https://blog.revistaderecenzii.com
XVIII
Moromete ieșise din curte și plecase spre fierăria lui Iocan să dea zimți celor două seceri stricate. Se grăbise să plece din pricina Guichii, cu care n-avea chef să dea ochi. Dar chiar fără toate acestea nu putea să nu se ducă duminica dimineața la fierărie.
Fierăria lui Iocan era așezată la o răspântie de uliți. Părinții fierarului fuseseră lăutari, dar Iocan era un băiat urât — avea o buză peste măsură de groasă și lăsată în jos — și chiar dacă ar fi izbutit să învețe să scârțâie la vioară, tot n-ar fi făcut nimic, fiindcă n-avea deloc glas.
Tatăl său îl dădu atunci la o școală de meserii. Iocan-bătrânul — tot Iocan îl chema și pe el — era un țigan înstărit. Își cumpărase chiar și câteva pogoane, deși câștiga destul cu taraful său. Iocan-fiul stătu trei ani la școală și nu mai vru să-l urmeze și pe al patrulea, să ia diploma. Deschise încă de tânăr un atelier de fierărie și începu să lucreze. Oamenii nu prea veneau la el, erau alți fierari și potcovari bătrâni care nu învățaseră meseria la școală.
Iocan nu se dădu însă bătut. În al doilea an, un om nevoiaș veni la el și-l întrebă: „Mă, Iocane, tu știi să faci căruțe? De trei ani de zile de când mă căznesc să înjghebez ceva și nu pot. Alde ’oții ăștia îmi cer trei mii de lei. Am obezile, loitrele, toată lemnăria! Mi-o faci?“ „Nea cutare, ți-o fac cu două mii de lei. Adu lemnăria și dacă nu ți-o plăcea, vorba ăluia, să nu dai nici un ban.“ Căruța făcută de Iocan a stârnit uimirea oamenilor. Era frumoasă ca o trăsură și nu le venea să creadă că tânărul buzat ar fi fost în stare s-o facă și mai ales așa de ieftin.
Chiar în anul al doilea, Iocan a trebuit să-și caute un ajutor. După doi ani a mai căutat alt ajutor. O dată cu însurătoarea, Iocan dărâmă atelierul până la temelii, ridică altul de cinci ori mai mare, cumpără foale uriașe, cum nu avea nimeni dintre fierarii vechi din comună, și, mai ales, înlocui nicovalele și baroasele cu unele mari și piuitoare care se auzeau până departe.
După cinci ani, Iocan își cumpără o mașină de treierat și își făcu o casă nouă. Cu toate că se îmbogățise, Iocan lucra mereu cu aceeași putere ca la început. Buza lui se făcuse și mai groasă și el însuși se îngroșase de două ori cât era înainte. Avea un piept ca de bou și niște mușchi la brațe, înfricoșători. Se scula cu noaptea în cap și începea să lucreze cu sete. O căruță făcută de el nu se mai desfăcea până nu se rupea lemnul. O osie ruptă, fiartă în atelierul lui, ținea mai mult decât una nouă.
După o vreme, începu să primească comenzi și de prin alte sate. Cu toate acestea, el nu părăsi lucrul mărunt; potcovitul cailor, fierberea unei osii, belciugăriile. Avea doi lucrători buni și trei ucenici. Iocan mai păstrase însă și obiceiul vechi de lucru, adică acela de a-l pune pe omul căruia îi dregea ceva să-i dea cu barosul. Făcuse patru copii și cu toată averea strânsă, îi ținea tot cu burțile goale și desculți, nu i se părea că trebuie altfel. „Țiganul tot țigan“, observase Moromete. Moromete nu avea însă întru totul dreptate, pentru că atunci când la doi dintre copii le veni timpul de școală, Iocan îi îmbrăcă frumos, cu haine ca la oraș și cu încălțăminte bună.
