https://blog.revistaderecenzii.com
XIII
Aproape de prânz ajunse la Udup. Spitalul de plasă era așezat la marginea satului și de departe semăna cu un conac boieresc. Acoperișul lui de țiglă se vedea de la cinci kilometri. Era înconjurat de o mulțime de salcâmi altoiți, cu coroanele ca niște măciuci uriașe, și de duzi stufoși și bătrâni din care se auzea de departe ciripitul gălăgios al păsăricilor…
Vasile Boțoghină opri sub unul din duzii din fața intrării și sări jos din căruță. Vatică se uită mirat peste clădiri și spuse arătând cu degetul înainte:
— De ce nu oprești în dreptul spitalului?
— Asta e spitalul, nu acolo, răspunse Boțoghină. Așa fac toți care nu-l cunosc, se opresc dincolo. Acolo stă doctorul! E casa lui! Stai jos și dă iarbă la cai!
Vatică sări jos, scoase căpestrele din capul cailor, le desfăcu șleaurile, luă din căruță un braț de paie amestecate cu iarbă și îl puse înaintea vitelor. Boțoghină dădu câtva timp ocol căruței, uitându-se pe sub sprâncene să-și dea seama de ceea ce se întâmplă în jurul lui, apoi intră încet în curte spitalului.
Intrarea în clădire avea niște scări de ciment negru care dădeau într-un coridor lung; atât scările cât și coridorul erau înțesate de țărani desculți; cu chipurile galbene și supte; de femei îmbrobodite strâns, cu privirile înțepenite și dârze, cu câte un copil în brațe sau de mână; de lucrători istoviți cu cămășile rupte pe ei și murdare; stăteau pe cele două bănci de lemn așezate de-a lungul pereților și așteptau. În afară de cei de pe scări și cei dinăuntru, pe lângă zidurile spitalului stăteau alții sub umbra duzilor în grupuri mici. Era timpul prânzului și unii întinseseră pe pământ legăturile cu care veniseră și începuseră să mănânce.
Vasile Boțoghină văzu încă din poartă mămăligile întinse pe iarbă și coridorul înțesat de oameni. Intră înăuntru și fiindcă pe bănci nu mai era loc se rezemă de tocul ușii pe care scria Consultații și începu să aștepte cu aceeași răbdare pe chip ca a celorlalți.
La un moment dat ușa se deschise dinăuntru fără veste și Boțoghină, care se rezemase puțin de ea, se clătină și se izbi de umărul doctorului care tocmai ieșea.
— Ce te proptești în ușă? Stai jos pe bancă! se supără doctorul.
Speriat, Boțoghină se trase într-o parte simțind cum obrajii îi ard de rușine. Doctorul își roti privirea peste oameni și spuse:
— Sunteți prea mulți azi, cine stă mai aproape să plece acasă și să vie mâine dimineață.
Dar toți parcă înțeleseră pe dos, adică să se apropie și să-i spună ce-i doare.
— Domnule doctor, de trei zile nu vrea să mai sugă, stă în brațe și doarme! Mi-e frică să nu-mi moară în brațe! I-au mai ieșit și niște pete roșii pe tot corpul. Nu știu ce să…
— Varsă mereu, domnule doctor, ce mănâncă, varsă! spuse altă femeie arătând copilul.
Alte glasuri se îngrămădiră strângându-se și înconjurându-l pe medic. Toată lumea se sculase de pe bănci și de afară câțiva chiar alergaseră înăuntru.
Medicul, un om scund și cam gras, cu niște trăsături înăsprite de soare și vânt, întocmai ca ale țăranilor, stătea liniștit în mijlocul bolnavilor și se uita peste capetele lor, reținut, cam aspru, cu o privire care arăta că ceea ce vedea el acuma era un lucru obișnuit pe care îl vedea de mulți ani.
El apucă de cămașă copilul uneia din femei, i-o ridică spre bărbie, dezvelindu-i burta și după ce se uită o clipă spuse:
— Fă-i o baie cu flori de mușețel!
Apoi se adresă unei alte femei, spunându-i să se ducă la sanitar, să-i dea niște prafuri, dar femeia cu copilul cu pete pe trup îi acoperi glasul:
— Domnule doctor, i-am făcut de trei ori, așa cum mi-ai spus…
Un om care stătuse până atunci la o parte se apropie și el de doctor, îl apucă de braț și spuse șoptit, cu un glas insinuant:
— Domnule doctor!…
Dar doctorul nu-l luă în seamă. Boțoghină se vârâse și el printre ceilalți și se uita drept în ochii medicului, crezând că acesta are să-și aducă aminte de el și are să-l cheme înăuntru. Doctorul deschise ușa fără să ia în seamă glasurile numeroase care îl chemau și pieri înăuntru cu bolnavul care era la rând.
