https://blog.revistaderecenzii.com
Moromete era acasă, dărâmase poarta și își făcea una nouă. După ce plătise cu bani de la Aristide partea de fonciire pe care i-o cerea Jupuitu și amânase jumătate din ea până spre toamnă, se dusese a doua zi la gară și cumpărase cu restul de bani o căruță de uluci. Nu se mai putea, atât poarta de la drum cât și gardurile grădinii se înnegriseră și putreziseră de tot, trebuiau altele. Începuse întâi cu poarta de la drum, și lucrase la ea două zile. Acum era pe sfârșite cu poarta și nu se grăbea deloc să treacă la grădină: o poartă sau un gard le pui o dată la zece ani, dacă nu chiar la mai mulți.
— Asta depinde de ulucă, Dumitre, îi spunea Moromete lui Dumitru lui Nae care tocmai făcea observația de mai sus. Depinde de ulucă, repetă el. Asta care am luat-o eu, explică el, e ulucă bună. E fag!
— Nu prea ai stacheții buni! observă Dumitru lui Nae după câtva timp, și glasul său făcu ca pe o distanță de zece-cincisprezece case toată lumea să audă ce fel de stacheți avea Moromete.
Era și Cocoșilă acolo. Alături, cu un topor în mână, Paraschiv ascuțea ulucile pe un trunchi. Niculae stătea pe vine lângă tatăl său și pândea când să-i dea cuie. Fără să se uite, Moromete lua cuiul din mâna întinsă a lui Niculae, îl potrivea îndelung, uitându-se de câteva ori în spate să vadă dacă ștachetele va fi prins drept în mijloc, apoi cu tesla împrumutată de la Dumitru lui Nae bătea adânc uluca, mai stăruind apoi și cu lovituri nefolositoare asupra cuiului care pierise în lemnul alb vrând parcă să spună că e de dorit ca acest cui să nu mai iasă niciodată de acolo.
— Era unul al dracului, unul Nastratin, zise Cocoșilă scuipând subțire înaintea sa. Și-a pus poarta pe foc și pe urmă tot el s-a supărat!
— Niculae, adu ulucile! ceru Moromete.
Paraschiv se oprise din ascuțit. Ridică toporul și continuă să ascută mai departe. Hotărâse plecarea la București chiar în seara aceasta și era supărat că Nilă întârzia să se întoarcă cu caii de la izlaz. Era furat de gânduri.
— Ce ziseși tu, Cocoșilă? întrebă Moromete. Paraschive, bate tu astea care au mai rămas.
Moromete lăsă tesla jos și se căută prin buzunare să găsească o hârtie. O găsi și i-o întinse lui Cocoșilă sub nas.
— În locul unde e poarta asta era gol, spuse Cocoșilă în timp ce umplea cu tutun foița lui Moromete. Poarta mică o pusese și p-aia pe foc și venea cum ași veni eu la tine, intra prin golul ăsta mare.
— Cine, mă?! întrebă Moromete sâcâit că nu înțelegea. Apoi înțelese: Aha, când venea cineva pe la el!
— Așa, mă! Și ăsta striga din casă, de la geam, că de ce intră pe poarta mare (adică prin locul pe unde fusese poarta mare!), să intre tot pe poarta mică! Cum e, Niculae?
— „Într-o zi Nastratin Hogea, lemne de foc neavând“, spuse Niculae începutul acelei povești.
— Păi ce dracu îi mai păsa lui pe unde intră?! se miră leneș Dumitru lui Nae.
— Păi îi păsa! zise Moromete așezându-se jos, cu țigarea în gură. Să nu uite omul unde-a fost poarta! Nu trebuie să uităm ce-a fost, mai adăugă el. Poate facem la loc ce nu mai e…
Niculae îi dădea acum cuie lui Paraschiv. Într-o vreme nu se știe ce văzu el la fratele său că în loc să ție cuiele cu vârful în jos, cum le ținuse până atunci, le întoarse, și zâmbind viclean, le ținu în așa fel că Paraschiv când întinsă mâna se înțepă în ele.
— Mă, dar prost mai ești! bolborosi Paraschiv cu dispreț îngăduitor. Nu așa!
— Dar cum? întrebă Niculae nevinovat.
— Invers.
Dumitru lui Nae se ridică alene de jos, de pe iarbă.
— Mă duc acasă! spuse el parcă nemulțumit de ceva. Paraschive, vezi să nu știrbești tesla aia!
