https://blog.revistaderecenzii.com/

Un filozof, ce aflasă
A științelor secret,
De pe lume adunasă,
Pentru public cabinet,
Dupre sistematic plan:
Scoice, pești din ocean,
Fiare, paseri cu verzi pene,
Bolovani și buruiene,
Crocodili de pe la Nil
Și tablo de Rafail.
Iar apoi cel învățat,
De un gust, de o capriță,
Pentru sine-au cumpărat
Mare, tânără momiță.
Care-i zic orangutan
Și-i de țărmul african.
În cărți ziua îngropat
Și-n negrală împlântat,
După lucru-ostenitor
Iubea șaga uneori,
Și, lăsând doparte tomul,
Învățatul meu, ca omul,
Să se poată răsufla,
Cu momița se giuca.
Deci, voios vrând să petreacă
Sara unui carnaval,
Pus-au straie ca să facă
Cei momițe pentru bal,
Ca s-o ducă acolo
Mascuită-n domino.
În costium înaurit
Contrabandu-au mistuit;
A ei ceafă-i învălită
Cu o freză încrețită,
Pune-n capul cel flocos
Un beret cu fiong tufos,
Mijlocul cu brâu încinge,
Și în scarpe talpa-i strânge,
Brânca-ascunde în mănuși;
Nasul, roș ca pipăruș,
Ș-a ei bot, să nu-l cunoască,
Le acopere cu mască.
Așa merg, fără ciocoi,
La teatru amândoi.
Filozoful intră-n sală
Și momița cu-ndrăzneală,
Ce cu grație cochetă
Ține-n brâncă o lornetă.
Aici află adunare,
Mii lumini și vuiet mare,
Sărituri, cacofonie,
Grații date cu chirie.
Fiecare, ca turbat,
Intră unde-i îndesat;
Unul altuia în pripă
Sub nas, la ureche țipă;
Multe masce sunt frumoase,
Dar ca lumea-s minciunoase;
Aici vezi pe un nălban,
Având portul și organ
Unui doftor la consult,
Latinește vorbind mult.
Vezi din școală un băiet
Cu cunună de poet;
Dama care-o lume-nșală
Vezi cu hohot de vestală;
Jidovul din Podul-Vechi,
Îmbrăcat ca erou grec;
Ș-advocatul cel limbut
Gioac-aice rol de mut.
Prin astfeli de iarmaroc
A mei oaspeți își fac loc.
Filozoful prin desime
Trece, dar nu-l caută nime;
A momiței pas mărit
Și străina ei figură
Asupra-i tot au țintit
Adunărei căutatură.
Cu zâmbire fiecare
I șoptea niscai cuvinte,
Dar momița cu-ngâmfare,
Tăcând, trece înainte.
O asemene tăcere
Și măreața ei vedere
Pe toți umple de mirare,
Încât sună întrebare
Cine masca cea să fie?
Și idei s-aud o mie.
Cu respect unii se-nchin,
Crezând că-i un prinț străin.
Unul zice: L-am aflat,
Il arăt a sale-odoare
Al Ungariei magnat.
Altu-apoi: O, frățioare,
Din tăcerea sa nu vezi
Că-i un milord irlandez?
Giură însă-a lui vecin
Că-i de Hina mandarin.

Fiecare-au socotit
Că pe mască au gâcit;
Pre ea toți în giur urmează
Și i se recomendează.
Iată, pentru rande-vu
I dă-actrița-un bile-du;
Poliță i dă bancheriul
Minunatul hap spițerul,
C-un cuvânt, pe cea momiță
Toți o cred d-aleasă viță.
I fac curte și-i să pleacă,
Ca protectoră s-o facă,
Iar pe omul învățat
Nici în samă l-au băgat.
El atunci, plin de mânie,
Ast-a lumei nebunie
Ca să rebde nu mai poate,
A momiței mască scoate
Ș-apoi zice asta vorbă:
Fără crier, turmă oarbă,
Tot e bun ce e strein,
Vezi la cine te închini!
Sistema ți-i părtinire,
Interesul și-ngiosire;
Meritul cel învățat,
Cugetul cel mai curat,
Sentiment de omenire
N-au la tine prețuire,
Și mai bine-ți place-o vită,
Ce-n minciuni îmbrobodită,
Neștiința și-nfoiere
Le ascunde prin tăcere!