Ceea ce nu știau însă oamenii era că rareori lipsea de la masa lui Iocan puiul fript cu usturoi și pâinea albă și proaspătă ca untul. Totuși de vreo câțiva ani încoace, Iocan nu prea mai lucra cu atâta râvnă, se îngrășase și mai mult și mai ales începuse să facă politică. Se înfierbânta, vorbea mult și câteodată uita fierul sub foale și amenința cu cleștele înroșit pe adversarii săi politici. Fierarul fusese la început averescan, apoi votase pentru P.N.Ț.-Mihalache și după asasinarea lui Duca de către legionari devenise liberal fracționist, ca și Moromete (nimeni nu știa ce legături făceau ei între asasinarea primului ministru și fracțiunea brătienistă).
Fierarul se bucura de multă considerație mai ales când îi rușina pe școlari întrebându-i care e legea lui Arhimede. Când se ducea la Pitești sau la Roșiori să cumpere fier, se întorcea cu fel de fel de cărți pe care le citea din scoarță până în scoarță, cărți cu titluri ciudate, care zăpăceau oamenii: Progres? Există Dumnezeu? sau Niță Pitpalac la Karlsbad.
În fața fierăriei se afla o poiană mare cu pământul bătătorit, plină de caiele rupte, de unghii de cal, cuie și belciugării arse. Fierarul bătuse în pământ stâlpi groși pentru legatul cailor nărăvași. Adunările cele mai zgomotoase aveau loc pe poiana fierăriei mai ales duminica dimineața, dar dacă de la ele lipseau Moromete și Cocoșilă, nu erau prea reușite; Moromete era abonat la Mișcarea, Iocan la Curentul, iar Cocoșilă primea Dimineața și dacă veneau fără ziare asta însemna pentru ceilalți că Moromete și Cocoșilă erau supărați și n-aveau chef să discute politică.
Totuși rareori poiana era goală, chiar dacă Moromete și Cocoșilă nu erau acolo, se găseau destui ambițioși care încercau să le țină locul.
De la o vreme Moromete începuse să se intereseze mult de dezbaterile din parlament, mai ales de când aflase că Iorga ia parte la ele. Socotea că marele învățat trebuia tocmai de aceea să fie și un mare om politic, și Moromete urmărea în dezbateri ceva care după părerea lui numai un om învățat putea să înfăptuiască. „Dacă el spune că face lucrul ăsta, eu îl susțin, domnule, să ia puterea“, declarase Moromete la fierărie, dar fără să dezvăluie care era lucrul acela.
Numai că Mișcarea nu dădea, în cele patru pagini ale ei, dezbaterile din parlament și astăzi Moromete se ducea la fierărie mai ales pentru a-l întâlni pe Cocoșilă, să le citească în ziarul lui, în care le găsea expuse pe larg.
Era însă prea de dimineață și Iocan nu deschisese fierăria, nu se auzea piuitul cunoscut al nicovalelor. Moromete mergea încet pe lângă garduri, cu secerile pe umăr și se oprea de la o podișcă la alta. Oamenii ieșiseră pe la porți; plouase în timpul nopții și vroiau să știe ce fel de ploaie a fost. Tocmai trecea unul desculț, cu izmenele sumese, și spunea că vine de la câmp, a plecat călare de dimineață și că a dat ploaie bună, n-a căzut piatră nicăieri.
— Te-ai procopsit, Moromete, observă cineva de pe o podișcă. A dat ploaie taman când înflorește spicul. Câte pogoane ai pus, zece?
— Ba paisprezece! se supără Moromete. Nouă pogoane, mari și late!
— Hehe! râse omul de pe podișcă. Ce mi-e nouă, ce mie-e zece! Hehe! făcu el râzând iar, de astă dată galben, cu invidie.
— A dat ploaie, Moromete, îl luă apoi altul în primire, de la altă podișcă, un om care vorbea tare fără nici un efort.
