https://blog.revistaderecenzii.com
XI
Țugurlan continua să tacă. Ceea ce văzuse și auzise aci era același lucru, aceeași vorbărie fără noimă pe care o mai auzise și la fierărie și fără de care acești oameni se pare că nici nu puteau trăi. Acolo, ziarul fusese acela în jurul căruia amețiseră învârtindu-se, aci, povestirea lui Moromete despre Traian Pisică. Ceea ce îl uimise însă pe Țugurlan și îl făcuse să părăsească gândul de a-și mai bate joc de ei, era faptul că ei pluteau pe apa aceasta a lor cu atâta seninătate, încât era cu neputință să nu-ți dai seama că acest fel de a fi era de fapt bucuria și libertatea lor. Dacă ar mai fi avut și niște parale, cum spunea Dumitru lui Nae, n-ar mai fi dorit nimic nici pentru ei, nici pentru alții. Moromete cel puțin se pare că chiar ajunsese acolo, adică să-și ajungă lui însuși cu ce avea. Era sănătos, avea copiii sănătoși, avea două loturi de pământ, era un om deștept care îți făcea plăcere să stai cu el de vorbă (Țugurlan trebuia să convină că un om supărat nu putea asculta povestirea lui Moromete despre Pisică fără să nu uite o clipă de supărarea lui) și pe lângă toate acestea mai era și un om bun. Acum, la sfârșit, Țugurlan nu se mai îndoia că Moromete avea să-l împrumute cu bucate fără să stea pe gânduri. Ce om ciudat! Dar la urma-urmei, de ce se purta el așa de prietenos? se întreba Țugurlan. Nici rudă nu era cu Țugurlan, nici prieten, nici prieten cu un prieten de-al lui Țugurlan!
— Ce e cu prostul ăla de Cocoșilă? se pomeni Țugurlan întrebând. Tot el mă înjură, și tot el e supărat?
Abia mult mai târziu avea să-și dea seama Țugurlan pentru ce simțise el nevoia să se împace cu Cocoșilă. Și nu era vorba numai de Cocoșilă. Întrebările lui din ultima vreme porniseră de fapt din această nevoie de a se împăca cu lumea, dar el încă nu-și dădea seama de acest lucru.
— Păi nu, zice că tu l-ai înjurat întâi, explică Moromete cu o anume veselie care de fapt ținea partea lui Țugurlan.
— Păi așa și pe dumneata te-am înjurat și dumneata de ce nu te-ai supărat? se răsti Țugurlan și în aceeași clipă se făcu roșu ca para focului.
— Nu, pe mine m-ai combătut, zâmbi Moromete, scuipând subțire printre genunchi. Aia e altceva!
Țugurlan arăta cuprins de o puternică emoție. Niciodată nu făcuse ceea ce făcea acum.
— Moromete, spuse el cu o voce scăzută, intensă. Uite, ascultă-mă aici… dumneata ești singurul care meriți loturile pe care le ai!
— Ei, nu mai spune, mă, Țugurlane? se înveseli sincer Moromete.
— Da! Să ții minte asta de la mine! spuse Țugurlan cu un glas profetic care îl făcu pe Moromete să tresară. Acuma, uite de ce m-am oprit la dumneata… Împrumută-mă cu un sac de porumb.
— Mă, Țugurlane, n-am porumb! exclamă Moromete. Grâu dacă vrei!
— Dă-mi grâu, că găsesc eu să-l schimb.
— Ai sac?
— Am acasă.
— Ia cu sac cu tot și mi-l dai tu îndărăt.
Moromete se ridică în picioare. Țugurlan apucă secerile și porni spre poartă.
— Trec după ce mă întorc de la fierărie, spuse el și se îndepărtă repede pe lângă garduri.
Iar spre seară, când plecă de la Moromete cu sacul în spinare, toată lumea află și se miră și nu înțelese nimic din această neobișnuită purtare a lui Țugurlan.
