc inutil în spațiu, o gură inutilă care mai bine de o jumătate de veac trebuia hrănită, o pacoste pe care moartea care-și are și ea, se vede, ironiile ei, se încăpățîna s-o păstreze spre deznădejdea fiilor și nepoților.

Moștenire să rămîie după el nu era de unde, că ce avea bietul bătrîn fusese de mult cheltuit în nădejdea morții lui apropiate. Cînd are cineva șeaptezeci de ani, cine poate crede că ai să mai durezi încă aproape jumătate veac, și aceasta și-o spusese și milostivele rude ce-l făcuse pe bietul bătrîn să-și părăsească vechile lui căsuțe din Iași și să-și încredințeze viața și averea pe mîini străine. La început, doi-trei ani a mers, dar după ce banii au fost cheltuiți, ce-au fost zilele și nopțile bietului bătrîn nimeni nu știe. Uitat și părăsit zile întregi, fără mîncare, nespălat și murdar, așa trăia sărmanul. Vigoarea ce era însă în el rezista cu o uimitoare putere. Ca un arc se încovoiase uriașul trup, nenumărate erau zbîrciturile și ieroglifele pe tîmplele și în jurul ochilor lui.

Umflate, vinele șerpuiau și se încolăceau pe uscatele lui mîini palide, dar ca un copac uscat și noduros el urma să trăiască. Nesfîrșite îi păreau zilele și nopțile, și, cît timp a putut să mai gîndească și să-și aducă aminte, de multe ori i se părea că trăiește de cînd lumea. Își amintea ca într-un vis de căsuțele lui străvechi, în care trăise atîta timp, de scoarțele cu flori pălite de soare, de răvașele cu busuioc din cerdacul alb, de pomii bătrîni, ca și dînsul, din livadă, de mătăniile și ciubucul lui, și ofta lung : „Doamne, de ce nu mă strîngi tu !”

Le părăsise toate, de frica singurătății, vroind să vadă viață împrejurul lui. Vînduse tot, momit de zîmbetele viclene, plecase vrăjit de vorbele pline de miere ce-i zugrăveau o idilică viață de străbun împresurat de dragostea fiilor și a nepoților.

Și cînd gîndul lui s-a stins într-o zi ca un putregai, cînd vine ziua și nici amintirile n-au mai putut să-l alinte, atunci a rămas așa, prostit, privind înaintea lui fără să vadă, aplecîndu-și urechile la orice zgomot fără să poată să audă, un mort între vii, un biet arbor uitat, ce așteaptă lovitura mîntuitoare a securei.

Așa trăia babacul, ieroglifa asta nedescifrabilă, în ciuda tuturor, care îmbătrîniseră și ei acuma…

Dar într-o zi, moartea, fantezista rătăcitoare ce nu mai are hodină, nici astîmpăr, ușernica umbră care colindă toată lumea și umblă toate drumurile, s-a oprit și la geamul patriarhului, să-l mai vadă ce face, și, învinsă de milă, l-a dezrobit de zile.

Abia mai aplecat pe un umăr i-a rămas capul bătrîn, și doar puțin mai galben dacă s-a făcut la față.

Încolo, și mort așa în marele jelț, parcă urma să trăiască, singur, cu mica lui umbră care singură mai mișca, descrescînd în scurgerea orelor.

Un biet sicriu și un popă, o cruce pe piept, o undă de fum ce urcă și se împînzește dintr-o cădelniță și cîțiva stropi de aghiazmă ar fi fost de ajuns. Dar fațada mincinoasă, vicleana nevoie de a părea, trufia de a arăta lumii cît respect li se cade morților dragi a prefăcut casa de sus și pînă jos într-o adevărată capelă mortuară. Bilete cu negru chenar au fost trimise pretutindeni ca să anunțe ireparabila pierdere. Crepul de doliu a îmbrăcat toată fațada casei. Afară, un dric pompos cu șease cai, complicate colive cu nuci aurite și o întreagă armată de popi și de ciocli aștepta.

Cupele îmbrăcate în doliu se înșirau și ele pentru fețele simandicoase.

Iar sub ghirlănzi de flori și jerbii de verdeață, sub un funebru uranisc așezat în mijlocul salonului, chinuita viață ce apusese dormea acuma liniștită. În feșnicarele mari, de-a dreapta și de-a stînga, flacările albe se plecau după curent și un miros puternic de chiparoase îngreuna aerul.

El însă urma să nu vadă, nici să audă ca mai înainte și, cu toate aceste, un zîmbet de o șireată mulțumire parcă-i flutura pe buze. Sub mustățile mari și albe, o lumină misterioasă ca un început de ziuă parcă mijea, un reflex venit de cine știe unde, o rază poate căzută din naltul feșnicarilor mari. În haina lui neagră, cel ce trecuse hotarul celor o sută de ani hodinea, genele abia făceau o umbră viorie, cununa de păr alb arunca lumini argintii, mîinile palide, ca de sidef, țineau crucea, și totuși numai moartea parcă lipsea și nu era nicăirea.

Și lumea începu să perinde, figuri grave, expresii severe, negre siluete cu albe colțuri de batiste, chipuri chinuite ca să pară triste, melancolice atitudini de deznădejde. Gesturi de părere de rău se schițau și banalele cuvinte de condoleanță cădeau dimpreună cu picurii de ceară în cucernica tăcere.

Mai grav și mai trist decît însuși mortul, cel ce ducea doliul, stînd lîngă înfloritul catafalc, cu o sinceră expresie de a fi încercat într-adevăr o ireparabilă pierdere, primea negrile strîngeri de mînă.

Totul era corect, protocolar și făcut după tipicul marilor doliuri din lumea bună. O risipă de flori, de prapure, de ghirlănzi, de alb și de negru, de lacrimi și păreri de rău mincinoase se resfăța.

Și cel de care nu știuse nimeni și pe care îl uitau cu toții, chinuitul de ani, sărmana gură inutilă urma acum să surîdă printre flori.

Din ce în ce mai luminos i se zugrăvea acum misteriosul zîmbet, din depărtarea celor o sută de ani părea că surîde, neputînd clătina din cap ca totdeauna în fața atîtor vanități. Plînsul de toți singur zîmbea, văzînd ce neagră dungă de doliu a scris în urma lui. Singur centenarul zîmbet înveselea funebrul aspect al morții unui secol, singur numai babacul era fericit, căci numai pentru dînsul în minutul acela neîmbinatele lucruri, eterna vrăjmășie ce este noaptea și ziua, întunerecul și lumina nu mai aveau ființă și natura nu mai avea să își schimbe aspectul.

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Moartea_babacului