https://blog.revistaderecenzii.com
În vara anului 1907, aflându-mă în străinătate și având în țară daraveri, m-așez în trenul Berlin-București, cu gândul să m-abat o zi-două pe la Iași, unde să vizitez pe niște vechi și buni prieteni, familia Ronetti Roman.
A doua zi, mă cobor în gara Pașcani la 12.30 p.m. Numaidecât întreb cu respect pe un domn impiegat de mișcare foarte tânăr, care poartă o șapcă prea matură, odinioară desigur stacojie, „pe ce linie este tras trenul ce trebuie să plece peste câteva minute spre Iași”… Domnul impiegat îmi răspunde politicos că, „în legătura cu Berlin- București, pleacă din Pașcani spre Iași numai un tren, la 4.10, cu sosirea la 6.5 p.m.”.
– Dar…
– Știu, mă-ntrerupe ghicindu-mi gândul, este și un tren cum vrei dumneata; dar acela nu umblă…
– Este, dar nu umblă?
– …nu umblă decât pe zezonul băilor.
– Am înțeles, răspund eu pe jumătate domirit.
Firește, e prea de timpuriu, înainte de sfârșitul lui mai, să-nceapă băile… Dar nu știam să fie acuma și-n Berlin pătimași cari vin să se caute la băile din Iași.
Trei ceasuri și jumătate în Pașcani – cam prea mult!… Dar ce pitoresc!
Ce glodăraie și colbăraie!… Ce abdomene de copii malarici! și se joacă și râd – cam trist, dar tot râd!… Ce grav municipalul care ține ordinea la fântâna din piața gării, unde se-mbulzesc multe vite însetate!… Ce jigăraie de câni costelivi cu ochii rătăciți și coada-ncârligată înspre pântece, furnizori ai amicului meu doctorul Lebel!… Și, cu tot regimul nostru protecționist, nici o fabrică de mănuși
în tot ținutul!… Ai de ce să ți se rupă inima – de mila oamenilor, firește, după a vitelor și a câinilor. Bine că avem o S.P.A.; să speram ca încet-încet, cu vremea, vom ajunge s-avem și o S.P.O.
4.10… Am pornit. Mergem și înaintăm domol în sus spre Ruginoasa, și ne apropiem de culme.
Soarele, aplecându-se către piscurile Ceahlăului, se ascunde după grămezi uriașe de nouri, cari se tot ridică una peste alta venind dimpotrivă, pe când largile adâncături din dreapta urcușului nostru se-nvăluiesc treptat în umbră.
Blânda melancolie a țarinelor moldovenești – un cântec de neam mâhnit, din glas copilăresc, ajungând la mine limpede din de-departe vale – închipuirea marelui sinistru de acum doua luni – apropierea de Iași… Apoi dulci amintiri din zilele primei nesocotite tinereți – gândiri amare din pragul cu deșarte regrete al bătrâneții… Toate mă-mpresoară, și care de care luptă să mă-ngenunche și să mă copleșească… Pe lângă astea, suflarea de monstru astmatic a locomotivei și țăcănitul din ce în ce mai obosit al roatelor… E penibilă mișcarea în alt tempo decât al sufletului…
În sfârșit, tica-taca, încetinel, ajung cu voia lui Dumnezeu joi seara, 24 mai, în gara Iași, unde sunt întâmpinat nu se poate mai frățește de prietenii mei.
Mă gândesc, cum sunt obosit de drum și de atâtea impresiuni, să mă duc repede la baie; dar îndată miaduc aminte de șapca odinioară stacojie: nu s-a deschis încă „zezonul”. Mă mulțumesc să mă spăl la bunele mele gazde cu apă de Vichy-Celestins; apa comună de Iași e mult mai gustoasă și mai hrănitoare, dar costă mai scump și cam irită pielița, mai ales vara.
E, cum spusei, la sfârșitul lui mai. Găsesc iubitul meu Iași în tremurul alegerilor generale… Ce febră! peste 43 de grade; aproape să se coaguleze albumina!
