https://blog.revistaderecenzii.com/

Ioan Vestimie nici nu era predispus să fie vrun om mare, nici pretindea să fie. Se poate însă că era mai lipsit de invidie decât alții, că recunoștea cu multă ușurință meritele altora și nemeritele sale, din care cauză lumea-i zicea că e un spirit observator, deși nu știm ca fineța de observațiune și reumatismul unit cu bătaie de inimă să fi stat vrodată în legătură. Avem cu toate acestea să ajungem la halul moral în care justiția pur și simplu a vederii să treacă drept spirit de observație… dar nu e vorba de asta.

Vorba e d[e] Ioan al nostru, care-n toate zilele își urma regulat drumul de la căsuța lui la cancelarie, de la cancelarie la o cafenea din colț, unde citea jurnale ilustrate, de-acolo la birt, de la birt acasă, fără ca în această circulațiune a mersului său să se ‘ntâmple vro întrerupere sau iregularitate, pe când, din contra, în pulsațiunea și în bătăile inimei sale se ‘ntâmplau foarte des iregularități .

Fie cauza aceasta, fie altele la mijloc, dar de la [o] vreme încoace Ioan, care avuse o memorie splendidă, începu s-o piardă încetul cu-ncetul. Astfel s-a ‘ntîmplat că ‘ntr-o seară, voind să scrie o epistolă unei fetițe blonde, pe care o iubea cu credință de 16 ani și mai bine, să-i uite cu totul numele fetei. A deschis un dicționar de nume proprii, a alăturat terminații de nume femeiești la orice literă a alfabetului, în zadar, numele ei a rămas uitat.

Prima lui idee a fost că poate ar fi fost lovit de-o afazie parțială, c-a uitat o literă din alfabet, a doua că în vasele craniului ar fi căpătat o umflătură care-i apasă creierul și multe idei ipocondriace îi veniră lui Ioan Vestimie. Opinia noastră este însă că Ioan închisese prea de timpuriu cahla de la sobă și că-1 durea poate capul.

Dar aceasta nu era, se vede, ideea lui. El se culcase și ‘ncepu a simți o stranie amorțeală în brațul drept. Deși era hotărâtor treaz, nu-i era cu putință să miște acel braț. Apoi urmă amorțirea piciorului stâng , apoi adormi în sfârșit.

Dar mult n-a ținut somnul lui. El s-a sculat foarte ușor și atît de sănătos din patul lui precum nu se simțise nicicând; inima lui îi bătea cu vioiciune și căldură, pasul era ușor ca acela a unei ciute. Erau 10 ceasuri înaintea miezului nopții. El se ‘mbrăcă repede și plecă în oraș, intră în cafeneaua sa obicinuită și ‘ncepu să răsfoiască jurnalele .

Ceea ce i se părea ciudat din cale-afară e că stâlpii de cafenele îi luau jurnalele din mână fără ca să-l mai întrebe, mulți din ei nici păreau a-l vedea, numai unii, și anume aceia cari se deosebeau prin fineța palorii lor sau prin ochii prea adânciți în cap, se uitau la dânsul și suspinau. De ce acești oameni îi erau cu deosebire simpatici nu știa nici el.

La apropierea miezului nopții el simți o ușoară neliniște. Plecând din cafenea, unde prin excepție nu avuse nici cafeaua lui neagră, el își aruncă privirea pe unul din jurnalele de seară și văzu cu mirare următorul lucru :

Aflăm ca astăzi, la 7 ore de seară, d. Ioan Vestimie a încetat din viață în urma unei violente bătăi de inimă. Nu putem decât să deplângem moartea prematură a unui tânăr care, pe lângă un caracter solid și demn de toată încrederea, mai avea un spirit fin de observație și multă dreaptă judecată.

El nu-și putea explica cine-i jucase festa ca să-l anunțe drept mort prin ziare. Ieșind pe uliță, o lună plină de toată frumusețea împânzea cu razele ei turburi – străvezii oriunde găsea loc prin întunerecul ulițelor. Ici bătea într-o firmă de croitor, dincolo prin fereștile închise a unui salon deșert, într-alt loc pe zidurile lungi și albe a unei curți de biserică, curat o frumusețe de lună.

El se mira și de această lumină nepomenit de dulce, dar și de ușurința cu care îmbla el, până ce în sfârșit ajunse acasă și se culcă. Se vede că ‘ncepuse a miji de ziuă, căci cucoșii cântau și el adormi adânc, foarte adânc, de astă dată fără să-i pese de cancelaria lui de mâni sau de alte treburi. În somnul lui cel adânc auzea însă mormăind primprejurul [său] ca niște roiuri de albine, dar foarte trist, foarte melancolic. De mai multe [ori] voise să-și scuture capul, ș-atunci, încordându-și vederea, zărea o mulțime de lumini aprinse, dar apoi recădea repede în somnul lui adânc și nu mai pricepea nimic [din] acel murmur misterios si tânguitor de roi.

