https://blog.revistaderecenzii.com
XXVI
Paraschiv Moromete stătuse doi ani de zile în armată, dar nu-și aducea aminte ca cel puțin într-o singură dimineață să se fi simțit atât de rău din cauza goarnei care suna deșteptarea, cum se simțea acasă când tatăl său trezea pe toată lumea cu noaptea în cap, strigându-i cu stăruință și pe fiecare în parte, să se scoale în sus. Se întâmpla uneori ca în ziua care venea să nu fie nimic de făcut, nimic de lucrat; cu toate acestea, Paraschiv auzea cu groază același glas înfundat și stăruitor care punea în mișcare toată casa; era un glas care la început nu chema pe nimeni pe nume și de aceea era atât de chinuitor; intra în ureche și turbura odihna dulce a somnului, fără să fie însă aspru ori hotărât; plutea în aer și se prelingea în ureche dureros: „Mă, n-auzi? Scoal’ în sus!“ Doar atât se auzea la început, după care se făcea tăcere. Abia într-un târziu se auzea iarăși, în același fel, tot așa de îndepărtat și fără nume: „Mă, n-auzi? Scoal’ în sus, mă!“ Și după câteva clipe de tăcere, se adăuga: „Scoal’ în sus c-avem treabă“. Și iarăși se făcea tăcere. Și din nou, după multă vreme, glasul relua necruțător: „Scoal’ mă, în sus, n-auzi? Avem o groază de treburi.“ Nimic, însă; tăcere deplină! Nu se mișca nimeni. Atunci glasul întârzia mult timp, căutând nu se știe ce și deodată striga pe cineva pe nume, striga de astă dată cu asprime, cu o hotărâre neașteptată, cu ceva apăsător în el, cu ceva rău prevestitor, cu un ce încordat, ca și când s-ar fi întâmplat o nenorocire: „Bă, Nilă-m’! Bă, Nilă-m’! Bă, n-auzi? Bă, Nilă-m’!“ Cel strigat sărea ars, ca atins cu fierul înroșit. Buimac bolborosea crâncen: „Ce e, bă, ce?! Ce?!“ Atunci se auzea din întuneric un răspuns uluitor de blând, de simplu și de omenos: „Scoal’ în sus c-avem treabă!“
Deși dormise puțin, Paraschiv se sculă totuși o dată cu toată lumea; pentru întâia oară însă, glasul tatălui se vedea că răscolea în el ura cea mai neagră; nu se dădu jos din pat numaidecât, așa cum se întâmpla de obicei.
— Ce-ai, mă, de ce ne scoli? N-auzi că plouă afară? mârâi el fără teamă, ceea ce făcu ca foșnetele și trosniturile de oase ale celor ce se sculau să se oprească.
Moromete nu zise nimic, cu toate că asemenea vorbe spuse cu un astfel de glas nu fuseseră niciodată rostite în fața lui. El se ridică doar pe jumătate în pat și în liniștea care se făcuse întrebă cu o bunăvoință de neînțeles pentru situația în care se afla puterea lui de tată:
— Ce-ai spus, mă, Paraschive? Ce zici că ai spus?
Auzind un astfel de glas, Paraschiv se porni deodată mânios și nestăpânit:
— Ce tot ne scoli de pomană cu noaptea în cap? Mai lasă-ne dracului să dormim! În fiecare dimineață: „Mă, n-auzi? Mă, n-auzi? Scoal’ în sus c-avem treabă!“ Ce treabă avem?
Paraschiv tăcu o clipă: apoi se adresă lui Nilă:
— Stai, acilea, boule, unde te ridici? Nu vezi că plouă?
Nimeni dintre copii nu înțelegea ce se întâmpla cu tatăl lor. Totdeauna când se răzvrătea cineva în casă, din nepăsător și liniștit cum era, tatăl deodată ridica un pumn în aer și răcnea: „Bă! Smintitule! Te omor!“ Răcnetul acesta înțepenea aerul, făcea să piuie creierul celui răzvrătit, iar groaza îi spulbera nemulțumirea ca și când n-ar fi fost.
Astăzi, în fața revoltei lui Paraschiv, se pare că Moromete dădea înapoi: tăcea. Paraschiv bolborosi iar din așternut:
— Am ajuns bătaia ta de joc; după ce că ți-am muncit o viață întreagă, nici să dormim nu ne lași!
Moromete răspunse fiului; glasul lui neliniști pe mamă și pe fete; era un glas blând, poate chiar fricos:
— De, mă, Paraschive, zic și eu că să vă sculați! Că avem treabă. Dar dacă ți-e somn, dormi, de! Poți să dormi! Și după ce vorbi astfel se adresă fetelor: Sculați-vă voi și lăsați-l să doarmă. O fi ostenit, săracul, a tras la jug toată noaptea!
Batjocura însă nu prea mai avea tărie, mai ales că Paraschiv răspunse numaidecât, devenind amenințător:
— Să prinz eu pe cineva că trage așternutul; îi umflu botul!
Nimeni nu mai spuse nimic. Ca niciodată însă, Moromete se dădu întâiul jos din pat și începu să se îmbrace, mama și fetele săriră și ele. Afară se făcuse ziuă de mult.
Nilă se ridicase în capul oaselor și nu știa ce să facă: să asculte de fratele lui mai mare, ori de tatăl său. Stătea ca o momâie în așternut, căsca și se scărpina. Moromete îl îndemna cu blândețe:
— Hai, Nilă, dă-te jos! Să te duci și să mai dai cu țesala peste caii ăia! Uite, s-a oprit ploaia, trebuie să mergem la moară!
— Stai, mă, acilea, nu fi prost! bolborosi Paraschiv lovindu-l cu cotul în burtă.
Moromete se îmbrăcă în tăcere. Tot în tăcere, după ce se îmbrăcă, ieși afară din casă. Ieșind, el lăsă ușa deschisă.
După plecarea tatălui, Paraschiv se dădu jos din pat, deși mai înainte amenințase că are să-l lovească pe cel care o să tragă așternutul: arăta obosit și parcă încrețit, îmbătrânit. Tăcerea dușmănoasă din jurul lui se pare că îl răscoli rău, pentru că dându-se jos din pat el întinse o mână spre ușa lăsată deschisă de tatăl său și o trânti cu toată puterea în canaturile ei.
Zgomotul făcut fu neașteptat de violent și ochiul crăpat al unui geam se desprinse din ramă și căzu dincolo, spărgându-se cu un zornăit care nu suna a bine.
Catrina nu se mai putu stăpâni. Galbenă la față, ea îl măsură pe fiu de sus până jos și îl huidui scurt cu un glas întunecat:
— Huo! La oase! Sparge, mă! Trântește!
Paraschiv răspunse numaidecât cu un glas îngroșat de ură:
— Sparg! Le-ai făcut tu? E ale tale?
— Du-te, Ilinco, și cheamă-l pe ăla de afară! porunci mama. Ieși afară și strigă-l să vie încoace.
Fata cea mică ieși repede din casă. Numaidecât după aceea i se auzi glasul pe prispă, chemând:
— Tată! Ia vino încoace! Hai repede încoace.
Paraschiv se așezase pe un scăunel și se uita mohorât la ciorapii lui uzi, plini de noroi. Într-o vreme bolborosi veninos:
— Cheamă-l încoace, crezi că mi-e frică de el! Ehe! a trecut vremea aia!
Într-adevăr Ilinca se întoarse în casă și adeveri:
— Nu știu ce tot face în grădină, că nu vrea să vie!
— I-ai spus ce fac ăștia aici? strigă mama. Du-te și spune-i, ce vii aici ca proasta! Ieși afară!
— I-am spus! răspunse fata dârz.
— Și acu’ ce te uiți? Treci în tindă și aprinde focul! Nu mai sta aici între ăștia! Niculae, ieși afară pe prispă!
Niculae și Ilinca ieșiră din odaie. Nilă stătea încă în pat, se uita la cei din casă, se scărpina și rânjea prostește; rânjea și el batjocoritor, simțind că s-a terminat cu puterea tatălui. Totuși, rânjetul lui se stinse de rușine când mama îl pironi cu privirea și îi spuse:
— Și tu ce-ți arăți colții, Nilă, îți pare bine că ai ajuns stăpân? O să ne ducem de aici, să rămâneți voi cu tat-tău, să vă mănânce câinii!
Paraschiv, auzind-o vorbind astfel, mârâi:
— Unde o să vă duceți? La văgăuni?
La văgăuni însemna locul plin de gropi de la marginea satului unde mureau sau erau omorâte animalele bătrâne.
— Nu ne lasă el Dumnezeu, răspunse mama cu obidă amară. O să fie vai de capul vostru, că mi-ați mâncat sufletul, câinilor!
— Hai, mamă, vezi-ți de treabă! spuse Tita liniștită. Te iei după capul lui?
Paraschiv se uită la sora lui cu îngăduință, ca la o muscă, și buzele lui împletite se întinseră a veselie; el aruncă ciorapii murdari sub pat și porunci fetei:
— Ia bagă tu mâna în lada aia și dă-mi aici niște ciorapi curați, dacă vrei să nu-ți cârpesc una după ceafă.
Lada aceea era comoara casei; Paraschiv, Nilă și Achim fuseseră învățați de tușa lor, încă de mici, să creadă că înăuntrul lăzii se găsește toată munca lor; că acolo ar fi ascuns mama lor vitregă și surorile vitrege toată averea; că lada are fundul înțesat de icușari și mamudele, de bani de aur și de argint. Era încuiată cu un lacăt destul de mare și în afară de fete și mama lor nimeni nu umbla în ea; pe fundul ei se aflau într-adevăr icușari și bani de argint și anume doi icușari și trei lei monedă măruntă în valoare de o mie de lei.
