https://blog.revistaderecenzii.com
XXIV
Îndată după prânz Paraschiv se duse la Guica și îi spuse să pregătească mâncarea de drum: aveau să plece neîntârziat, el și cu Nilă, chiar a doua zi de dimineață.
Paraschiv nu mai dădu pe acasă toată ziua. Nu veni seara acasă să mănânce, mancă la tușă-sa. După ce mâncă, el plecă apoi prin sat. Era în vorbă de mult cu o fată, una Manda a lui Bodârlache, cu care vrusese chiar să se însoare. Nu se însurase fiindcă îl împiedicase tatăl său și acum îi părea bine că însurătoarea nu avusese loc — nu avea pe vremea aceea planuri atât de mari ca acum —, dar, mergând spre casa fetei, el își aminti din nou cum se întâmplaseră lucrurile și ura lui împotriva tatălui crescu și mai mult. Erau lucruri la care el niciodată nu putuse răspunde (cum era faptul că tatăl său îl lăsase să se ducă la munte fără a-l preveni că piața muntelui scăzuse), iar în povestea aceasta cu însurătoarea, tatăl îl „lăudase“ atât de mult și de insistent pe viitorul său socru, încât laudele acestea îl făcuseră de râs nu numai pe Bodârlache și pe fata lui, ci și pe el, pe Paraschiv. Era adevărat că Bodârlache, care avea multe pogoane de pământ, nu era un om prea deștept, dar în urma laudelor lui Moromete, oricărui flăcău i-ar fi pierit pofta să se mai însoare așa de lesne cu Manda (Paraschiv descoperise cu acel prilej că Manda lui Bodârlache mai era și foanfă).
Paraschiv n-o luă pe Manda lui Bodârlache, dar el nu-i spusese că n-o mai ia. Fata îl întreba câteodată ce are de gând, dar Paraschiv răspundea mereu că la toamnă, acum a trecut vremea; toamna se însoară lumea!
Manda avea nouăsprezece ani, abia ieșise în lume și se ferea de așa-zisul ei viitor bărbat. Când Paraschiv se așeza lângă ea pe marginea șanțului, nu trecea multă vreme și începea să se neliniștească. Atunci se ridica și pleca. Paraschiv încerca s-o țină, dar ea se zbătea crâncen, intra în curte și se ridica peste gard. Dacă Paraschiv mai rămânea, fata stătea cu el de vorbă în acest fel, apoi după o vreme se dădea jos de pe stinghia ulucii și ieșea iarăși în șanț, unde nu rămânea mult timp.
Felul acesta de a face dragoste îi amintea lui Paraschiv de vremea când avea el șaptesprezece ani, fapt care îl întărâta, îl scotea din sărite. Poate din cauza aceasta nu-i spusese fetei că n-o mai ia; n-ar fi vrut s-o lase așa cum o cunoscuse.
În drum spre casa fetei el continuă să se gândească la ultimele întâmplări care avuseseră loc în familie. Căuta încet, fără grabă, feluri de răzbunare împotriva tatălui, ceva pe măsura lui, ceva care să lase urme adânci și de neuitat. Tatăl său era nemaipomenit de puternic. Până și acum, în ultima clipă, când perceptorul îi dăduse o primă lovitură, el găsise puterea să se prefacă și să-i întindă lui, lui Paraschiv, cursa aceea cu cei patru mii de lei trimiși de Achim. Se lăsase prins. Stăpânit de aceste gânduri Paraschiv ajunse la casa lui Bodârlache. El se opri și trebui să facă o sforțare să iasă pentru câtva timp din plasa gândurilor sale răzbunătoare. Deși era târziu, fata ieși la poartă. Ea îl întrebă însă de ce n-a venit mai devreme. Paraschiv îi răspunse că a avut treabă, că a stat toată seara de vorbă cu ai lui. La întrebarea fetei care voia să știe despre ce au vorbit, el îi răspunse că despre ei au vorbit, adică despre însurătoarea lor.