2.[modifică]

Când se trezi a doua zi văzu că era târziu seara, iar niște prieteni de-ai lui jucau cărți la o masă.

El dete „bună seară” c-un glas cam răgușit și ei deodată răsăriră toți și se uitară uimiți unul la altul.

Numai unul, care era mai obraznic dintre ei, Alexandru, zise:

— Măi hoțule! stai acolo și dormi, doar n-ai poftă să ne strici landsquenetul .

Ceilalți începură a râde, ba unul îl trase de picior.

Ioan nu știa de ce, dar purtarea aceasta era atît [de] supărătoare pentru el încât se sculă și ieși tăcând din casă. Ceea ce-l mira era însă că se culcase dezbrăcat și se trezise îmbrăcat în hainele lui cele mai bune, negre. Astfel ieși pe uliță. Căzuse cea dendâi ninsoare și pe zidurile de-a lungul ulițelor el văzu pe ici, colo cîte un copilaș îmbrăcat bine, făcând bulgări de omăt și aruncînd unu ‘ntr-altul . Erau veseli și râdeau copiii.

— Măi băiete, cum te cheamă? îl întrebă el pe unul.

— N-am nume, n-am fost botezat, zise copilul râzând.

Același răspuns i-l dete al doilea copil.

Astă-seară el nu mai merse la cafenea, dar s’ așeză în portalul teatrului, ca să admire femeile cele frumoase cari ieșeau după spectacol.

În curând văzu ieșind, roșie ca o roză și blondă ca un caier, cu un capușon alb-vânăt în cap, princesa B., una din frumusețile marelui oraș. Lui îi plăcuse de mult acea princesă înaltă și barbată, tânără și frumoasă, puternică și dulce totodată. Dar de unde și până unde ajunge el la cutezarea de-a se sui alături cu ea în cupe, a-i pune brațul pe după gât și a o săruta?

— Șezi binișor, zise ea zâmbind și prefăcându-se a se apăra.

Curând ajunseră la palatul frumos al damei, el îi dete brațul și se urcă cu ea pe scări în sus; prințul îi văzu și nu rămase deloc scandalizat, ba ea îl ținu de mână pe bietul băiat și-l trase după sine în budoarul ei, îmbrăcat în vioriu și alb. Fără nici o jenă ea ‘ncepu să se dezbrace și, când el îi încunjura grumazul gol și alb cu brațele, ea zâmbea și se uita în ochii lui atît de adânc și cu atâta nespusă fericire și dragoste ca și când l-ar fi cunoscut de zeci de ani…

Dar lui însuși purtarea aceasta nu-i părea deloc ciudată. Trupul cel dulce și alb ca zăpada a acestei minunate femei i se părea atît de sfânt, de atâta îngerească curăție, încât i-ar fi fost ciudă dacă ea s-ar fi rușinat de-a i-l arăta cu atâta libertate. Ea se uită în oglindă, apoi se uită lung și visător la dânsul, ca și când ar fi fixat un punct în părete, și-i zise:

— Haide vino, vino de dormi lângă mine!

O candelă cu lumină trandafirie răspândea raze slabe pe vioriul părete ornat cu flori de argint, pe cerul violet al patului garnit cu broderii albe și fine; frumoasa statuă vie se urcă în patul ei ca Susana în baie și bietul băiat se așeză lângă ea sorbind-o cu ochii și mângâindu-i sânul. Ea zâmbea mereu, cuprinsă ca de un vis ceresc, se ‘ntindea leneș în patul ei moale și-i șoptea foarte încet:

— Ce băiat cuminte și dulce ești tu și cum te-am iubit din momentul în care m-ai privit cu ochii tăi cei suferitori. Și ce dulce e dragostea când n-o știe nimeni, nimeni în lume. Tu nici visezi cât te iubesc eu, nu-i așa? Nici visez [i] că suspin după tine ca turturelele noaptea, ba nici ai cuteza de a visa. Dar pare că tu ai știut vreo dată ce frumos ești și că te prăpădeam din ochi de drag ce-mi erai? Numai nu fi nebun, nu te lua după mine ca să te vază alții… Așa… în taina buduarului, când nimeni nu mă știe, când sunt numai eu și cu mine, singură, atunci te iubesc mult, mult… Ea-și subție buzele și Ioan o sărută cu foc. Ea îl [ținea] la piept și-l strângea, până ce adormi în brațele lui.