Fierbe lumea de grija cea mai mare ce poate – cum să zic? – poseda pe un adevărat român – așanumita despuiare a scrutinului… Scrutinul este pentru noi modernii,
adică românii moderni, un fel de zeu care s-arată în toată maiestatea lui despuiat: Apollo resplendescens…
Ziua de vineri, 25 mai, mi-o consacru deci de dimineață să vizitez redacția Opiniei (o instalație în adevăr europeană; chiar un telefon; cam năzuros – e încă june), unde, în calitatea mea de confrate mai în vârstă, sunt primit cu destulă considerație. De aci, voi să contemplu apariția zeului – pe un potop de ploaie; să crezi că s-au rupt băierile firmamentului.
De cu noaptea a-nceput a turna, și toarnă… Piețele, ogrăzile, locurile virane sunt mări și lacuri; ulițele, fluviuri și niagare… Caii înoată; birjile plutesc; tramvaiele par niște vaporașe de curse intraurbane ca la Hamburg.
Mă plâng unui amic, impiegat superior, om cu carte, de furia elementului.
– Las’, coane Iancule – îmi zice – ploaia aiasta-i bună după atâtea călduri dropicale!
Și mă conving că are omul toata dreptatea… De trei ori binecuvântat, diluviu!
1) ad rem: căldurile au fost, ce-i drept, foarte tari și înainte de vreme;
2) ad locum: se spală Iașii; nu-i vorbă, Iașii sunt un târg tare curat; dar orșicât, cineva, cât de curat să fie, tot nu strică să se și spele din când în când; măcar dacă nu se spală singur, să se lase spălat, și
3) ad personam: servitoarea bunelor mele gazde a avut ingenioasa inspirație să pună la gurile zgheaburilor toate cofele și putinile din casă… Las să se premenească umplutura de mai multe ori până curge limpede de tot, și mă spăl bine cu apă de ploaie – excelentă pentru pieliță.
Din adâncul sufletului zic: Domnul fie lăudat! el, care ne trimite răcoare după călduri tropicale; care ne spală câteodată cu d-a sila; care ne dă apă așa de ieftină, mult mai ieftină decât cea de Vichy – o bagatelă.
Mă aflu, cum zisei, la Opinia înainte de amiazi. După ce, ca musafir îmi fac datoria să țin pe tinerii confrați vreo trei sferturi de ceas, cu palavre, încep a pricepe că le cam stau pe suflet… Eu n-am treabă; toată ziua mi-e
de petrecere; pe când ei ard în toiul bucătăriei, unii cu condeiele-n mână, altul cu telefonul la ureche, celălalt cu nasul în listele electorale… în trei-patru ceasuri trebuie s-apară foaia.
– Domnilor – zic – de-acu vă las.
– Dar de ce te grăbești, coane Iancule?… de ce nu mai stai oleacă, olecuță?
Olecuță! diminutivul acesta îmi pare un categoric superlativ.
Tineri politicoși! nu-mi ascund pălăria, nici umbrela, nu-mi fac nici o violență… Mă lasă să plec… E și vremea. În față, la Mitropolie, sună 5 antemeridiane… La 12 fix ziua, sună în față la Mitropolie 5 antemeridiane; la 12 fix noaptea, 5 postmeridiane – dar foarte regulat.
Am plecat, spre marele regret al confraților, pe când potopul se-ntețește din ce în ce. Mă urc în luntrea mea cu un triton bătrân care tușește strașnic și strănută… Simptome alarmante la așa vârstă… Se vede bine că, în atribuțiunile amicului nostru doctorul Jocu, nu intră și inspectarea animalelor marine.
– Avanti, gondoliere! strig.
Bravul gondolier îi trage câteva tritonului cu coada lopeții. Bălăcind contra torentului, navigăm încet-încet la deal.
Unde să merg? La Smirnov, or la Ermacov? Sunt amândoi imperfecți; dar la primul merge colegiul I; eu merg la colegiul II, cu intelectualii. Oprim la Ermacov. Debarc. Am călcat pe pământ ferm.