Paraschiv ridică fruntea și se uită la el:
— Păi dar ce, bă, nea Dumitre, eu bat cuiele cu tăiușul?
Înalt cum era, Dumitru lui Nae văzu peste garduri ceva care îl făcu atent.
— Trece Țugurlan, spuse el și rămase în picioare. Unde dracu s-o fi ducând?! se miră apoi fără nici un rost și fiindcă nimeni nu zise nimic, își dezveli dinții și mai adăugă: păzea, Cocoșilă!
Spre uimirea lor, Țugurlan, care se apropia încet pe lângă garduri, când, ajunse în dreptul porții lui Moromete, se opri și se uită înăuntru.
— Ce e, Țugurlane, îl cauți pe Cocoșilă? zise Dumitru lui Nae destul de străveziu.
— Vezi să nu te caut eu pe tine, răspunse Țugurlan și împinse poarta nouă a lui Moromete și se apropie de locul de sub salcâm unde acesta și Cocoșilă stăteau jos.
O clipă se uitară țintă la el, apoi își feriră privirile.
— Bună-ziua! zise Țugurlan cu glasul său neprietenos, și ceilalți, de uimire, uitară să-i răspundă.
— Să trăiești, Țugurlane! răspunse în cele din urmă Moromete cu un glas curat și grăbit. Uite mai dăm și noi din coadă până vine secerea; că după ce vine… Niculae, porunci apoi Moromete stăpân pe sine, adu un scaun lui nean-tău Țugurlan!
Dumitru lui Nae nu mai plecă, iar Cocoșilă arăta ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic între el și Țugurlan. Când Niculae aduse scaunul, Țugurlan se făcu că nu vede și se așeză și el jos pe pământ. Rămase apoi tăcut și așteptă tot așa cum așteptau și ei, având aerul că a venit așa degeaba și că are de gând să stea așa degeaba cât timp au să stea și ei. Cineva trecu pe drum și din pricina ulucilor albe nu-i văzu pe cei din curte.
— Ce mândrețe de om mai e și Vasile ăsta al lui Tăbârgel! zise Moromete urmărindu-l cu privirea pe cel care trecea. Cică își bate muierea în curte să-l vază toată lumea, iar aia strigă în gura mare: „Aoleo, fire-al dracului, p-aici n-ai dat!“
— He, he, he! zise Dumitru lui Nae cu plăcere. Păi a prins-o de vreo două ori cu unul al lui Trăilă; și cică îi zise „fire-ai a dracului cu…“
— Țigani, întrerupse Moromete, și schimbă repede vorba. Mai bate un cui în uluca aia, Paraschiv. Jos mai bate un cui, că e stachetul mai gros.
Din curtea lui Tudor Bălosu se auzi glasul spălat al lui Victor, care îi spunea ceva lui tat-său.
— Am auzit că vecinul tău, Moromete, a mai cumpărat două pogoane! spuse Dumitru lui Nae, înțelegând că lui Moromete nu-i place să audă vorbindu-se deșuchiat.
— Așa e vorba! răspunse Moromete. Hm! făcu el după câteva clipe de tăcere. Iar îi „amendează“ alde Pisică pe copiii ăia ai lui. A trecut p-aici pe la mine după ce a vorbit cu Tudor Bălosu. Alaltăieri. „Ce faci, Traiane, iar vinzi pământ?“ îl întreb. „Nu vând, zice, îi amendez iar pe copiii ăia.“ „Mai ai?“ zic. „Ce?“ „Pământ.“ „Gata! zice. Nu mai vând decât astea două pogoane. Mai am două, le păstrez pentru tutun.“
Omul despre care pomenea Moromete era cizmarul satului. Avea o droaie de copii pe care cizmarul îi „amenda“ mereu vânzându-le pământul.
— He, he, he! râse Dumitru lui Nae gânditor. Nu știu ce dracu are să facă el cu copiii ăia când s-or face mari.
— Păi ce vreai sa facă, Dumitre! se miră Moromete. Când s-or face mari și le-o veni vremea să se însoare o să le spună alde tat-său: „De vândut pământul, vi l-am vândut, de învățat să fumați, v-am învățat, de băutură mai învățați și singuri!“
— He, he, he! râse Dumitru lui Nae, de astă dată cu satisfacție, așezându-se mai bine pe pământ. Zău, mă? Ce vorbești!
