https://blog.revistaderecenzii.com
XXVI
Femeia terminase de strâns masa și se ștergea pe față de sudoare cu o treanță nu prea curată. Când îl văzu pe bărbat așezându-se, încremeni cu treanța pe un obraz, în timp ce cu o mână își vâra sub basma șuvițele de păr care îi acopereau urechile. După aproape cincisprezece ani de la măritiș, nevasta lui Boțoghină nu mai păstra din frumusețea ei de atunci decât gura și ochii. Avea obrajii subțiri și înăspriți, iar fruntea parcă i se îngustase. Semăna cu o țigancă pribeagă, cu fața arsă de vânturi și ploi, înnegrită și îmbătrânită înainte de timp. Numai când stătea liniștită fără să vorbească sau să se uite undeva, abia atunci liniile gurii se rotunjeau ca un desen luminos și împrăștiau de pe chipul ei asprimea și urmele anilor. Cât vorbea sau se uita undeva și vedea ceva de făcut, trăsăturile rotunde și liniștite ale buzelor se stricau, lumina ochilor se întuneca.
— Vasile, mie de ce nu mi-ai spus nimic de pământ? Cum o să vinzi pământul?! Copiii ce au să facă fără pământ? Îi arunci pe drumuri, ce faci cu ei?
Vasile Boțoghină se uită la femeie lung și după câteva clipe șopti:
— Cum nu ți-am spus de pământ! Nu ți-am spus că-mi trebuiesc douăzeci de mii de lei?
— Ei și dacă îți trebuiesc douăzeci de mii de lei, trebuie să vinzi din pământ? întrebă Anghelina cu un glas în care uimirea și îndărătnicia abia erau stăpânite.
Omul încercă să-i prindă privirea, să-și dea seama ce vrea să spună, dar Anghelina stătea țeapănă în mijlocul tindei, cu treanța murdară în mână și cu pleoapele și trăsăturile feței încordate și lăsate în jos. Se vedea din înfățișarea ei că nu se gândise nici o clipă că pentru douăzeci de mii de lei trebuia vândut din pământ. Neînțelegerea aceasta îl turbură pe bărbat:
— Dar ce-ai vrea tu să fac, de unde să iau douăzeci de mii de lei? Ce să vând? Dacă ași putea să mă vând pe mine m-ași vinde, dar cine mă cumpără? zise el stăpânindu-se, încercând să-și ascundă turburarea, vorbind liniștit, cu glasul limpede.
— Da, și noi ce ne facem? întrebă femeia, dezbrobodindu-se cu o mișcare aprigă.
— Păi așa întreabă, nu te repezi că de ce nu ți-am spus… Om vedea noi; un an de zile până mă fac eu sănătos n-o să murim!
— Păi dar, te repezi la pământ, ce-ți pasă ție! Ai uitat că ai doi copii care umblă cu spinarea goală. De doi ani de zile de când umblu cu o singură fustă pe mine… Să ieși și tu până la poartă, nu poți să te duci, că râde lumea de tine! Tot timpul cu gura căscată; una-două, la munte, una-două, aoleo, să facem bani, aoleo că ăla se duce după porci, o viață întreagă ai alergat ca un besmetic și când veneai cu banu, hop cu el în buzunarul percitorului… Și-ți spuneam: „Măăă, nu vezi că degeaba alergi? Ai șase pogoane de pământ, fă cum a făcut ăla și ăla, vinde și scapă de percitor și pe urmă dacă poți să mai faci, mai pui la loc…“ „Nuu! Taci, tu-ți raiul mă-tii! Taci, ceara mă-tii!“ Acu’ vii la vorba mea și nu mi-e de mine că mă lași despuiată, dar te-ai apucat să faci copii!
— Și tu ce vreai se fac acuma? întrebă omul uitându-se ascuțit la femeie.
— S-a mai îmbolnăvit lumea și nu și-a vândut pământul. A stat omul acasă, a mai mâncat un ou, a mai tăiat un pui și dacă a avut zile, a trăit!
