https://blog.revistaderecenzii.com
XIX
— Ce e, mă, ce v-ați adunat aicea?! se miră apoi când ajunse în poiana fierăriei. Bună dimineața!
I se răspunse din câteva părți și cineva, văzându-i secerile, îi spuse să se grăbească fiindcă îi rămâne grâul pe câmp.
— Păi de ce, Iordane, n-o să te chem pe tine să mi-l seceri tu! Erau foarte veseli și parcă nici nu se auzeau unii pe alții.
— Ce e cu Marmoroșblanc? Nu-l văd! zise Moromete ca și când ar fi fost cu toții înțeleși ca Marmoroșblanc să fie acolo.
— Doarme, presupuse cineva.
— Ieși, bă, afară, Marmoroșblanc, ce stai acolo în casă, nu te-ai săturat de-atâta somn? strigă unul uitându-se în curtea vecină cu fierăria.
— Bă, Marmoroșblanc, bea apă, mă, lua-te-ar dracii, zise altul tot strigând.
— De ce Marmoroșblanc și nu Vidrighin?! se miră Iocan ridicând fruntea de sub burta unui cal pe care îl potcovea.
— Păi cu Vidrighin și-a încheiat afacerile, explică Moromete.
Vidrighin era directorul general al C.F.R.-ului și omul pe care îl strigau fusese cândva ceferist. Când fusese dat afară împânzise satul că el se va duce la Vidrighin să-l ia de piept. Cu Banca Marmorosch-Blank încă nu se știa ce afaceri învârtea.
— Va să zică cu Vidrighin nu mai are nici în clin nici în mânecă? întrebă Iocan.
— Nu, acum lucrează cu Marmoroșblanc.
Iocan tocmai terminase de potcovit caii cuiva, un om înalt, cu o față albă, adus puțin de spate și care aștepta tăcut fără să se uite la oameni.
— Ei, cine e la rând cu potcovitul? întrebă Iocan uitându-se la cei care veniseră cu caii.
— Fă-l pe al meu, că trebuie să-l înham și să mă duc repede la carieră, după niște piatră, zise un flăcău scurt și îndesat, cu un nas mic și rotund ca o pătlăgică.
— Hai mai repede! Ce-mi spui mie că te duci la carieră? zise Iocan clănțănind cleștele în mâini, parcă ar fi vrut să-i scoată calului măselele din gură.
Flăcăul trase calul alături, îl legă de par și-și încleșta palma pe piciorul din urmă al animalului.
— Ăss-ta! ăss-ta! zise el apucându-l de chișiță.
Învățat, calul ridică copita și stătu cuminte în timp ce fierarul începu să i-o curețe și să i-o pregătească pentru pusul potcoavei. Miros greu de unghie arsă se răspândea până departe…
Omul care își potcovise caii mai înainte îi lega alături în tăcere. Ținea pleoapele peste ochi și nu zicea nimic.
— Ce mai faci, Boțoghină? îl întrebă cineva cu grijă, cu un glas scăzut. Ai terminat de sapă?
— Am terminat! șopti celălalt și fața i se posomorî. Iocane, îți plătesc mâine, se adresă apoi fierarului mai mult ca să nu intre în vorbă cu cel care îl întrebase, decât din grijă pentru fierar.
Trase de cai și porni alături de ei, fără să se uite la cineva și fără să dea bună ziua.
— Ce e cu Boțoghină?! se miră Iocan după ce Boțoghină se îndepărtă.
— E bolnav, săracu! răspunse cel care încercase să intre în vorbă cu el. E atacat, cică o să dea din lot.
— Cine dă din lot? întrebă Moromete.
— Boțoghină.
— De ce?!
— Să se caute.
— A, Botoghină! Și n-ați auzit cui vinde?
— He, he, râse cineva, Moromete se interesează. Vrea să aibă trei loturi.
Moromete stătea lângă Iocan cu secerile în mână și se uita la el ca și când n-ar fi auzit înțepătura.
— Tudor Bălosu cică îi cumpără, explică cel dinainte.
— Du-te încolo cu secerile tale, Moromete! se supără Iocan. Nu pot să ți le fac azi.
— Și tu ce-mi arăți fasolele, Cimpoacă?! întrebă Moromete fără să se sinchisească de Iocan. Parcă tu n-ai vrea?
— Ba îl dau dracului de pământ cu brazda lui, răspunse Cimpoacă cu nepăsare.
— Îl dai fiindcă nu-l ai! explică Moromete. Dar ia să-l ai, să vezi cum ai vrea! Dă-mi o țigare, buzatule, se adresă apoi fierarului, după ce se căutase zadarnic prin buzunarele flanelei.