Sub candela cu lumină trandafirie el dezveli încet acea figură cerească, de-o curăție și de-o fineță ca marmura, îi sărută picioarele ei în ciorapi a jour și se uită ceasuri întregi la ea, cum dormea atît de lin, încât nu i se auzea răsuflarea de loc și numai ridicarea regulată a sânului și o ușoară îmflare a nărilor fine dovedea că ea trăiește.

Dar, cum sosi miezul nopții, îl apucă un frig în spate. El se plecă înc’ o dată peste fața ei ș-o sărută lung, lung până ce i se păru că buzele sângerau, apoi se ridică repede și plecă acasă. Ajungând acolo văzu pe amicii lui adormiți cu cărțile în mână. El se culcă și adormi iarăși repede.

3.[modifică]

A treia zi un murmur într-adevăr foarte tare auzea împrejurul capului, ba i se păru chiar că-l poartă oameni pe sus. Cu toate astea, cu toată voința din parte-i, nu putea mișca nici brațul din acea cumplită amorțeală, nici piciorul; ceea ce simțea însă în suflet era o estremă mulțumire, un sentiment de ușurare a inimei.

Când se trezi acuma, se trezi nu acasă, ci ‘ntr-o grădină mare și frumoasă, pe arborii căreia atârna omăt. Vro câțiva copii se jucau cu bulgări de zăpadă și fugeau repede prin grădină, iar într-alt loc văzu o fată tânără îmbrăcată în alb, foarte, foarte palidă la față și cu ochii pe jumătate deschiși numai. El s-apropie de ea, iar ea-i zâmbi și-i întinse mâna.

— Mergem amândoi în oraș, nu-i așa?

— Desigur, răspunse Ioan, deși or să râză oamenii de noi.

— Las’ să râză, zise ea. Acuma râsul lor n-are nici un înțeles. Alaltăieri încă aveau drept să râdă și râsul și vorbele lor mă dureau, azi…

— Ai dreptate, dar unde mergem?

— Ce fel? Tu nu știi încă? Dar voi să-l mai văz o dată; el doarme acuma și visează la mine și sufletul lui mă atrage, mă atrage ca un magnet…

Ciudat era că Ioan nu se prea mira de întâmplările lui. Mai întâi avea sentimentul că-și pierduse în parte memoria, apoi sentimentul că cu ușurință poate intra oriunde voiește, poate face tot ce voiește, al treilea sentiment, dar cel mai energic din toate, era că toate acestea se petrec într-un vis aievea, a cărui rațiune fiziologică este o durere ușoară la tâmpla dreaptă. De astă dată el se duse întâi acasă. Alexandru dormea horăind în patul lui. Măi Alexandre, scoală-te, zise el. Alexandru se sculă speriat și dibui prin întuneric după un chibrit.

— Ce cauți chibrit, nu vezi destul de bine?

— Ba văd, dar trebuie să-mi țin mâna la ochi.

Pe Ioan îl trecu atunci un fior de bucurie. El știa prin inspirație că, dacă va șopti acum trei cuvinte magice, pe care le știa cine știe de unde, Alexandru are [să] devie ca el.

— Îți ghicesc gândul, zise Alexandru, dar te ‘nșeli. În soare trebuie să mă uit, cu mâna la ochi, pentru ca tu să mă poți face…

Cel din urmă cuvânt Ioan nu-l auzi, căci glasul iubitei lui îl chema. Ea sosise c-o trăsură la scară.

— Hai la bal, hai la bal, zise ea, toată seara am să gândesc numai la tine. El se sui alături cu ea, îi cuprinse strâns talia și văzu că ea plânge.

— De ce plângi, Anna? întrebă el.

— Doamne, mă mir cum mai întrebi, sărmanul meu amic. Tu nu știi că eu am aflat?

— Ce-ai aflat?

— șut! să n ‘auză nimeni, căci nimeni nu știe.

El intră în sala de bal. Cântece, vuiet, danț… dar mai ciudat i se părea că orice femeie îi zâmbea, ba-l lovea peste obraz cu evantaliul, chiar fetele cele mai rușinoase nu se jenau de loc de el. Dacă una ajunsese până a-l ruga să-i încheie calțaveta, și cu toate acestea, deși era cea mai veselă, era însă foarte de treabă.

Când muzica reîncepu, el o acompanie cu glasul, mai întâi încet, apoi tot mai tare. Lumea era răpită, dănțuitorii de vals zburau răpiți și fermecați, muzicanții își mânuiau c-o demonică măiestrie instrumentele, iar el cânta, cânta, când încet, când tare, ca un glas de vânt trecând prin arfa lui Eol.

Și cu toate acestea nimeni nu băga de seamă că el cânta. Din contra, toată lumea se uita la un violonist bețiv si ofticos, a cărui [vioară] s-auzea într-adevăr ca un melodios țipet de durere care inspira și celelalte instrumente.