https://blog.revistaderecenzii.com
XVI
Spre ziuă ploaia îl trezise și pe Birică din somn și nici el nu mai putuse să adoarmă.
După ce ploaia se opri, Birică se dădu jos de pe prispă și scoase caii din grajd. Deșteptat de tropăitul lor, Birică-tatăl ridică mirat capul de pe căpătâi și îl întrebă pe fecior ce i-a venit, unde se duce cu caii cu noaptea în cap?
— Pe izlaz! răspunse feciorul scurt și, fără să mai dea alte lămuriri, aruncă o haină veche pe spinarea unuia din cai, încalecă și ieși din curte.
— Ce e cu băiatu ăsta?! se miră tatăl și fiindcă nimeni nu-i răspunse — ceilalți copii dormeau cu toții — își lăsă la loc capul pe căpătâi.
Birică mergea cu caii la pas și părea că nu ia seama la ei. În dreptul fântânii caii traseră la jgheab ca și când ar fi fost singuri; călărețul nu sări îndată să le scoată apă.
Încalecă apoi din nou, dar caii o luară singuri la trap învățați pesemne de fratele mai mic al lui Birică; adică până la fântână, la pas, apoi după adăpat, în goană. Birică trase de căpăstru, și caii, puțin nedumeriți, încetară trapul.
Umedă de ploaie, câmpia dormea în tăcere. Pământul răsufla aburi calzi, încă nevăzuți, soarele nu răsărise, iar cerul înalt și amorțit înghițea leneș ultimii nori de ploaie.
Pe coama dealului, Birică se opri câteva clipe parcă nehotărât. Simțind aerul cald și mirosul de ierburi crude, caii se agitară gata s-o ia iarăși la trap, dar fiindcă erau ținuți pe loc, își plecară capetele și începură să pască acolo.
— Haide! murmură flăcăul.
Se așeză mai bine și strânse pulpele. Cu mișcări liniștite dădu frâu liber căpăstrului și se încorda; calul simțind strânsoarea, țâșni înainte și o luă la goană.
Câmpia părea fără margini. Totul dormea. Nu se vedea nici o pasăre, nu se auzea nici un glas. Din depărtare, zidul grânelor se apropia mereu înaintea călărețului. Întinderea tăcută a câmpiei sperie parcă animalele care încetiniră goana, se opriră pe loc și agitară iarăși capetele lor frumoase, cu urechile întinse înainte, cu privirea domesticită dar vie și inteligentă. Câmpia tăcea mereu.
— Haide! murmură Birică și glasul său liniștit potoli neliniștea vagă și tainică a animalelor.
Când se opri, Birică arăta de parcă alergase alături de cai. Fața lui era țeapănă, obosită.
— Stai! șopti el și caii se opriră de îndată; fără să aștepte să se dea jos călărețul, începură să pască flămânzi, cu pași mari, sforăind cu nările în iarbă.
Birică împiedică picioarele din față ale cailor, întinse pe iarba umedă dulama veche, cu blana de oaie în sus și se culcă peste ea. Rămase apoi nemișcat multă vreme cu fața în jos, cu obrazul culcat într-o parte pe brațul îndoit. Se auzea numai sforăitul cailor. Satul se pierduse undeva în depărtare. De acolo, sau nu se știe de unde, răzbătea nefiresc câte un zvon nelămurit, ca o părere, sau ca un ecou a ceva tainic.
Se răsuci brusc cu fața în sus apoi rămase iarăși nemișcat. Cerul se limpezise de tot. Alături de dulamă, un pâlc de păpădii dormeau cu măciuliile închise. Birică oftă din greu și închise ochii.
Când se trezi, se ridică într-un cot, puțin buimac. Alături, păpădiile înfloriseră și străluceau galben în iarba înaltă. Câmpia era acum de un verde orbitor iar soarele ardea atât de viu încât cerul albastru parcă se înnegrea.
— Noroc, Birică! Hai, mă, cu caii să-i băgăm în ovăz.
Se frecă la ochi și se ridică. Achim Moromete venea în goană cu caii și se opri fără să descalece. Birică nu zise nimic, se întinse la loc pe dulamă, parcă supărat că fusese trezit din somn. De fapt îl trezise soarele care îi bătuse în față. Achim nu se grăbea, descăleca și veni aproape.
— Ce e, mă, n-ai dormit azi-noapte?
— Unde zici că te duci cu caii? se miră Birică fără să răspundă la întrebarea.
— În moșia Marichii, să-i băgăm în ovăz.
Birică își întoarse fața în partea cealaltă și închise ochii mohorât. Parcă nici nu auzise răspunsul. Alături de iarba deasă care parcă plesnea de verde ce era, chipul vânăt al flăcăului semăna ciudat cu pământul.
— Să fiu al dracului dacă n-am să-i rup picioarele! mormăi el și încetul cu încetul chipul i se mai însufleți, se aburi de năvala sângelui.
— Cui, Polinii? întrebă Achim.
— Dar cui?
Nu părea însă prea sigur că va face ceea ce spunea; se înțelegea mult mai bine că se chinuia s-o smulgă din inima lui și că nu izbutise decât să se chinuie mai mult.
Achim se întinse în iarbă și gemu:
— Ha! făcu el. Mă, Birică, să fie-al dracului, dacă și la București am iarba asta… Plec la București cu oile, explică el, și dacă și acolo o fi iarbă așa, toată ziua o să vânz la lapte.
Birică nu zise nimic, se întoarse doar cu fața în sus. Achim continuă despre vânzarea laptelui și se lăudă cu banii pe care avea să-i câștige.
— Hai, încheie el, ce stai aici? Hai să băgăm caii în ovăz.
Birică se răsuci, oftând, cu fața în jos și răspunse că nu merge.
— Vezi să nu-ți îndoape pândarul ăla spinarea cu sare, îl preveni el.
— Unde are el norocul ăla să dea peste mine că i-aș arăta eu lui, se sumeți Achim.
Birică nu-l luă în seamă, nu-l auzi. Oftă și se perpeli iarăși pe dulamă întorcându-se cu fața în jos. Când Achim porni spre cai să plece, se ridică pe jumătate și se uită câteva clipe la el. Privirea îi ardea. Îl întrebă dacă Nilă s-a dus azi la premilitară.
— Când te întorci acasă spune-i să nu plece nicăieri, că vreau să vorbesc ceva cu el.
De aseară vrusese să nu se mai gândească la Polina, dar nu izbutise decât să-și dea seama — iarăși ca și în seara trecută — că nu poate decât să dorească s-o vadă, și de astă dată atât de mult, încât faptul că s-ar putea cu adevărat să n-o vadă nici azi i se părea înfricoșător.
— Auzi tu, Achime? gemu el și se uită cu privirea sticloasă la Achim.
— Vreai s-o furi pe Polina? întrebă Achim râzând cu nepăsare. Crezi că ea nu știe ce-o așteaptă dacă iese azi la horă? Vezi mai bine să nu te pomenești cu ai lui Bălosu cu măciucile în capul tău, mai spuse Achim în timp ce încăleca.
Birică se întoarse cu fața la dulamă și nu răspunse.