— Ia pleacă d-aici, Moromete, bolborosi Iocan ridicându-și buza lui groasă și amenințându-l pe Moromete cu cleștele.
Se opri totuși din bătutul caielelor, băgă mâna în buzunarul șorțului și-i întinse lui Moromete tabachera. Acesta își umplu o foiță și mai turnă și în buzunarul flanelei.
— Dați-vă la o parte! spuse Dumitru lui Nae cu gura mare; stătea singur pe un bulumac, cu picioarele întinse ca niște catalige. Păzea că vine Cocoșilă! exclamă el.
— Mă, deștepților! îi apostrofă Cocoșilă de departe. Ce v-am spus eu vouă alaltăieri?
Le spusese că o să plouă. Cocoșilă se opri la marginea poienii și rămase acolo în picioare parcă n-ar fi vrut să se amestece cu ceilalți. Era îmbrăcat de sărbătoare ca și ceilalți, în afară de pălărie și de chimir pe care le purta tot timpul. Era cam de modă veche Cocoșilă, încins cu chimirul lui de piele și cu cămașa albă cu poale lungi scoasă peste izmene, iar pălăria lui semăna cu o gambetă; avea culoarea prafului și încă ceva din care puteai să înțelegi că nu se va mai rupe niciodată; în picioare Cocoșilă avea bocanci. Ceilalți purtau cămăși și izmene de pânză, dar fără bocanci și chimir, sau vestă peste cămașă, cu pantaloni bufanți ieftini și ghete cumpărate cine știe când și scofâlcite de atâta păstrare. Unii erau desculți, în cămașă și pantaloni și cu pălării vechi, dar periate proaspăt cu apă. Cel mai sigur semn că erau gătiți de sărbătoare erau fețele lor rase proaspăt.
— Ce ne-ai spus, Cocoșilă? întrebă leneș Dumitru lui Nae.
Cocoșilă se apropie mai mult și duse mâna la pălărie.
— Bună dimineața! spuse el cu demnitate. Ești prost! îl preveni în treacăt pe Dumitru lui Nae, după care nu-l mai luă în seamă, îl căută cu privirea pe Moromete: Unde ești, mă?!
Moromete stătea cu spatele parcă înadins și se ciorovăia cu unul din ucenicii care nu vroia să-i dea zimți la seceri.
— Unde ești, mă pârlitule? întrebă Cocoșilă din nou. Dă-mi o țigare!
— N-am! observă Moromete.
— Ce vorbești!
— Da! spuse el parcă fericit.
Cocoșilă scoase dintr-o despărțitură a chimirului un pachet de regie nedesfăcut, se așeză nepăsător pe un butuc și începu să-și răsucească o țigare. Moromete se lăsă pe vine și își făcu și el din pachetul lui Cocoșilă, după care întinse mâna și trase încet de sub același chimir Dimineața. Ziarul nu era întreg, dar Cocoșilă avusese grijă să-i aducă lui Moromete paginile cu știri politice și cu dezbaterile.
— Asculți, Moromete? Nu mai citi, lasă că am citit eu înaintea ta și sunt mai deștept, ascultă aici la mine… Degeaba are doi creieri!
Era vorba de N. Iorga.
— Așa crezi tu! protestă Moromete jignit.
— Iocane, mi se pare mie că Moromete ne părăsește, spuse Dumitru lui Nae.
— De ce, Dumitre? întrebă Iocan curios.
— Păi nu-i mai place lui Moromete de Gheorghe Brătianu, răspunse Dumitru lui Nae vesel. Mă opresc alaltăieri, pe podișcă, Moromete cu Mișcarea în mână: „Ei, ce mai spune ziarul, Moromete?“ „E ’oț… pe mă-sa“, zice. „Cine?“ „Ăsta, Gheorghe Brătianu.“ „Păi parcă spuneai că e deștept!“ „E deștept, dar e ’oț“, încheie Dumitru lui Nae, foarte vesel.
— Bună dimineața! spuse cu sfială un nou venit.
Tocmai se făcuse o tăcere de-o clipă și noul venit se folosi de ea ca să fie și glasul lui auzit de toți. Era unul din aceia care la adunări stătea pe margine.
— Săracu Boțoghină, e bolnav, spuse el. Auzii că vinde din lot.
— Dacă trădezi partidul să nu te mai prind la fierărie, Moromete, spuse Iocan aruncând departe cu rindeaua din unghia celuilalt cal. Îți dau cu barosul în cap, auzi tu?
Între timp venise și Marmoroșblanc de peste drum, cu șapca lui jerpelită de ceferist, și mai venise cineva, un om pe care îl chema Constantin Vasilescu (i se spunea Din Vasilescu), care se așeză la margine, lângă cel care încercase să-și facă glasul auzit.