Acasă, el îl găsi apoi pe cumnatu-său Grigore Armeanca, care îl căutase și duminica trecută. Muierea îl întrebă pe Țugurlan de la cine luase el un sac cu grâu și se îngrijoră: nu cumva s-a împrumutat iar la Tudor Bălosu sau Crâșmac?!
— Ei, ia spune, Grigore, ce s-a întâmplat? se adresă Țugurlan cumnatului său după ce o liniști pe muierea lui spunându-i de la cine a împrumutat grâul. Am vrut să trec eu pe la tine, dar n-am avut vreme, am lucrat zilele astea la gară, la siloz.
Țugurlan avea de la moșie doar două pogoane pământ, deoarece nu-i convenea să dea maiorului jumătate de pe un număr mai mare de pogoane. Alții luau mai mult, Ion al lui Miai, de pildă, muncea vreo opt pogoane. Anul acesta Țugurlan câștigase mai bine lucrând cu ziua la gară, unde se construia un siloz.
— Ascultă, cumnate, ce să fac eu cu ăștia ai lui Aristide? Alde Tache vrea să mă dea afară! spuse Grigore Armeanca după ce Țugurlan se așeză lângă el pe prispă.
Țugurlan nu zise nimic. Cumnatul său era de mult mecanic la moară și din asta trăia, n-avea nici el pământ. Numai că dându-i această veste Grigore Armeanca, deși îngrijorat, avea pe de altă parte aerul că nu prea îi vine lui să creadă că o să i se întâmple chiar așa. Parcă ar fi vrut să-i spună Țugurlan ce-o să i se întâmple.
— Ascultă, cumnate, te dă sau nu te dă afară? întrebă Țugurlan uitându-se la el curios. Ți-au spus ei că or să te dea afară?
— Nu mi-au spus ei, mi-a spus alde Isosică.
— Și alde Isosică de unde știe?
— I-a auzit vorbind.
Părea limpede, dar Grigore Armeanca ar fi vrut să nu fie adevărat.
— Uite de ce, explică el, dacă ei mă dau afară, eu pot să-i dau în judecată și să-i pun să-mi plătească locul. Eu pot să nu cer bani pentru loc, și atunci ce-au să facă, au să mute moara de pe locul meu?
— Nu înțeleg! se miră Țugurlan. Moara lui Aristide e așezată pe locul tău?
— O parte.
— Păi atunci ce-ți mai pasă! se miră din nou Țugurlan. Dar tot nu înțeleg. Moara lui Aristide e chiar pe locul tău?
— A vrut el s-o facă dincolo în vale, dar la mine e taman locul unde se întâlnește șoseaua de la Tătărăști cu drumul dinspre Ciolănești și pe vremea când a făcut-o el mai avea Crâșmac moara aia cu piatră. Nu s-a mai dus nimeni din partea asta la moara lui Crâșmac, a știut el Aristide ce face!
— Păi acolo parcă e o măgură! se miră mai departe Țugurlan.
— Păi partea aia de măgură e a mea și Aristide credea că e a comunei; când i-am spus a zis că o să ne înțelegem noi, o să mă ia să lucrez la moară. Ei! Și iese acuma fi-său, Tache, din școala de meserii și vrea să fie el mecanic! Asta e povestea!
— Păi, Tache ăla parcă vrusese Aristide să-l facă popă!
— A rămas repetent! spuse Armeanca făcând un gest de lehamite.
— E limpede, spuse Țugurlan după câtva timp de tăcere. O să te dea afară!
Nu era însă deloc limpede, Grigore Armeanca nu-i spunea totul. Era o poveste pe cât de simplă pe atât de uluitoare pe care n-o știa decât Grigore Armeanca. El vroia acum să se folosească de ea ca să nu fie dat afară, dar nu știa dacă o să izbutească și de aceea venise să se sfătuiască cu cumnatul său. Era vorba de faptul că proprietarii furau de mult grâul și, floarea-soarelui din cele trei sate care măcinau la ei. Ideea o avusese Năstase, fratele cel mare al lui Aristide, care era coproprietar.