Între timp, aproape pe neobservate, mai veniseră vreo câțiva inși care se așezaseră pe iarbă fără să se anunțe prin bună-ziua; erau vecinii lui Moromete. După felul cum vorbise, Moromete părea să aibă ceva nou de spus despre Traian acela, deși ceilalți știau tot ce se putea ști despre el. Acest Traian Pisică nu vânduse din lot chiar îndată ce-l avusese. Dimpotrivă, ambiția lui fusese să-l mărească și într-un fel chiar izbutise, plătindu-și titlul de împroprietărire și impozitele din cizmărie. Muierea lui însă îi strică planul; începu să-i toarne la copii. Întâia oară îi făcu doi gemeni, apoi după aceea patru copii în mai puțin de șapte ani, apoi iarăși doi gemeni și încă timp de șapte ani, alți cinci copii. În acești ani, iarna sau vara, pe vreme rea ori în zile frumoase de primăvară, cine trecea prin dreptul casei cizmarului trebuia să-și pună amândouă mâinile la urechi și să grăbească pașii. Zarva celor treisprezece copii ai lui semăna cu aceea pe care o fac țiganii pribegi când chefuiesc ori se iau la bătaie. Pe seama gălăgiei și urletelor care se auzeau uneori din casa lui, femeile spuneau în mod firesc când era vorba să fie pricepută mai bine neorânduiala sau dezmățul din vreo familie: „Ca la alde Pisică“.
— Cine? Pisică, mă Dumitre?! exclamă Moromete văzând că Dumitru lui Nae își întinsese picioarele lui lungi, pregătindu-se să asculte. Păi voi nu știți nici unul cu cine avem noi de-a face aici în sat, anunță el cu glasul acela nepărtinitor, care parcă nu era al lui. Să cauți în toată România, de la munte la baltă, și la turci să căutați și altul ca el nu mai găsiți.
Cocoșilă, gelos de ceea ce avea să urmeze, îl întrerupse pe Moromete spunându-i că minte, e prost. Moromete răspunse că nu-nu, nu minte! Și ca să convingă pe ceilalți care ascultau, începu cu o falsă înflăcărare și seriozitate să se înjure la persoana a treia că ceea ce spunea el e adevărat. Atunci Cocoșilă îi răspunse că dacă e vorba pe așa, să răscolești în toată lumea și unul ca Parizianul n-ai să mai găsești! Moromete vru să-i dea lui Cocoșilă replica cuvenită, dar ceilalți îl apucară de mâini și-i potoliră cu șiretenie falsa lui înfierbântare.
— Hai, Moromete, lasă-l pe Cocoșilă, spune de ce zici că nu mai găsești altul ca Pisică…
— Nu există, domnule!… exclamă Moromete și ridică mâna în sus și se înjură din nou la persoana altuia că nu există.
Cineva care nu l-ar fi cunoscut pe Moromete, ar fi putut crede că între el și Pisică s-a petrecut ceva neobișnuit. De fapt nu se petrecuse nimic. Moromete se dusese într-o dimineață să-i vadă pe-ai lui Pisică ce fac ei când dorm atâția copii, cum se scoală, ce le spune Pisică, ce face el și muierea, dacă se pun la masă și în general cu ce se ocupă această familie și mai ales din ce cauză e atâta zarvă, și zbierete, și gălăgie, și răcnete care se aud de la cinci kilometri.
— Am fost într-o dimineață la el!… Trebuia să mă duc în ziua aia pe la obor și n-aveam cu ce să mă încalț, începu Moromete, mințind din capul locului.
— Ține, mă, cuiele aicea, Niculae, unde te uiți?! se răsti în clipa aceea Paraschiv.
— Ce faci, mă, acolo?! se miră Moromete, uitându-se la Niculae, care și el se uita la tatăl său cu niște ochi sticlind de nerăbdare. Muierea zice: „Ia cizmele și du-te cu ele să ți le dreagă, le-au ros șoarecii acolo în pod“. Iau cizmele și plec spre Pisică. Erau ele bune, trebuia numai să le bată niște cuie pe talpă, că aveau tălpile desfăcute. Intru înăuntru și, bună dimineața, bună dimineața! Pisică cu ai lui în pat! „Uite, mă, Traiane, trebuie să mă duc pe la obor și e noroi afară, nu e bun bocancul, bate-mi acilea câteva cuie și unge-le cu ceva“, îi spui eu. Nu știu dacă ați mai fost vreunul în casă la el. Tu ai fost vreodată, Cocoșilă?
— N-am fost!
— Păi tu unde-ți pingelești bocancii?