— Da, las’ că știu eu!… Tot așa s-a uitat și alde Florea lui Gogoașă la pământ. „Eu, mă? striga. Decât să ajung ca alde Țugurlan fără pământ și să râdă lumea de mine, mai bine la cimitir.“ Pe urmă se ruga de muiere să-i bage pumnii pe beregăți…
Anghelina se îmbrobodise strâns și se așezase pe pragul prispei. Gura ei frumoasă era încleștată și crâncenă. Stătea cu gâtul înțepenit și se ferea să-și privească bărbatul. Vasile Boțoghină simțea cum nevasta lui se stăpânește să nu țipe.
— Eu îți spun una și tu îmi dai zor cu Florea lui Gogoașă.
— Păi tu ai uitat, fa, ce-a pățit Măria lui Turcin astă-toamnă? Vreai să mă duci la cimitir? întrebă omul plin de mânie. Cu ce mă duci, fa, la cimitir? Nu tot trebuie să vinzi?
— Vorbești parcă ai fi proasta în târg, răspunse Anghelina tăios. Mai bine nu m-ai fi luat, dacă n-ai fost în stare de-o casă! Parcă am fost din alea care să-ți puie sula în coastă să-i cumperi marchizet și pantofi de lac. Toate iernile cu gura căscată pe la munte și nemâncat și nedormit. Cum să nu te îmbolnăvești? N-am să uit pân-oi muri iarna de-acu’ trei ani, când; ai pus porcu în căruță și te-ai dus de l-ai dat! Ce-ai făcut? Ce-ai făcut?!! Stăteai cu banii doldora și când venea ăla, fonciirea, fonciirea, te uitai ca blegu, nu puteai să-l dai afară pe poartă. Ai lui Moromete nu plătesc cu anii și trăiesc și nici pământ n-au vândut…
— Fă, tu nu vreai să taci odată din gură? strigă omul nestăpânit. Când ți-oi da una acuma îți mut fălcile în partea ailaltă. Ce-ai fi vrut să fac, fa, ce-ai fi vrut să fac? Să-l las să-mi ia țoalele și brișca din bătătură?
— Să nu te fi îmbolnăvit să fi vândut din pământ și să nu fi alergat ca besmeticu toată iarna. Acum erai sănătos și n-ai fi avut nevoie să vinzi trei pogoane. Așa a făcut toată lumea.
— Așa a făcut toată lumea?! Ai uitat, fa? Tâmpito! (Că mai bine nu ți-ași mai zice!) Cu ce-am cumpărat în vara aia plugul și rarița? Că doar nu mă duceam la munte ca Bălosu, să mă îmbogățesc!
— Da, te-ai repezit să cumperi plug nou, în loc să mai aștepți cum au făcut unii, și au luat când se mai ieftinise…
— Și cu ce aram, fa, că-ți dau una acuma?! Cu ce aram?
— Da’ lumea ailaltă cu ce ara?
— Care lumea ailaltă? Care lumea ailaltă, fa, prăpădito?! Lumea ailaltă! Care n-a cumpărat, a avut de bine de rău un plug vechi. De unde era să iau eu un plug vechi? Tu nu vezi, fa, că ești proastă de dai în gropi? Și acuma ce vrei? Ti-e frică de pământ? Tu auzi, fa? Uită-te la mine, n-auzi, Anghelino?! Al dracului să fiu dacă dau o brazdă. Am să stau aici până o să cad pe brânci și atunci să vedem ce-ai să te faci. Să vedem cum ai s-o duci. Eu mă duc la cimitir, m-am săturat de atâta alergătură, dar să vedem ce-ai să faci tu! Cum ai să trăiești tu, singură. Să te văd! Atunci să vedem ce ai să faci!
Omul tăcu, zvârli cu unghia piciorului o fărâmă de mămăligă storcoșită alături de el și după un timp începu din nou:
— Că de ce am muncit și am alergat! Ce-ai fi vrut să fac? Să stau de pomană și să înjur ca alde Țugurlan? Am muncit cât am putut. N-oi mai putea munci, la cimitir e loc destul! Mă duc acolo și mă odihnesc și să te văd pe tine ce-ai să faci! Că dacă muncești, e rău, dacă nu muncești, e mai rău!