— Ce să-i faci, zise un țăran tânăr, posomorându-se și căutând abătut un loc pe bancă. Un singur doctor la atâtea sate! De fier să fii și tot nu prididești!
Cineva vru să răspundă, dar în clipa aceea un copil din brațele unei femei începu să țipe. Femeia ieși repede afară. Un om oftă greu și se sculă de pe bancă. O dată cu el se mai sculară încă vreo câțiva. După o jumătate de ceas, coridorul se goli mai mult de jumătate. Abia pornind prin curtea spitalului, oamenii și femeile puteau fi văzuți că sunt într-adevăr bolnavi. Un țăran înalt ca o prăjină mergea încet, abia pășind, ținut de două rude de amândouă brațele: sudoarea îi năvălea des pe frunte și gemea încet, cu gura deschisă, cu privirile rătăcite; un altul însă, era singur, și cât se sculase de pe bancă, începuse să se clatine ca beat, mergea orbecăind, ținându-se de ziduri. Ieși cu greu și se așeză pe iarbă aproape căzând pe brânci, în patru labe, ca și când ar fi fost împușcat.
— Omule, de ce nu intri acolo peste el? zise un muncitor, apropiindu-se de cel căzut și ajutându-i să se întindă mai bine. Noi putem să mai așteptăm, dar dumneata de nu intri peste el?
Omul vru să bâlbâie ceva, dar tot atunci curtea spitalului fu străbătută de un glas sfâșietor ca de cuțit. Privirile se întoarseră spre drum. Pe poarta spitalului se văzură intrând câțiva oameni care duceau o femeie pe o cergă. O dăduseră jos din căruță și femeia țipase crunt. Ajunși în fața scărilor, oamenii lăsară cerga cu femeia pe iarbă și unul dintre ei se șterse pe frunte de sudoare și intră în coridor. După câteva clipe, doctorul ieși afară și întrebă scurt, din capul scărilor, spre oamenii care stăteau alături lângă bolnavă:
— Când a născut?
— Ieri dimineață, domnule doctor! răspunse unul din țărani, luându-și pălăria de pe cap.
— Copilul trăiește?
— Trăiește, domnule doctor!
Medicul se apropie și privi câteva clipe în jos spre bolnavă. Femeia stătea cu ochii închiși și părea moartă; la soare, chipul ei arăta albastru, livid. Doctorul se aplecă și-i prinse încheietura mâinii între degete. Cât îi prinse însă încheietura, îi și dădu drumul și se răsti la oameni fără milă:
— Ați omorât-o! Ați adus-o în căruță și i-ați mâncat zilele!
Unul dintre cei trei oameni care aduseseră bolnava, la auzul acestor cuvinte tăioase, nu se putu nici el stăpâni:
— Am adus-o în căruță? N-oi fi vrând s-o aducem cu aeroplanul!
— Haide, lasă vorba! porunci doctorul ca un militar. Băgați-o înăuntru.
Abia spre seară îi veni lui Vasile Boțoghină rândul la consultație. El intră în cabinetul doctorului și spuse:
— Nu mă mai cunoașteți?! Am venit acum vreo două săptămâni…
Doctorul se apropie de el și-l întrebă grăbit:
— Da! Ce ți-am spus că ai?
Boțoghină vru să răspundă, dar doctorul întrebă iar, cu aceeași grabă reținută:
— Cum te cheamă?
Omul își spuse numele și comuna iar doctorul îi întoarse spatele și începu să răsfoiască un registru gros. Răsfoind, întrebă din nou:
— Când spui că ai fost aici?
— Acum zece-cin’șpe zile! răspunse Boțoghină nedumerit că doctorul nu-și aduce deloc aminte de el.
— Vasile Boțoghină, din Siliștea-Gumești, zise doctorul cu un glas rece. Păi asta e a treia oară când te consult! Ai fost la raze?
— Da, răspunse Boțoghină vinovat și-i întinse doctorului sulul negru al radiografiei, pe care acesta îl desfășură la lumină și îl cercetă multă vreme.
