https://blog.revistaderecenzii.com
XXV
Plecând furios de pe podișca lui Moromete, Tudor Bălosu simți nevoia — o simțea pentru întâia oară — să se întrebe dacă ceea ce se petrecuse între el și vecinul său era din vina lui sau din vina vecinului. Nu se întâmplase încă nimic, dar avea să se întâmple, simțea că de aici înainte avea să dorească și mai mult să-l vadă pe Moromete așa cum îi țâșnise în clipa aceea dorința, adică acesta să vină la el la poartă și el, Tudor Bălosu, să-și bată joc de el și să-l umilească.
Îi povesti într-adevăr lui Victor cele întâmplate și avu bucuria — și întrebarea despre cine era vinovat se stinse și ea — să-l audă pe Victor amenințând:
— O să-i arăt eu domnului Moromete. He, rânji Victor, domnul Moromete vine în casa mea și bea țuică și pe urmă se duce și-l pune pe Dumitru lui Nae să-și bată joc de mine! Lasă, tată, pun eu mâna pe locu ăsta de casă, nu e vorba de asta… Dar nu e întâiași dată când domnul Moromete își bate joc de noi! Ai răbdare!
Era întocmai cum gândea și Bălosu.
După ce desfăcură coșarul, se așezară la masă grăbiți. Vroiau să se înțeleagă cu Boțoghină chiar astăzi și pe seară să se ducă să vorbească cu avocatul pentru contractarea vânzării. Plecară spre marginea pădurii, să mai vadă încă o dată locul lui Boțoghină. Conveniră că nu trebuie să dea mai mult de cinci mii de pogon și se îndreptară apoi spre casa acestuia. Omul era taman la masă când cei doi intrară în curtea lui și îl strigară să iasă și să-i apere de câini.
Casa lui Vasile Boțoghină era așezată la trei-patru case de fierăria lui Iocan. Avea o curte mititică în mijlocul căreia stătea căruța omului; nu avea nici șopron, nici vreun salcâm mai umbros sub care s-o vâre. În fundul curții se vedea un fel de gard mic din nuiele care despărțea casa și bătătura de o grădină la fel de mică în care Vasile Boțoghină avea câteva straturi de ceapă și usturoi. Între grădină și curte omul făcuse un grajd pentru cai.
— Ia vezi, Irino, cine e la poartă, zise el când auzi câinele hămăind.
Vasile Boțoghină avea doi copii. Pe Vatică, un băiat de vreo treisprezece ani, și o fetiță pe clasa a treia primară, Irina. Vasile Boțoghină se însurase din dragoste și Anghelina, nevastă-sa nu-i adusese ca zestre decât casa în care stăteau.
Fetița ieși pe prispă și se întoarse numaidecât îndărăt cu niște ochi parcă speriați, deși nu văzuse altceva decât doi oameni.
— Doi inși, zise ea încet, chiar șoptit, ca și cum cei de la poartă nu trebuiau să audă aceste cuvinte.
— Mă, Boțoghină, se auzi tot atunci glasul lui Tudor Bălosu.
— Ăsta e Tudor Bălosu, zise Boțoghină sculându-se de la masă și ieșind în prag.
— Dă, mă, în câini, zise iar Tudor Bălosu. Ce făceai? Ești la masă?
— Hai că nu e p-aci, e dus prin grădină, intrați! răspunse omul din prag, frecându-și mâinile de mămăligă.
Vatică și Irina, auzindu-i pe cei doi apropiindu-se, se sculară de la masă și încercară să treacă în odaie, dar chiar atunci Tudor Bălosu și fiul său îi văzură în dreptul prispei și Victor spuse repede și tare:
— Mai bună masă! Dar stați, stați și mâncați…
— Am cam terminat cu mâncatul, zise mama copiilor, ridicându-se și ea de la masă.
Vasile Boțoghină stătea în prag și nu se mișca. Cei doi, văzându-l că nu se mișcă și nu spune nimic, se așezară pe prispa casei.
— Treceți înăuntru, zise și Boțoghină, făcându-le semn cu mâna și dându-se la o parte din prag.
— Nu, că nu stăm mult, răspunse Tudor Bălosu așezându-se mai bine pe prispă. Ce mai faci, Boțoghină?
