Momente de tihnă (I). Proză de Mariana Palaghia

https://blog.revistaderecenzii.com/

Există în limba română cuvinte vechi, aparte, cu o rezonanţă specială şi care uşor-uşor dispar din vorbirea curentă. Unul dintre ele este „tihnă” –  cu semnificaţii adânci – motiv pentru care cred că el devine perimat, poate şi pentru că deprinderile pe care acest cuvânt le descrie sunt şi ele din ce în ce mai ignorate.

„Tihna” nu este niciodată doar linişte, odihnă, pace, lipsă de griji sau doar confort, răgaz – pentru că „tihna” include toate aceste semnificaţii la un loc – cu ceva în plus…

Acest cuvânt minunat descrie momentele în care, oferind o pauză trupului, ne odihnim şi mintea în timp ce sufletul se umple de căldură. Relaxarea adusă de tihnă poate fi scurtă, dar mult mai profundă, iar când cineva „nu mai are tihnă” vorbim de o nelinişte adâncă, dureroasă pe mai multe planuri.

Când bunicii noştri făceau un lucru „în tihnă” avea însemnătate pozitivă şi pentru starea lor fizică, mentală, sufletească, dar şi pentru rezultatul obţinut, făcut temeinic. Când spuneau că ceva „le-a tihnit” era cumva aprecierea supremă, nimic altceva fiind deasupra acestei stări.  

Dar ritmul vieţii s-a accelerat, „tihna” cu toate semnificaţiile ei este pe cale de dispariţie – aşa că acum nici măcar nu mai putem să realizăm spunând că trăim „fără tihnă”…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *