https://blog.revistaderecenzii.com
XXIX
Tudor Bălosu cel puțin nici nu se gândea în clipa aceasta la ea. Pentru el măritișul Polinei se și terminase. Stan Cotelici avea douăzeci de pogoane de pământ și hotărâse în mintea lui — deocamdată nu știa nimeni de acest lucru — să-și mărite fata fără zestre și anume cu obligația scrisă din partea ginerelui că renunță la ea, ceea ce însemna la urma-urmei înzestrarea pe socoteala ginerelui, lucru greu de înfăptuit, dar acum nu se gândea la asta. În timp ce călușarii jucau și lumea se înghesuia în curtea lui mică, Tudor Bălosu constata încă o dată că locul din spatele casei lui Moromete îi trebuia ca aerul. Nu se mai gândea nici la Boțoghină, socotea afacerea încheiată, se întreba mereu ce anume ar fi de făcut să pună mâna pe locul Moromeților și nu vedea nimic și ura împotriva lui Moromete creștea în el în așa fel încât își dădea seama că această ură nu se va opri până ce nu-și va împinge curtea până sub casa acestuia.
Starea aceasta nu-l părăsi până seara, și la masă abia băgă de seamă că Polina întârzia de la căluș. După masă însă, cineva, o muiere, strigă la poartă și îi spuse Aristiței că a auzit că Birică ar fi furat-o pe Polina. „Așa o fi?“ se interesă muierea. Aristița răspunse de formă că astea sunt vorbe, dar se întoarse în casă înspăimântată și îi spuse bărbatului ei care, auzind, scoase un răcnet de furie. Victor înjură de astă dată fără nici o eleganță și strigă: „Hai, tată!“ și ieșiră amândoi din curte cu ciomege groase în mâini.
Nici nu se gândeau că Polina ar fi vinovată de altceva decât de faptul că e proastă și s-a lăsat amenințată de cel care a furat-o. Când îi spuseseră că a cerut-o Stan Cotelici, ea nu zise nimic, era deci limpede pentru ei că numai din prostie s-a dus după al lui Birică.
— Vezi, tată? Ți-am spus eu că trebuia să-i fi spart capul ăluia aseară când a fluierat în poartă, zise Victor. N-ar fi îndrăznit el acuma să-i iasă Polinei înainte.
La Birică era lumină în tindă și nimic neobișnuit. Într-un fel foarte pașnic, fetele spălau vasele, iar Birică-tatăl, în izmene, se pregătea să se culce. Rămaseră cu toți uluiți când, fără să strige sau să dea de veste cu ceva, Tudor și Victor Bălosu și încă vro doi, rude ale acestora, năvăliră cu ciomegele în tindă și amenințară să iasă Polina afară:
— Polino, ieși afară de bunăvoie și hai acasă, dacă vreai să nu intru eu peste tine! strigă Bălosu.
— Iar pe dumneata, dom’le Birică, dacă te mai prind că-i ieși Polinei înainte, pe cuvântul meu că-ți dau la cap! amenință Victor cu un glas iarăși elegant.
Numai că repede își dădură seama că Birică n-a fost el atât de prost să tragă acasă cu Polina. Intrară prin odăi se urcară în pod, căutară prin grajd și grădină…
— Ia lasă, Victore! spuse Bălosu într-o vreme, oprind cercetările. Ia hai acasă! Hai acasă că s-a terminat, s-a făcut de râs, dumnezeul ei de fată… Las-o că se întoarce ea, n-avea nici o grijă! dacă n-am s-o omor!
— Nu e vinovată ea, tată! spuse Victor cu glasul lui spălat. Ar trebui să mergem la șeful de post și să…
Dar se opri; își dădu și el seama că n-ar fi izbutit decât să se facă de râs.
— Ascultă, Birică, dacă voi credeți că o s-o las eu pe Polina la voi, vă înșelați! spuse Bălosu în pragul tindei, adresându-se tuturor. Atâta vă spun, că dacă Polina e proastă fiindcă n-am bătut-o, dumnezeul ei de fată, că trebuia s-o bat s-o omor, și credeți că o să-i dau pământ, vă înșelați amarnic, încheie el cu ceva din felul elegant de a vorbi al fiului său. Dar să știți de la mine, mai spuse în timp ce Victor și ceilalți se îndepărtau spre poartă, nici o brazdă n-o să-i dau și mai bine ați face să vă duceți acum și să-i spuneți acolo unde s-a pitit că n-o să mă împac cu voi orice-ați face! Să lase mai bine fata să vie acasă și să fim oameni de omenie… Atâta să știți, să nu ziceți că nu v-am spus! Bună seara!
Bălosu se mai liniștise. N-avea îndoială că ai lui Birică l-au înțeles cum trebuie; să se însoare Birică-fiul cu o fată fără zestre, nu putea fi o glumă pentru ei.
Numai că familia lui Birică nu știa nimic. După ce ai lui Bălosu plecară, Birică-tatăl rupse tăcerea uimită care stăruia în tindă și porunci:
— Să se ducă cineva și să afle ce e cu ăla; să-i spună să se întoarcă acasă, dacă nu cumva e nebun!
Fata cea mare se îmbrobodi în tăcere și pieri grăbită în întuneric, întârzie cam mult, se întoarse cam după vreo două ceasuri. Ea spuse că a fost la ai lui Moromete și l-a întrebat pe Nilă. Acesta i-a spus că Birică s-a vorbit cu Vasile al lui Dumitru lui Nae să stea la ei cu Polina până mâine dimineață.
Fata arăta parcă împăcată cu ceea ce făcuse fratele ei. Ba, ceva din povestea aceasta începea chiar să-i placă.
— Ei, și ai fost la Dumitru lui Nae? întrebă Birică-tatăl supărat de înfățișarea fetei. Ce te râzi așa?
— Păi râd fiindcă Polina era gătită ca o mireasă, spuse fata veselă, dar fără să fie ea însăși prea convinsă că asta era pricina veseliei. Am fost la Dumitru lui Nae și i-am găsit în odaia curată, povesti ea. Erau cu Dumitru lui Nae și cu fi-său Vasile și cu toții stăteau și beau vin!…
Fata izbucni de-a binelea în râs, spre stupoarea familiei.
„Ei, bine c-ai venit, Ileano! m-a luat Birică în primire când m-a văzut. Ia stai tu colea, zice, lângă fratele tău și spune-mi că nu ești supărată pe mine“. „Eu pe tine?!“ zic. „Păi da, zice, că azi după-prânz m-ai luat la rost…“ „Treaba ta, zic, ești mai mare! N-o să te învăț eu!“ „Ei, ia lasă, Ileano, zice Dumitru lui Nae cu glasul ăla al lui. Ia lasă“, zice.
Fata pufni din nou și se făcu roșie de rușine, dar nu-și putea stăpâni veselia.
— Ce e cu tine?! se dumiri tatăl deodată. Ai băut ceva pe-acolo! constată el cu reproș.
— Să-l ia moartea pe Dumitru lui Nae, mi-a dat cu sila, se dezvinovăți fata, supărată acum că se făcuse de rușine dintr-un pahar de vin.
Toți înțeleseră că fata n-a mai găsit de cuviință să-i spună lui Birică și Polinei despre amenințarea lui Bălosu. Ar fi fost zadarnic, n-ar fi izbutit decât să le strice bucuria. Încât familia se împacă cu ideea că, bine sau rău, Birică s-a însurat.
În zori se pomeniră cu Birică și Polina intrând în casă, se treziră și rămaseră cu ochii mari și fără glas, iar mama abia putut să mai exclame:
— Birică, mamă! Iar Polinei: Și tu, Polino!
Se uitau la ei și parcă nu le venea să creadă că doi inși pot arăta atât de bucuroși, că le poate sta atât de bine unul lângă altul. Surorile cel puțin parcă se prostiseră cu totul, iar cea mică nu se sfii chiar să rămână mai mult timp cu privirea asupra Polinei și să spună:
— Ce frumoasă ești, țață Polino!
— Maică, să vă fie cu noroc! se rugă parcă mama, apropiindu-se. Polina îi luă mâna și i-o sărută; mama o îmbrățișa, dar nu se putu stăpâni și izbucni în lacrimi. Polina însă era veselă, și la lacrimile soacrei ea se veseli parcă și mai tare.
— Nu plânge, mamă, că mai avem și nunta, spuse ea.
Adică dacă era vorba să plângă de bucurie, să plângă la nuntă, când bucuria o să fie mai mare, și aceste cuvinte sporiră și mai mult bucuria aceasta de acum, venită parcă pe neașteptate.