Moara avea o țeava de scurgere pentru rămășițe (irimic) și la început, pe când mai exista încă moara lui Crâșmac, acest irimic omul și-l lua acasă la păsări, dar după ce moara lui Crâșmac fusese părăsită, Aristide făcuse ca pe nesimțite irimicul acesta să fie considerat ca făcând parte din uium.
Văzând că oamenii înghit mica hoție, Năstase plănuise pe cea mare, care îi izbutise pe deplin. Furtul se făcea sub ochii lor, printr-o a doua țeava de scurgere, nu prea ingenioasă, care pornea chiar de la coș. Oamenii care măcinau se sprijineau chiar cu mâna de ea, fără să le treacă prin cap ce fel de scurgere avea țeava aceea. Ei controlau doar irimicul, să nu fie prea mare, adică nu cumva ca proprietarii să tragă o dată cu irimicul și boabe curate.
Țeava nu era prea ingenioasă, dar ideea era, fiindcă tragerea se făcea pe nesimțite și cu anii devenise lege că la o moară cu valțuri nu iese sută la sută făină. Furtul se stabilizase cam la un kilogram din șaptezeci și cinci și aducea într-un an de zile câteva vagoane de grâu și floarea-soarelui. Năstase nu ajunsese totuși la acest rezultat fără să lupte împotriva amenințării de a fi descoperit. Legând băierile sacului, țăranul avea nu o dată nedeslușita impresie că lipsește ceva… Nu mult, era adevărat, dar de ajuns ca să-l facă să se uite dintr-o parte la coproprietar, să întârzie bănuitor cu mâna la gura sacului… Dar Năstase, care avea grijă să fie totdeauna acolo, devenea deodată grăbit, striga „altul la rând“, îl înghesuia pe om fie cu vorba, fie împingându-l ușurel să facă loc…
— Eu zic că n-or să îndrăznească ei să mă dea afară. Dacă o să mă dea, am să spun la toată lumea hoțiile pe care le fac ei acolo de ani de zile, spuse Grigore Armeanca pe gânduri.
Țugurlan se făcu atent:
— Ce hoții? întrebă el.
— Cu cântarul… cu irimicul… se feri însă Armeanca.
— Prostii! spuse Țugurlan cu dispreț. Vreai un sfat de la mine? îl întrebă apoi scrutându-l liniștit.
— Da…
— Dacă te dă afară, dă-i foc la moară!
— Să mă bage în pușcărie?…
— Atunci… spuse Țugurlan și dădu din umeri supărat. „Atunci du-te dracului, de ce mai vii la mine să-mi ceri sfatul?!“ ar fi vrut să-i spună de fapt Țugurlan.
Grigore Armeanca încheie spunând că o să vadă el mai pe urmă. Țugurlan îl întrebă apoi ce-i mai fac copiii, mai vorbiră câtva timp, și la plecare Armeanca îi aminti că vaca lui, care fătase nu de mult, continua să dea o grămadă de lapte. De ce nu-l trimite pe Marin cu oala să-i dea niște lapte? Țugurlan răspunse că o să-l trimită.
Seara, Țugurlan întârzie iarăși să adoarmă, dar de astă dată nu din pricina întrebărilor. Întinzându-se sub așternut el simți cum se întoarce în el acea liniște adâncă și ocrotitoare a cărei bucurie, în cei peste patruzeci de ani pe care îi avea, Țugurlan n-o cunoscuse decât foarte puțin și foarte rar: o simțise mai puternic astăzi, când întârziase de dimineață pe prispa casei. Această liniște nu adormea întrebările și nici nu le dădea un răspuns, dar le dădea un înțeles. Pentru ce? Nu se știe pentru ce, dar dacă așa a fost făcut, așa o să rămână și n-are nici un rost să-și spargă capul dacă asta e bine sau rău. Iar dacă vreodată o să afle și de ce, o să fie cu atât mai bine!