— Ce să mai fac? Dau din coadă să ies din iarnă. Am fost de dimineață și am potcovit niște cai. Începuse unul să cam șchioapăte, că nu-l potcovisem de mult…
După un timp de tăcere, fiindcă cei doi nu spuneau nimic, Boțoghină continuă:
— Am terminat și noi de sapă și așteptăm să plouă iar, să băgăm rarița în el. Mai prost cu secerea, n-am seceri, trebuie să mă duc zilele astea pe la gară să vedem cum fac de niște seceri…
— Pe ce clasă e, mă, fata ta? întrebă Tudor Bălosu uitându-se la Irina care stătea puțin pitită pe după prag și asculta.
— Spune, mă, lui nean-tău Tudor, pe ce clasă ești, zise Boțoghină întorcându-se spre fiică-sa.
— Sunt în clasa a patra, răspunse Irina rar, rotunjind fiecare cuvânt și aruncându-și privirea pieziș.
— Și a mea e pe-a patra, zise Tudor Bălosu ca să spună ceva.
— Ei! făcu Victor Bălosu ridicându-se de pe prispă și prefăcându-se grăbit.
— Mai stai, Victore, zise Boțoghină alb.
— Ce să mai stau! Nu mai stau, mă duc pe la ăsta al lui Voicu să mă rad.
Se făcu iarăși tăcere, Victor nu plecă. Vasile Boțoghină se întoarse în prag și vorbi:
— Vatică, ei, ai mâncat! Eu zic să te duci cu caii. Până te aranjezi, până ajungi, se duce soarele.
— Mai lasă-l să se mai odihnească, zise femeia din tindă, răsturnând masa și deretecând.
— Ce să se mai odihnească! Se odihnește pe câmp. Până în seară se tot odihnește, că n-are altă treabă.
Vatică ieși din casă cu capul în jos și porni încet spre grajdul cailor. Era un băiat cam galben la față, dar destul de înalt și de bine făcut pentru anii lui. Semăna cu tatăl său. Picioarele desculțe erau negre de soare și de pulbere. Peste mijloc cămașa îi era spumuită de jur-împrejur, din cauza sforii cu care era încins. Un genunchi al izmenei era și el spumuit, celălalt era cârpit cu un petic negru de basma, și abia îi ținea partea de izmana de la genunchi în jos. În unele locuri sfoara de cânepă cu care era încins stătea chiar pe piele. Boțoghină îl petrecu din ochi până ajunse în grajd și în același timp îl înjură:
— Lapădă, mă, sfoara aia, raiul mă-tii de bleg, nu vezi că-ți roade pielea?
— Cum o să merg, mă, așa?! se răsti băiatul înfuriat.
El se descinse de sfoară și cămașa îi căzu ca o fustă de jur împrejur. Rupturile și pielea i se vedeau și mai rău.
— Cum să merg așa?! zise Vatică, uitându-se arțăgos la tatăl său.
— Mergi așa! Ceara mă-tii! Ce! Te vede princesa? răspunse tatăl cu glas moale. Apoi, după câteva clipe, zise iar: Hai, Vatică, tată; lasă, mă, că nu ești flăcău! Uite, acum după secere am să pun pe mă-ta să-ți facă o cămașă d-aia cu piepți! Am eu grijă de tine!
— Ai tu grijă de mine! mormăi băiatul aruncându-se în spinarea unui cal. Haidaaa! scrâșni el lovind cu putere calul, care țâșni în aceeași clipă din loc și ieși ca un glonț pe poarta de la drum.
— Încolo, ce mai faci, Boțoghină? Am auzit că vinzi niște pământ! „Boțoghină cică vinde niște pământ“, spunea unul mai alaltăieri, zise Tudor Bălosu în treacăt.
— Da, am spus, răspunse Boțoghină încet. Spusei și azi-dimineață. Îmi trebuiesc douăzeci de mii de lei.
— Aha! făcu Tudor Bălosu, ca și când cine știe ce ar fi fost de înțeles. D-aia am venit să te întreb. Noroc că am niște gologani… Altfel!…
— Irino, ia du-te încolo pe la fete, hai! zise Boțoghină uitându-se la fiica lui și făcându-i semne aspru cu capul să plece.