Auzind glasul poruncitor și obraznic al fiului vitreg, femeia o înghioldi pe fată cu pumnul:
— Ieși și tu afară d-aici! Nu mai sta aici!
Tita nu mai spuse nimic și se îndreptă spre ușă; atunci Paraschiv lăsă din mână ciorapii lui murdari de noroi, se ridică de pe scăunel și se apropie de ladă. Apropiindu-se, el apucă lacătul în mână și îl răsuci cu putere; se auziră pârâituri de lemn care plesnește. Fata tresări și se aruncă asupra fratelui, vrând să-l dea la o parte. Paraschiv o îmbrânci cu o mână, iar cu cealaltă răsuci balamalele, le smulse din lemnul lor învechit, trase de ladă răsturnând maldărul de covoare de deasupra și deschise capacul. În clipa când vârî mâna înăuntru fata se repezi iarăși la el; de astă dată ea se agăță de capac furioasă și cu atâta violență, încât Paraschiv, prins cu mâna înăuntru, scoase un urlet. El se răsuci strâmb, își scoase laba de sub capac și o plesni pe fată drept în obraz. Tita încercă în aceeași clipă să-i întoarcă lovitura, dar Paraschiv o izbi iarăși, de astă dată în cap, făcând-o să se clatine, și pentru că fata nu se lăsa, căutând să-l izbească și ea, Paraschiv o trânti în mijlocul casei. Răzbită de lovituri, Tita încercă să apuce un scăunel, dar Paraschiv i-l smulse cu ușurință și-i plesni o labă peste ochi. Cu toate loviturile primite, fata nu scoase nici un cuvânt, nu strigă și nu se vaită; se ridică de jos și se agăță din nou de capacul lăzii. Obrajii îi ardeau ca focul și din ochi îi țâșneau fulgere de ură. În acest timp, Catrina ieșise de câteva ori afară și strigase zadarnic spre grădină.
În casă, Paraschiv reușise să răscolească în ladă și să scoată din ea mai multe perechi de ciorapi. Când, în cele din urmă, Moromete deschise ușa tindei și intră în odaie, Paraschiv tocmai își trăgea unul din ei peste talpa noroioasă a piciorului; ciorapul era însă prea lung, era femeiesc, căputa lui trecea dincolo de genunchi și Paraschiv nu știa ce să facă cu el, să-l îndoaie pe gleznă sau să-l tragă în sus pe toată lungimea lui. Din pat, Nilă se uita la el cu veselie.
Moromete închise ușa încet și rămase nemișcat lângă ea; el văzu teancul de pături și covoare răsturnate, îl văzu pe Paraschiv încălțându-se cu ciorapi albi și curați, o văzu pe Tita cu chipul umflat de lovituri și pe femeie plângând încet; își întoarse privirea spre pat și îl văzu pe Nilă așteptând în așternut. Se desprinse de lângă ușă și-și îndreptă privirea spre femeia lui. Între timp Niculae și cu Ilinca intraseră și ei în casă.
— Ce e cu voi?! întrebă Moromete.
Nimeni nu-i răspunse. Moromete întreba pe toată lumea, dar se uita nedumerit spre femeie.
— Uite unde am ajuns, se auzi glasul mamei, întrerupt de sughițuri. De ani de zile ți-am spus mereu: Ilie, Ilie, trece-ne nouă, ăstora, jumătate de loc de casă, să ne facem noi cocioaba noastră și să-i lăsăm pe ei aici. Că după ce că i-am crescut și mi-au mâncat sufletul, acuma sar cu pumnul să mă omoare!
Omul se apropie de femeie și îi puse mâna pe umăr cu sfială:
Fata cea mare nu se mai putu stăpâni și țipă ascuțit:
— Ce tot mai întrebi, nu vezi? Întrebi de pomană! Parcă nu vezi!
Strigătul fetei clocotea. Moromete întoarse capul spre ea și o privi adânc. Fata tremura din tot trupul. Ea strigă iară cu încordare, fără să ia în seamă privirea tatălui:
— Măcar dacă ne-ai fi spus dinainte, ne luam cămașa pe noi și plecam! Să nu ne lași bătaia lor de joc!
Nu apucă să termine cuvintele din urmă, Moromete ridică mâna și cu dosul palmei o izbi peste obraji cu toată puterea. Toată lumea tresări. Paraschiv ridică fruntea și se uită cu un aer tâmpit la tatăl său. O umbră de teamă îi trecu peste chip. Lovitura o înspăimântă rău pe fată; ura și furia care îi țâșneau din priviri se stinseră ca și când n-ar fi fost și în locul lor apăru groaza.