— Vezi că ai luat-o pe urmele Măriei lui Turcin, mârâi femeia. Măria lui Turcin vorbea tot așa: „Eu o să mor și o să mă odihnesc la cimitir, dar să vedem ce-o să facă Turcin fără mine“.
Vasile Boțoghină, al cărui glas se tot înmuiase până acum, ridică fruntea atins și mârâi și el (asemănarea cu Măria lui Turcin îl scosese din sărite):
— Când ți-oi da una, Anghelino!… De ce am luat-o pe urmele Măriei lui Turcin? Păi bine o să fie de tine, raiul mă-tii, când ai să rămâi singură?!
— Ce tot îi dai zor cu cimitirul? strigă Anghelina înfuriată. Una-două, la cimitir! Mă duc la cimitir! Du-te la cimitir, dacă nu mai ești în stare să trăiești!
Uimit de glasul nemilos al nevestei, omul rămase cu ochii holbați la ea, neștiind ce să răspundă. Stătea moleșit pe prag și răsufla încet. Vru să mai spună ceva, dar simți parcă zădărnicia vorbelor și tot atunci o liniște adâncă ai fi zis că îl atinse ca o răcoare și în același timp ca o deznădejde. Această nemișcare a omului se pare însă că înfurie și mai rău femeia:
— Se duce la cimitir! Mare brânză că te duci la cimitir! Nu striga tot așa Măria lui Turcin? „Să vedem ce-o să facă“…
Repetarea acestor cuvinte turbură pacea omului într-o clipă și el n-o lăsă să termine; sări drept în picioare și fără să mai facă vreun pas se îndoi ca o prăjină și o plesni pe femeie peste cap cu toată puterea. El făcu setos „ha“ și se lăsă tremurând pe pragul lui, roșu la față:
— Raiul mă-tii, nu vreai să taci din gură?!…
Anghelina se înghemui lângă tocul ușii și nu mai suflă. După un timp ea ridică ochii și se uită cu ură la bărbat.
— Nu-ți vine neam să taci, lovi-te-ar buba, mormăi omul gâfâind. Parcă ai fi Guica lui Moromete! Ce vreai, fa, ai? Ce te-a apucat? Eu spun că să vând, să scap de belea, ea că nu, că ce-au să facă copiii! Eu spun că n-am să vând, ea că am luat-o pe urmele… Ni așa, ni așa! Atunci ce vreai, fa? Ești nebună! Spune ce vreai? Vorbește! Ai amuțit? Spune, fa, n-auzi, ce-ai vrea tu? Ai surzit?
Femeia tăcea înghemuită în colțul pragului, cu fața ca de piatră, și nu se vedea că are de gând să mai scoată vreun cuvânt, lucru care îl stârnea acum pe bărbat din ce în ce mai mult.
— Fă, tu n-auzi ce spun eu? Vorbește, să auz ce vreai tu. Cam ce te taie pe tine țeasta. Că de vândut când veni vorba o luași de la moș Adam, că de ce-am plătit fonciirea, că de ce-am cumpărat plug… Da, așa o fi! Nu e bine să dau din pământ, rămân copiii pe drumuri… Bine, nu mai vând, vorba ta, dacă am zile scap! Păi nici așa nu taci din gură! Ce vreai tu să fac? Spune! Ori acum ți-a luat moartea glasul, prăpădito! Mă faci să mai dau și în tine, parcă nu-ți ajunge că ai ajuns ca o lăiață! Ce să-ți fac eu? Că ai văzut și tu cum am muncit! Nu mai bâzâi degeaba că nu te-am omorât! De ani de zile nu ne-am mai certat și taman acuma te găsiși, când… Fă, tu n-auzi să nu mai plângi degeaba? Lasă. Sunt alții care au ajuns mai rău ca pe vremea ciocoilor. O să mă fac sănătos și atunci o să știm ce să facem! Fă, tu n-auzi că vine Irina și să nu mai plângi?
Poarta de la drum zdrăngăni și fetița, cu umărul ei puțin ridicat, se apropie în goană de prispa casei.
— Mamă, ieși afară! strigă ea îmbujorată de bucurie. Hai că vin călușarii: s-au oprit la Iocan și joacă acolo…