Auzind aceste cuvinte, Manda se lipi de flăcău și își vârî pentru întâia oară palma sub brațul lui. Paraschiv se făcu că nu bagă de seamă și vorbi mai departe, se agăță la întâmplare de ceea ce spusese chiar el mai înainte că adică s-ar fi prăpădit stând de vorbă cu ai lui despre însurătoare. Începu cu un glas bun să-i spună o poveste lungă care ținu multă vreme, și în cuvintele „alde tata zicea că“, „și eu ziceam că“ reveneau des în vorbirea lui.
— Da, încă de astă-iarnă alde tata zicea „ia-o, mă, ce mai aștepți“, dar eu ziceam că când să fac nunta? S-a mai pomenit să faci nunta în postul Paștilor? Alde tata zicea că n-are nimic, o iai acuma și faci nunta la toamnă, ce mare brânză? Eu ziceam că nu, de ce să n-o iau cu nuntă! Ce, n-avem de unde? Tăiem douăzeci de găini, trei-patru oi și facem o nuntă să pârâie satul! Și în seara asta mă pomenesc cu alde tata că: „Ce faci, bă, Paraschive, uite, a venit și toamna, nu te însori?“ Eu zic că: „Stai, bă, să se coacă strugurii, să se facă vinul, vreai să cumpăr vin de la Aristide?“ „Dar de ce să nu cumpărăm, zice alde tata, n-avem cu ce?“ „Ba avem, zic eu, dar ce să dăm banii pe vin dacă avem vinul nostru?“ Alde tata se răstește la mine, că: „Ce, nu cumva o să dau de băut vin din ăsta prostu de la noi? Luăm vin calitatea întâia de la Pălămida, parcă n-avem cu ce?“ „Ba avem, zic eu, dar ce facem de țuică?“ „Însoară-te tu și nu-ți fie frică de țuică“, zice alde tata. Și pe urmă mama zice și ea: „Însoară-te, Paraschive, uite odaia, de când am spoit-o, de când te așteaptă!“ Frati-meu Nilă: „Bă, să-mi dai mie plosca să chem oamenii la nuntă. O să-l punem pe-al lui Briță să-ți spună orațiile, că are cal frumos, ai văzut cum mergea călare prin sat cu bradul în mână, la nunta ăluia a lui Troscot“… Alde mama zice: „Dar trebuie să vorbesc și eu cu cuscră-mea, să vedem câte găini tăiem! Trebuie vorbit din pripă, să nu te pomenești că s-a terminat mâncarea!“ Și d-aia am întârziat, uite, vezi și tu! Și eu zic să ne luăm de duminică într-o săptămână, să mă duc mâine să tocmesc lăutari, că vreau să avem la nuntă două tarafuri de lăutari și Ilie Neață te pomenești că cine știe cine pune mâna pe el…
Fata începuse de mult să tremure, dar nu se ridica să plece; asculta pierdută vorbele flăcăului și din ce în ce se alătura cu mai mult curaj de umărul lui. Într-o vreme, cerul, care încă de cu seară se tot frământa, se întunecă de tot și începu să picure. Paraschiv se ridică și o întrebă pe fată unde să intre. Fata începu să tremure rău și îi răspunse că poate să meargă pe prispă.
— Pe prispă au să ne audă ai tăi; că vreau să stăm de vorbă cum aranjăm, șopti Paraschiv grav.
— Atunci să mergem în șopron, răspunse fata luând-o înainte.
Intrară în șopron și acolo fata rămase mereu în picioare; Paraschiv se prefăcu că nu se sinchisește de acest lucru. Se așeză jos la picioarele ei și cu același glas bun continuă povestea lui nesfârșită. Afară, ploaia se așternuse stăruitor peste pământul întunecat și din când în când cerul era sfâșiat de fulgere și zgâțâit de bubuituri grele. Cu toate stăruințele flăcăului, fata stătu tot timpul în picioare rezemată de unul din stâlpii vechi și tari ai șopronului.