Fără nici un chef, fetița se dezlipi de lângă prag și o luă spre poartă. Spre deosebire de fratele ei, Irina arăta mult mai mică decât trebuia să fie față de cei zece ani pe care îi împlinise. În schimb, părea mai sănătoasă decât el. Picioarele ei micuțe erau curate, și la chip amintea de frumusețea oacheșă a mamei. Într-o zi de iarnă, tatăl ei, răsfoind o carte de geografie, se oprise la o poză și începuse să râdă. „Uite-o pe Irina“, spusese el, arătându-le la toți o mică chinezoaică de pe pagina cărții. Fetița își lăsase buza în jos și începuse să plângă. Semăna într-adevăr cu poza din carte, cu umărul stâng ridicat puțin mai sus decât cel drept, cu umerii obrajilor înalți și apropiați de frunte. După câțiva ani se schimbase însă cu totul; liniile feței căutau mereu asemănarea și frumusețea mamei. Numai umărul ridicat rămăsese ca și înainte, lucru care o făcea să pară cu gâtul strâmb.
— Dau jumătate din lot, zise Vasile Boțoghină încet, când fetița se îndepărtă.
— Aha! făcu Tudor Bălosu nepăsător. E bine să se caute omul. Pământul poți sa-l pui la loc, dar viața… Mă, Boțoghină, tu știi că am venit la tine și anul trecut. Mă gândeam să vând toate oile, să mai pun ceva și să cumpăr două vaci, tinere, de lapte. Ți-am spus de atunci că ți-aș fi cumpărat un pogon, două, pentru trifoiște, alea de pe lângă pădure și gârlă. Acum e altă socoteală. Ei, cu cât dai pogonul?
Victor Bălosu se uită uimit la tatăl său când îl auzi spunând că nu-l interesează pământul de lângă gârlă. Tocmai că despre acele pogoane vorbiseră amândoi cu câtva timp mai înainte.
— Păi cu cât să-l dau?! Atât e prețul! Șapte mii!
— Aha, îngână celălalt. De unde e prețul ăsta?
— Cum de unde e? Ăsta e prețul pământului!
Tudor Bălosu se uită nepăsător prin vârful salcâmilor.
— Bine, Boțoghină, zise el după un timp. Încolo, ce mai faci? Ai terminat de sapă?
— Mai am nițel… Numai că e cam prost cu rarița. Trebuie să mă duc pe la fierarul ăsta să-i ascută limba, că nu știu în ce s-a înfipt când spărgeam pământul cu ea și i-a plesnit buza…
— Aha! Bine, mă! îngână Tudor Bălosu, ridicându-se. Ce faci după-prânz? Vii devale? Vin p-acolo să mai stăm de vorbă.
Vasile Boțoghină nu răspunse decât târziu. Felul nepăsător al celui care vroia să cumpere îl neliniștea. Tudor Bălosu nu părea hotărât să sfârșească repede socoteala, așa cum ar fi vrut Boțoghină.
— Ascultă, nea Tudore, vrei să cumperi pământ? întrebă Boțoghină nemulțumit.
— Păi nu-ți spusei? răspunse Bălosu din mers, fără să se mai întoarcă, îndreptându-se agale și nepăsător spre poarta de la drum.
Boțoghină îl privi din urmă și o clipă întârzie uitându-se în ceafa albă, nearsă de soare a lui Bălosu. Clipa aceasta cât și privirea ascuțită a celui din spate îl făcu pe Bălosu să se oprească și să se întoarcă pe jumătate spre Boțochină.
— N-auzi, mă, ne întâlnim devale! Boțoghină! Ce treabă ai?! Fiecare cuvânt scos de cei trei oameni scârțâia, nu se lipea de celălalt, nimerea alături, nu se putea rotunji și încălzi, atât Boțochină cât și Bălosu se uitau în lături, întorceau capetele în altă parte când unul din ei deschidea gura.
— Poate că nea Vasile o fi vrând să aranjezi acum, tată, zise Victor Bălosu, oprindu-se și el și întorcându-se pe jumătate spre Boțoghină.
— Păi ce să aranjez, mă?! Ce să aranjez? Nu tot trebuie să vorbim cu Voicu Dobrescu să ne facă vânzarea la ocol? D-aia ziceam să vină devale!
Atunci se auzi un glas aprig din tindă:
— Haide, Vasile, ce tot ții oamenii de vorbă; fă așa cum te-ai înțeles, nu mai tot ține oamenii!
Cei doi deschiseră poarta de la drum și ieșiră. Vasile Boțoghină se întoarse în tindă și se așeză pe prag, încrețit la față.