— De ce, Iocane?! se miră Moromete fără să ridice capul din ziar. Crezi că fără mine n-ai să ajungi primar?
— Ce mai faci, al lui Miai? îl întrebă Din Vasilescu pe cel lângă care se așezase.
— Ce să fac, bine! tresări Ion al lui Miai de plăcere, chiar roșindu-se. Uite, mai venii și eu p-aici să vedem ce se mai aude.
Nu-l întreba nimeni nimic și nu era învățat să fie luat în seamă și Din Vasilescu îi pusese întrebarea ca și când n-ar fi știut de acest lucru. Ion al lui Miai se dădu mai aproape, având în privire un amestec de sfială, curiozitate și recunoștință.
— Măi, Dine, șopti el, e vorba să ajungă Iocan primar?
Din Vasilescu era atent la toți ceilalți, dar și la Ion al lui Miai.
— Sigur că nu, deșteptule, spuse Iocan furios. Când or veni alegerile parcă vă văd cum o să votați toți cu Aristide!
— Mănânci c…t! constata Cocoșilă flegmatic. Crezi că dacă Gheorghe Brătianu iese la putere o să se ia la ceartă cu Brătienii ăilalți? Toți liberali sunt și tot Aristide o să rămână primar.
După ce ascultă atent ceea ce spusese Cocoșilă, Din Vasilescu îi șopti lui Ion al lui Miai care rămăsese cu întrebarea în aer.
— Ar vrea el, Iocan, să ajungă primar, dar are dreptate Cocoșilă! Înțelegi?
Ion al lui Miai nu înțelegea și se uita sârguincios și zadarnic la Cocoșilă. Îi părea totuși bine că într-un fel sau altul ia și el parte la dezbateri. Fiindcă se făcuse iarăși o tăcere de-o clipă, n-o lăsă să scape:
— Are dreptate Cocoșilă! spuse el. Gheorghe Brătianu… Dinu Brătianu…
— Ești prost! îl întrerupse Cocoșilă cu nepăsare, fără să-i explice însă de ce, iar Ion al lui Miai se zăpăci și se roși.
Din Vasilescu surâse. Se uita la Cocoșilă atent, cu o bucurie ciudată în priviri. Nu zicea nimic, stătea acolo pe marginea poienii, între Ion al lui Miai și Marmoroșblanc, și asculta atent și liniștit. Nici pe el nu-l lua nimeni în seamă, dar el părea bucuros de acest lucru. În curând lângă grupul lor de trei se alătură un al patrulea, un om cu o înfățișare întunecată. Când acesta se așeză, Din Vasilescu parcă tresări, se strânse să-i facă loc pe butuc. Noul venit era un om rău și neprietenos de care lumea se cam ferea. Îl chema Țugurlan.
— Mă, Iocane, eu te susțin, zise Moromete ca și mai înainte, fără să-și ia ochii de pe ziar, dar are să te mai vază cineva cu barosul prin fierărie? Aia e întrebarea!
— Hai, Moromete, lasă-l pe Iocan, dădu cineva glas nerăbdării tuturor. Hai, dă-i drumul!
De fapt Moromete întârzia ca un școlar care nu e sigur pe el; citea întâi în gând:
— Auziți ce zice regele! spuse el și îndată se făcu tăcere deplină. Auziți ce zice majestatea sa, adăugă rotunjind mieros pe „majestatea sa“.
Începu apoi să citească, deodată, cu un glas schimbat și necunoscut, parcă ar fi ținut el un discurs celorlalți. Avea într-adevăr în glas niște grosimi și subțirimi ciudate cu opriri care scormoneau înțelesuri nemărturisite sau încheieri definitive care trebuiau să zdrobească de convingere pe cei care ascultau.
Marele congres agricol
Abia și-a încheiat discursul său domnul ministru al agriculturii, că fanfarele au intonat solemnul imn și însoțit de suita Sa și-a făcut apariția în sala congresului „Primul agricultor al țării“, Majestatea sa Regele Carol al II-lea.
Întâmpinat la tribună de cei prezenți, Majestatea sa Regele a rostit un discurs.
Discursul Majestății sale Regelui
Domnilor, Am fost informat că congresul dumneavoastră este un congres de specialiști, agronomi și ingineri. Iau cuvântul aici ca unul interesat în chestiunile pe care le dezbateți și care am chiar oarecare experiență. Mi-ar fi plăcut poate ca acest congres să fie un congres al „gospodarilor“, pentru că, după mine, specialiștii noștri sunt încă departe de a fi gospodari. Știu acest lucru, pentru că agricultura m-a pasionat… Domnilor, a devenit o lozincă să se spună la noi că agricultura este ocupațiunea principală a românilor, am spus-o și eu, dar din nenorocire, dacă este ocupațiunea manuală principală a românului, nu este totdeauna și ocupațiunea lui mintală…
Moromete se opri și rămase cu privirea țintă în ziar. Tăcerea continua.