— Stai jos. De ce nu stai jos? se adresă el bolnavului la sfârșit.
Boțoghină se așeză pe un scaun rotund și alb și începu să urmărească intrigat fiece mișcare a doctorului. Medicul, după ce îi arătase omului scaunul, se așezase la birou și începuse să scrie pe o foaie. Scria repede și mult, și din când în când se oprea, ridica fruntea de pe foaie pentru câteva clipe, apoi, începea iar să scârțâie din peniță. Acest lucru ținu multă vreme și când doctorul se ridică de la biroul lui, Vasile Boțoghină se ridică și el. Medicul însă nu mai arătă acum nici o grabă. El se așeză pe un scăunel în fața omului și-i făcu semn să stea jos. Începu să-i spună rar, apăsând pe cuvinte, cu un glas care uneori era străbătut de urme de neîncredere, alteori de amenințare:
— Uite ce-ai să faci! Te duci acasă și vinzi ceva: un cal, un bou, un pogon de pământ…
Se opri și spuse după câteva clipe, amenințându-l pe om cu rețeta:
— Ai să te duci la farmacie cu rețeta asta. O să-ți trebuiască mulți bani, pentru că ai să iai doctoriile astea de trei ori. Dar nu e vorba numai de doctorii. N-ai voie nici să ridici un pai de jos. Înțelegi? Nimic. Să nu faci nimic. Și în fiecare zi să mănânci ouă, să bei lapte mult și să nu-ți lipsească găina de la masă. Să vorbești cu sanitarul din sat să-ți facă injecțiile și să te învețe cum să iai doctoriile. Asta e o boală grea, dar voi nu vă vindecați pentru că nu vreți să cheltuiți. Și chiar dacă cheltuiți, cât vă simțiți nițel mai bine, gata, vă puneți pe muncă să vă scoateți pârleala pentru ce-ați vândut. După o boală ca asta nu mai ai voie niciodată să muncești prea mult… Doctorul se opri o clipă: Vrei să nu mori?
Boțoghină făcu ochii mari, înspăimântat și răspunse repezit, dar nu îndată:
— Da, domnule doctor!
— Atunci să faci așa cum ți-am spus. Începând de azi te întinzi cu burta la soare, mănânci bine, iai doctoriile astea și după o lună de zile să treci iar pe la mine. Altfel să știi că nu e glumă. Dacă ajungi să cazi la pat n-ai ce mai căuta la mine.
Medicul ieși de după birou și-și puse mâna pe flanela cârpită a omului, care cât o simți se și ridică în picioare.
— Să nu-ți pară lucru de glumă! că eu știu cum sunteți voi: „Lasă că-mi trece“, până începeți să vă scuipați bojocii pe jos. Vă repeziți pe urmă la doctor și când vedeți că nu vă mai poate face nimic, începeți să înjurați că nu e bun doctorul.
— Domnule doctor, îl întrerupse Boțoghină, nedumerit mereu că medicul uitase ce-i spusese data trecută, păi eu am făcut rost de douăzeci de mii de lei, că mi-ai spus că mă bagi într-un spital unde o să mă fac sănătos într-o lună, două…
Medicul tresări.
— Douăzeci de mii? întrebă el neîncrezător.
— Păi așa mi-ați spus dumneavoastră!
— Ai la dumneata douăzeci de mii?! întrebă doctorul uimit, impresionat de privirea bolnavului, pe care abia acum i-o vedea. Era o privire lărgită, strălucitoare de viață și de speranță, dar străbătută și de umbre nedeslușite, umbre ale nopților de neliniște și spaimă.
— Păi am vândut din lot, domnule doctor! întări Boțoghină limpede și ușurat, ca și când ar fi fost de pe acum sănătos. Adăugă senin și împăcat: Ce era să fac? Astă-primăvară au murit doi inși la noi în sat, tot așa au stat acasă și…
— Uite ce e, Boțoghină, da, știu acuma… Așa este, cu vreo douăzeci de mii de lei poți să intri într-un tratament supravegheat, bine că ai vândut. Eu ți-am spus data trecută să vinzi și să faci rost de bani, așa cum spun la fiecare. Dumneata, bine că ai avut ce vinde… Uite ce-ai să faci: …ia spune-mi, ești cu căruța?
— Cu căruța, domnule doctor. Cu băiatul.
— Dă drumul căruței acasă și rămâi aici. Mâine o să te trimit la munte într-un sanatoriu…