— Eu mi-i pingelesc singur.
— Nu știu, dar eu n-am mai văzut paturi ca ale lui Pisică. Eu zic că zece paturi de-astea de-ale noastre nu fac cât unul de-al lui. Dar ca să nu zic zece, zic cinci. Erau așezate acolo în magazia aia a lui, fiindcă așa de mare e odaia unde stau ei, ca o magazie. Când să mă așez pe scaun, o dată mă pomenesc că mă apucă cineva de gât și se încleștează de spinarea mea; întorc așa mâna spre ceafă, îl apuc de păr și îl dau jos și mă uit la el: un ăla ca un gherlan, de-o șchioapă, se uita la mine și făcea au! ooo! au! ooo!
— Ții, mă, cuiele astea aici, sau acuma îți dau una după ceafă! amenință Paraschiv de lângă uluci.
— Ține cuiele acolo, Niculae, zise Moromete. Era băiatul ăla al lui, micu și mutu. Pisică, din pat, când vede gherlanul ăla pe mine, bate din palme: „Sfârfâlică, zice, na la tata din țigare!“, „Hai, mă Traiane, zic eu, scap oborul, vreau să cumpăr niște cartofi, ce faci?“ Traian în loc să răspundă îl văz că-și umflă pieptul și o dată urlă de răsună toată magazia: „Deștepta-rea!“ Știți? Ca la armată! Ei! zic eu! Ce să-i faci? Aici trebuie instrucție! Nici n-apuc eu să-mi vin în fire, că îl văz pe gherlanul ăla că sare de lângă tat-său! Așa cum era, fără izmene și cu burta goală, începe să țopăie și să joace sârba peste spinările ălora care dormeau. Știți cum sărea? Peste nasurile lor, peste ochi, peste capete, pe grumaji. Sărea și mormăia! Încep urletele! Au, chiu, jap! Țin’te nene! începe păruiala! Mă uit la Traian și la muierea lui… Nimic! Muierea căsca și cu pieptenele în mână începuse să se țesale. Traian își răsucea țigarea și numai așa, din când în când, ridica fruntea: „Sfâr-fâ-li-că! zicea, na la tata din țigare, lua-te-ar dracii!“ Din paturile lor, copiii au sărit jos și acolo în fața mea a început o viermuiala… Trei-patru din ei, ăia mai mari, căutau să-i desfacă, dar ce să desfaci, că uite așa le umblau cracile pe sus; și se rostogoleau; și se dădeau de-amboua; și se loveau la burtă; și pârâiau cămășile de pe ei; și se bășeau; și le curgea sânge din nas! Traian, din pat de-acolo uite-așa spunea, știți, întâi încet și subțire: „Sfâr, și pe urmă tot mai gros, fâ-li-că!“ „Traiane, strig eu, dă, mă, în ei, că-și fac cămășile ferfeniță!“ „Păi tot nu le iau eu altele“, zice. „Bine, dar dă în ei, de ce îi lași să urle așa?“ „Dacă dau în ei, atunci să vezi urlete, Moromete“, zice el.
— Ce-ai cu mine, nene, ești nebun? strigă Niculae indignat.
— Ce-ai cu el, Paraschive?! se miră și Moromete, dar Paraschiv bătea în ulucă mânios și nu răspunse. Ține-i bine cuiele, Niculae! Auzi, Cocoșilă? Cum crezi tu că s-au astâmpărat cei treisprezece copii ai lui Pisică? Crezi că de bunăvoie? Nu, fiindcă unii intraseră pe sub paturi și se gâtuiau pe-acolo; alții pe după sobă, alții puseseră mâna pe calapoade și se pocneau cu ele… Și în timpul ăsta muierea lui Traian taman se terminase de țesălat. După ce termină ea așa, o văzui că se ridică în picioare, înfige pieptenele sub grinda casei, își duce o mână la ureche, își vâră un deget în ea și începe să-l miște așa repede ca și când i-ar fi intrat ceva înăuntru. „Ei, Ciulco, ia uite, ia! ia uite, ia!“ La glasul ei văzu că una dintre fete se oprește din zbănțuit și când o vede pe mă-sa cu degetul în ureche rămâne cu ochii beliți. Mă-sa, iar: „Ciulco, ia uite, ia!“ Fata, e una mică de vreo șase ani, seamănă cu tat-său, se apucă cu mâinile de păr, se lasă pe vine și începe să urle ca în gură de șarpe. De ce urla ea, exclamă Moromete nedumerit, n-am putut să pricep! Chestia e că s-a făcut liniște, muierea și-a scos degetul din ureche și fata a tăcut și ea dintr-o dată. Știți? Odată a tăcut!… Îți spusei adineauri, Dumitre, de tutun! Moromete se opri și se uită la Cocoșilă: fiindcă veni vorba de tutun, spuse el cu alt glas, mai dă-mi o țigare, Cocoșilă! Tu nu fumezi, Țugurlane?