Sui scăricica, intru, când… simt că-mi fuge pământul de sub picioare și, cât p-aci, dacă nu sare cineva repede să m-apuce, dau să cad pe spate înapoi afară, în valuri. Ca fulgerul mă sageată un gând sinistru: un atac de dambla!… Sunt pierdut!… Dumnezeule! aibi milă de familia mea rămasă departe în străine locuri… Ce bucurie pe mine când cu toată supărarea gleznei din pricina alunecării, aflu, după primul moment de groază, că damblaua mea a fost numai niște sâmburi de măsline risipiți – pi gios!
Dugheana e plină de amici, toți funcționari publici și profesiuni liberale. Așteaptă aci de mult să se oprească
potopul, și, așteptând, ca să le pară timpul mai scurt, iau aperitive, țuică, mastică, pelin, mișmaș și gustă mezeluri, salam, ghiudem, cașcaval, măsline…
Firește, mai cu samă cum sunt vesel că n-am avut dambla, intru și eu în combinație.
…Și aperitive, și mezeluri, și vorbă, și discuție asupra „situațiunii dificile în care se găsește țara în urma tristelor evenimente, ca să zicem așa, și-n fața atâtor reforme ce această situațiune le reclamă imperios dacă ne putem pronunța astfel”, și apoi „asupra trecutului, prezentului și viitorului, ideilor și programului fiecărui ales și fiecărui candidat” – și dezbateri, și vorbă, și aperitive, și mezeluri, și aruncăm sâmburii – pi gios!…
Dar e unu și jumătate; m-așteaptă la dejun. Am stat aci un ceas și mai bine! Vezi cum trece de ușor vremea vorbind despre chestii grele!… Cu multă prudență, de teama unui al doilea atac, mă mișc și vreau să-mi plătesc consumația. Dar amicii protestează: astăzi este rândul de plată al amicului X…, care a repurtat, ca orator la o întrunire electorală, un fenomenal succes…
Încă un rând de aperitive și măsline, și aruncăm sâmburii… Eu mă lipesc bine cu talpa de dușumea… și încă un rând… cel din urmă! și măsline, și aruncăm…
– Socoteala! în total!
Nu-i mult! Mezeluri și măsline, 3.15; băuturi, 17.05; total 20.20.
Amicul X…, după ce plătește galant, se suie în gondolă cu mine; locuiește în drumul meu, pe un canaletto – să-l las acasă.
Pornim.
– Coane Iancule – îmi zice – ‘m par’ rău amu, după su’cesul meu, c-am cedat și nu mi-am pus cand’atura!
Face iconomie de silabe, probabil fiindcă mai avem puține momente de petrecut împreună; vrea omul cât mai scurt să-mi spună cât mai multe. Și, cum se clatină gondola pe valuri, amicul adaogă:
– Aveam o ide’ de refo’mă… Nu mai me’ge, monșăr, cu țaranii… S’ bețivl!… T’eb’e un mo’opol al… ac’… (gondola se clatină) al… ac’cololul
ui!…
Ne-am oprit. Ne pupăm în gondolă ca doi patricieni de pe timpul ilustrului doge Francesco Morosini. Se dă jos încetinel pe trotuarul plin de apă și intră, leoarcă de ploaie, pe portalul bătrânului său palazzaccio.
– Ia sama (îi strig), pe San Giovanni, padrone mio! nobilul meu senior, să nu-ți fi rămas vreun sâmbure de măslină pe talpă!
El se-ntoarce-n loc, smulge cu vârful degetelor o sărutare unsuroasă de pe buze și mi-o aruncă magnific din depărtare.
Sunt opt ceasuri și trei sferturi… Gondola așteaptă… Îmi iau rămas bun de la grațioasa mea gazdă și plec cu Ronetti Roman la gară.
După ce-i mulțumesc de afectuoasa primire, urc în vagon.
Amice – zic – știi d-ta cu ce mă duc eu de la Iași la București?
– …Cu trenul.
– Da, cu trenul, firește; dar nu numai cu trenul, merg și cu o idee…
– ?….
– …O idee de reformă!
– !?…
– Trebuie de înființat numaidecât un monopol al ac’cololului…
Trenul s-a pus în mișcare… M-aplec pe ușa vagonului:
– …la sate!… pentru rurali!