Aci Moromete se opri. Acest om avea într-adevăr un glas care se auzea de la un kilometru chiar și când șoptea. Îl chema Dumitru lui Nae și era unul dintre cei cu care Moromete sta de vorbă ceasuri întregi, un prieten mai tânăr… Toată lumea știa ce face Dumitru lui Nae acasă la el. „Vasile, pune caii la căruță să mergem la moară“… „Păi ce dracu are de șchioapătă?“… „Lasă, dă-i ovăz“. Iar tăcerile, oricât de lungi, nu stinghereau deducția: „Deșartă taratele în colț…“ „De ce dracu n-ai fiert-o mai bine?…“ Atât treburile cât și glasul lui erau, nu se știe de ce, foarte odihnitoare. Odată, nu i s-a auzit glasul timp de câteva săptămâni. Umbla cu capul gol și tăcea. Îi murise un copil și vecinii au fost triști și ei.
— Da, aprobă Moromete grav, a plouat. Și după câteva clipe de gândire adăugă: Eu zic că a plouat de-a înecat toți șoarecii în găurile lor.
— Șoarecii?! se miră celălalt (și cuvântul șoarecii se auzi limpede peste toată ulița), apoi deodată înțelese: Da, șoarecii așa în general. Da, dracu i-a luat! conveni el.
— Auzi ce zice Victor ăsta al lui Bălosu, zise Moromete fără nici o trecere, și glasul lui, pe lângă al lui Dumitru lui Nae, parcă nici nu era, nu se auzea deloc. Fusei adineauri pe la ei și băui o țuică. Cică asta devine după facultăți!
— Hehe! râse Dumitru lui Nae. Hehe, Moromete! Adică cum?
— Nici eu nu știu! zise Moromete, înghesuindu-și capul cu umerii, de uimire. „Cum e, Victore?“ îl întreb. „După facultăți, nea Ilie“, zice.
— Hehe, Moromete! râse omul din nou. Hehe! Te duci la fierărie? Hai că merg și eu.
Porniră amândoi pe marginea drumului.
O fată trecu pe lângă ei cu un căldăroi cu apă. Dădu bună dimineața. Moromete îl lăsă pe celălalt să răspundă.
— Mizdra, explică apoi Moromete arătând cu capul în urmă pe fată. Cică soră-mea Guica s-ar fi dus acasă la alde Besensac. „Ai un flăcău, cică i-ar fi zis, pe alde Năstase. Nu vrei să-l însori cu Mizdra? Îl cere Mizdra de bărbat.“ Besensac l-a chemat pe Năstase: „Uite, mă, Năstase, zice, Mizdra vrea să se mărite cu tine“.
Moromete se opri și nu mai zise nimic. Dumitru lui Nae așteptă timp de câțiva pași, apoi i se auzi glasul pe uliță:
— Și Năstase ce-a zis?
— Năstase? Năstase a refuzat.
— Ce vorbești!
— Refuz! spuse Moromete repetând cu un gest, tăind orizontal aerul cu degetul. Așa cică ar fi zis, încheie el.
Celălalt mergea înainte, legănându-se. Moromete în urma lui, cu secerile pe umăr și cu mâinile în buzunare.
— Bună dimineața, Udubeașcă, salută Moromete pe cineva dintr-o curte. Unde-ai fost ieri?
— N-am fost nicăieri, am stat acasă! răspunse Udubeașcă naiv, mirat că fusese crezut plecat undeva, când el stătuse toată ziua în ograda lui.
— Ce vorbești! Păi nu te-am văzut! zise Moromete cu un glas din care nimeni n-ar fi putut ghici că nu l-a văzut pe Udubeașcă din pricină că omul nu se distingea prin nimic ca să fie văzut.
Se apropie de fierărie și Moromete fu întâmpinat de departe cu exclamații. Iocan abia deschisese și poiana era plină. Unii stăteau în picioare, alții pe niște butuci vechi, aduși acolo cine știe de când și tociți de ședere, toți gălăgioși și parcă nerăbdători. Dar Moromete nu-i luă în seamă, nu se grăbi să se ducă la ei. Se opri din nou pe o podișcă, îl părăsi pe Dumitru lui Nae și intră în curtea cuiva. Abia peste o jumătate de ceas ieși de acolo. Era ras proaspăt.