— Nu, răspunse Țugurlan răgușit.
— Alde Traian Pisică, continuă Moromete, pune numai tutun pe pământul lui. Când am fost eu cu cizmele, după încăierarea de dimineață, care mi s-a părut că ține loc de mâncare, îl văz pe Traian că se ridică din pat și strigă: „Haida! gata! Toată lumea la păpușit tutun“. A ieșit liota afară, s-a suit în pod și s-a întors cu șiruri de tutun; umpluseră casa; doisprezece inși; făceau păpuși și fumau! Afară de doi mai mici și de fete, toți fumau. Traian zice că el câștigă cu pusul tutunului mai mult decât scot eu de pe un lot. Ei, pe urmă s-a așezat el pe un scaun și a început să-mi dreagă cizmele. Îmi dregea cizmele și îl chema pe ăla micu: „Sfârfâlică! Na la tata din țigare!“ Și scotea țigarea din gură și-i dădea ăluia să tragă din ea.
Dumitru lui Nae își mișcă fălcile și rămase cu dinții dezveliți, într-un râs mut, cu privirea sticlind de satisfacție. După ce își mâncă astfel plăcerea pe care i-o făcuse Moromete, se miră:
— Și ce dracu face el cu banii de pe pământ?!
— Păi nu-i trebuie să-i bea, Dumitre? exclamă Moromete nedumerit că încă nu se înțelesese bine acest lucru.
— Gata poarta, Moromete! zise Cocoșilă uitându-se la Paraschiv, care bătea ultimul cui.
Moromete se uită și el gânditor la Paraschiv. După câteva clipe de tăcere își lăsă fruntea între genunchii desfăcuți și se îndoi.
— Nu e gata! spuse el. Mai trebuie un vițel care să se uite la ea!
Se ridică apoi să vadă cum a bătut Paraschiv ulucile; ceilalți înțeleseră că au stat destul și se ridicară să plece.
— Hai, Țugurlane, mergi la fierărie? zise Dumitru lui Nae uitându-se la secerile lui Țugurlan.
— Păi, Țugurlan a venit pe la mine, ce să caute la fierărie? se miră Moromete cu spatele.
— Văz că e cu niște seceri!
— Aia e altceva! zise Moromete. Dar cu tine ce e, Cocoșilă? îl întrebă apoi pe Cocoșilă. Parcă îți lipsește ceva…
— Niște parale! zise Dumitru lui Nae rar, și cuvântul parale se urcă în salcâmi și pluti limpede prin împrejurimi. He, he, he, uite la Cocoșilă, se înveseli el, parcă ar zice că nu-i trebuie!
— Fugi că ești prost! mormăi Cocoșilă supărat nu se știe de ce și ieși pe poartă agale, fără să-și ia ziua-bună. De altfel tot așa făcu și Dumitru lui Nae, iar Moromete nici nu-și întoarse spatele; se despărțeau ca și când s-ar fi înțeles să se vadă îndată în altă parte. Cocoșilă era totuși supărat. Moromete spusese: „Țugurlan a venit pe la mine“, ceea ce însemna că se purta prietenos cu unul cu care el, Cocoșilă, era certat. Asta nu se făcea!
— Ei, ajunge! Strângeți de pe-aici!
Moromete lăsă poarta și veni lângă Țugurlan. „Strângeți de pe-aici și plecați“, înțeleseră Paraschiv și Niculae.
— Ce mai faci, Țugurlane? zise Moromete în treacăt, așteptând ca Paraschiv și Niculae să plece de acolo.
Avea totuși un glas deosebit pe care nu-l avusese mai înainte.
— Ce să fac! mormăi Țugurlan răgușit de atâta tăcere. Bine.
— Apucă-te de gardul de la grădină, Paraschive, că până mâine trebuie să-l terminăm și pe el, mai spuse Moromete în timp ce Paraschiv se îndepărta.
„Până mâine ai să vezi tu ce-o să fie“, îi răspunse Paraschiv în gând.