— Hehe! izbucni pe neașteptate Dumitru lui Nae și râsul său gâlgâi puternic și leneș mai departe. He, he, he, ia uitați-vă cum a rămas Moromete.
— Adică, se răsuci Moromete spre Cocoșilă, lăsând pentru moment ziarul la o parte, adică ocupațiunea ta mintală, Cocoșilă, e la alte prostii!
Cocoșilă nu răspunse, se uita invidios la Moromete care știa să găsească în ziar astfel de lucruri.
— Primul agricultor o fi mergând și el la plug? dădu Dumitru lui Nae tonul comentariilor.
— Merge, de ce să nu meargă? zise Iocan. Când se desprimăvărează iese cu plugul din curtea palatului și se duce și el la arat.
— O fi având pământ? se interesă cineva.
— Are! afirmă Cocoșilă. Are așa, cam vreun lot și jumătate!…
— Nu cred, se îndoi cineva. Are mai mult, că trebuie să-l țină și pe-ăla micu, pe Mihai… Trebuie să-i dea să mănânce.
— Ești prost! reflectă Cocoșilă. Ăla micu are lotul lui de la mă-sa!
— În fine! încheie Moromete aceste scurte observații și apucă din nou ziarul în mână.
Pe frontul luptelor din Spania
Tragedia orașului Guernica
Călcând pentru a doua oară hotărârile Comisiei de neintervenție, o escadrilă de avioane germane a bombardat timp de șase ore orașul Guernica lipsit de apărare. Avioanele au coborât la patruzeci de metri, mitraliind populația civilă care alerga îngrozită prin orașul incendiat. Din zece mii de locuitori au mai scăpat opt sute, restul pierind în flăcări, sub dărâmături, sau uciși de piloții care îi urmăreau de la mică înălțime.
Moromete se opri și din nou se așternu tăcerea. Aproape toți cei adunați aici făcuseră și ei războiul, dar nu cunoșteau avioanele.
— Cum dracu să tragi cu mitraliera din avion! se miră cineva.
Dar nimeni nu-i explică. Țugurlan se uita la toți cu o privire înceată și dușmănoasă. El rupse tăcerea cu un glas răgușii;
— Uite-așa ar trebui p-aici pe la noi, amenință el, și chipul lui întunecat, ras proaspăt, se făcu vânăt.
Alături de el, Din Vasilescu tresări din nou și se strânse parcă să-i facă și mai mult loc. Lui Țugurlan nu-i răspunse nimeni. Abia într-un târziu Moromete spuse împăciuitor:
— Lasă, măi Țugurlane, să trăiască lumea în pace! N-ajunge cât moare pe-acolo?!
Dumitru lui Nae dădu iar semnalul, mirându-se cu gura mare:
— Ce dracu o fi acolo în Spania; ce caută Neamțul acolo?!
— Ce să caute?! răspunse Cocoșilă. Vrea s-o ia pe coajă!
— Nu-i vine neam să stea, spuse din nou Dumitru lui Nae. A uitat ce-a pățit la Mărășești.
— Tu spui asta, Dumitre, ca și când toți nemții ar ști ce le-am făcut noi la Mărășești! observă Moromete.
— Păi să știe, fir-ar ai dracului!
— Ești prost! reflectă Cocoșilă îngăduitor. Neamțul e ca alde Ilie al lui Udubeașcă, explică el. Îl punea jos alde Voicu Câinaru și-l bătea de îl snopea. Pe urmă se pomenea iar cu el. „Bine, mă, Ilie, îi spunea atunci al lui Câinaru, nu te bătui eu pe tine alaltăieri?“ „Ce-are a face!“ zicea al lui Udubeașcă.
— Și îl bătea iar?
— Da!
— E și ăsta un punct de vedere! observă Moromete, apucând din nou ziarul.
În acest timp Din Vasilescu se ridicase de pe butuc și se așezase pe vine ceva mai încolo, la marginea șanțului. Ploaia umpluse șanțurile și unul din copiii lui Iocan umbla cu picioarele prin apă.
— Bă, peșoacă, ia vin încoace, chemă Din Vasilescu în șoaptă și, când copilul se apropie, Din Vasilescu îi arătă ceva sub podișcă. Bagă tu mâna acolo, îi spuse, și dă-mi niște pământ de-ăla galben…