Moromete se întoarse spre femeie și o întrebă iar cu același glas stăpânit și care părea blând și sfios:
— Spune, Catrino, ce ai tu? Spune, n-auzi? Vorbește o dată!
Pentru că mama nu răspunse, omul o izbi cu pumnul în cap de două ori, întrebând-o mereu ce are, să-i spună ce vrea. Ciudat însă: înainte de a fi lovită, ea plângea; întâiul pumn o făcu să plângă și mai tare, dar la al doilea, deodată tăcu cu desăvârșire. Moromete îi dădu al treilea pumn; la cel de al treilea, mama se lăsă în jos lângă pat, se ghemui cu capul între genunchi și încetă chiar să mai sufle.
— Ce, tu n-auzi? Ce e cu tine? Ai amuțit?
După ce rosti aceste cuvinte întoarse spatele la toată lumea și vru să iasă. În casă izbucni atunci deodată un plâns sfâșietor, greu de obidă și de nedreptate, plâns care îl făcu pe om să-și răsucească umerii și să amenințe iar:
— Haide-hai! Tito! Pesemne că nu te doare!
În acest timp, Paraschiv se hotărâse să ridice totuși ciorapii în sus peste pantaloni. Nilă se uită la el foarte intrigat; îi și spuse chiar, în clipa când Moromete deschise ușa să iasă:
— Bă, Paraschive, trage-i sub pantaloni, peste izmene, că râde dracului lumea de tine!
Aceste cuvinte îl opriră pe tată să iasă. El începu chiar să-și facă o țigară, în timp ce fata plângea și urla chinuită de necaz și de ură neputincioasă; ceilalți, în afară de Paraschiv și Nilă, tăceau înspăimântați. Moromete linse țigara de la un cap la altul, o înfipse între buze și murmură:
— Dă-i un foc, Niculae!
Băiatul țâșni ca un glonț și se întoarse cu vătraiul plin de spuză și de tăciuni. Moromete aprinse, trase un fum și puse iar mâna pe clanță să iasă afară. În tăcerea în care nu se auzea decât plânsul rupt al fetei, Moromete se adresă celor doi cu un glas părtinitor și spuse:
— Paraschive, Nilă, veniți cu mine în coșar! Ploaia asta a înmuiat acoperișul, mi-e frică să nu se dărâme!
Paraschiv se uită la tatăl său și murmură cu nepăsare:
— Lasă-l să se dărâme!
Apoi se ridica de pe scăunel și izbi pământul cu picioarele să-și scuture bocancii de noroiul uscat. Noroiul însă se crăpă fără să cadă și atunci Paraschiv mormăi:
— Ia dă-mi, mă, ăsta micu, o treanță!
Niculae, speriat, se uită în toate părțile, neștiind ce să facă; se uită întâi la tatăl său, dar tatăl tăcea, apoi la maică-sa, după aceea la surori.
— Dă-mi, mă, o treanță, surdule! bolborosi Paraschiv. Ce te uiți?
Niculae se vârî sub pat, merse de-a bușilea până după sobă.
— Nilă, se auzi glasul lui Moromete blând, tu ce mai stai de pomană? Hai cu mine că s-au rupt căpriorile coșarului!
Nilă răspunse și el nepăsător, căutând să semene în totul cu fratele său mai mare:
— Dă-le dracului de căpriori!
Moromete le explică:
— Dă-le dracului nu e greu de zis, dar vine pe urmă și se dărâmă coșarul! Ce-i faci atunci? De unde iai altul!
Nilă nu îndrăzni să mai spună nimic și atunci Paraschiv îl ajută: el se întoarse într-adins cu spatele la tatăl său și în așa fel încât se vedea limpede că mișcarea aceasta ținea loc de răspuns. Moromete se uită liniștit la spatele fiului, măsurându-l din ceafă și până la călcâi, după care spuse cu glas senin și împăcat, dezvinovățindu-se:
— Ce să-i faci! Au putrezit, în fiecare zi se strică! Ba aia, ba ailaltă!…
Paraschiv se întoarse și răspunse sâcâit, cu dispreț:
— Lasă-ne bă, în pace, că nu mergem!
Auzind acest răspuns, Moromete se întoarse spre ușă și apăsă pe clanță. Nimeni nu putu să-i vadă fața; i se auzi totuși după câteva clipe glasul, indiferent, poate puțin descurajat, lipsit de nădejde:
— Treaba voastră! Să nu ziceți că nu v-am rugat și nu v-am tras de mânecă!
După care omul deschise ușa încet, trecu pragul și ieși în tindă; ieșind în tindă, el închise ușa cu grijă și cu chibzuială mare, în așa fel că toți cei din casă văzură cum se ridică limba clanței în sus, apoi se lasă în jos așezându-se cuminte în cleștele ei.