https://blog.revistaderecenzii.com
XIV
A doua zi dimineața, Guica își luă ciorapul de gât și porni spre casa fratelui ei să fie de față când Moromete și cu toți ai lui au să bage de seamă că Paraschiv și cu Nilă au fugit cu caii la București. Se gândea încet, cu o bucurie care îi ungea inima, cum are să se întindă vestea numaidecât în sat că cei trei băieți ai lui Moromete au fugit câteștrei de acasă cu caii și cu oile și că asta s-a întâmplat — și Guica avea să aibă grijă să se afle întocmai așa — din pricina celor două fete ale lui Moromete, care vroiau ele să pună mâna pe averea fraților…
Plecarea aceasta se întâmplase cum nici ea, Guica, n-ar fi crezut că se putea mai bine; întâi Achim cu oile, acum două săptămâni; apoi seara trecută cu amândoi caii, Paraschiv și Nilă; astăzi era zi de sărbătoare, Sfinții Petru și Pavel; mâine toată lumea avea să iasă la secerat grâul. Mai întâi, Moromeții, rămași, adică cele două fete, Tita și Ilinca, Niculae și mama lor Catrina, cu Moromete în cap, n-au să mai aibă ce mânca în timpul muncilor, nu mai aveau laptele; apoi, nu vor mai avea cu ce să se ducă la deal, o să trebuiască să se ducă pe jos, cu secerile pe umăr; apoi, strânsul și treieratul grâului, căratul lui pe arie și celelalte munci: n-au să mai aibă cu ce le face, vor trebui să dea din colț în colț, să bată la porțile oamenilor după vite.
Acest dat din colț în colț îi săra inima Guichii. Și mai ales dusul Moromeților la secerat pe jos. Și încă: Niculae nu știa să secere, Catrina Moromete trebuie să rămână acasă și să facă de mâncare, să îngrijească de păsări, Moromete la fel, cu atâția copii, se dezvățase să muncească, stătea toată ziua pe miriște, zicea că leagă snopii, fuma și umbla încoace și încolo; singurele care aveau să muncească rămâneau cele două fete.
„Na! Să vă săturați, gândi Guica, apropiindu-se de casa fratelui. Să munciți acum să vă iasă ochii din cap. Și până să cumpărați voi cai și oi, se întorc ăia cu buzunarele pline de bani! O să vedeți voi atuncea ce-o să vă facă ei, că v-ați făcut stăpâne pe casa lor!“
Guica se apropie de podișca fratelui și se opri pe ea, uitându-se în curte peste gard. Fata cea mare a lui Moromete, Tita, mătura bătătura cu un târn uriaș făcut din fire de rosmarin. Pe prispa casei stătea, într-o parte Moromete, iar în colțul dinspre drum Niculae și cu sora lui mai mare, Ilinca. Niculae plângea încet, prelung, jelindu-se prostește și spunând mereu unul și același lucru:
— Hai, mă, Ilinco, dă-mi! Dă-mi, mă, Ilinco, n-auzi?! Hai, mă, Ilinco, aaaa! Dă-mi, mă, Ilinco, și mie niște flori!
Moromete bea tutun și se uita spre șosea. Din când în când, cineva trecea pe drum și îl saluta. Moromete răspundea tare, cu multe cuvinte, spunând „bună să-ți fie inima, cutare“, sau „să trăiești, mă, Dumitrache!“. În acest timp Niculae bâzâia mereu, dar nimeni nu-l lua în seamă, ca și când treaba lui ar fi fost să plângă așa mereu, fără nici o socoteală.
Guica intră încet în curte, cu ciorapul de gât, și apropiindu-se de prispă, dădu bună dimineața. Nu-i răspunse nimeni. Tocmai atunci Ilinca se răstea la Niculae:
— Mai taci, mă, din gură, dezghiocatule! Până mai alaltăieri te-ai ținut de coada oilor și acuma te găsi coroana. Să-ți dau eu flori din grădiniță ca să faci coroană altora! Păi dar!
— Dă-i, fa, și lui niște flori, dosădito, ce ești așa de cârpănoasă?! se auzi din casă glasul mamei.
— Ia mai taci din gură, mamă, ați săpat vreunul grădinița? Să-i dau flori să facă altora coroană! Ia uită-te!
La auzul acestui răspuns, Niculae începu să urle de-a binelea. De astă dată el se ridică și sări spre grădiniță.
— Să nu te prind că iei vreo floare, că-ți rup zulufii, Niculae, amenință Ilinca de pe prispă.
Catrina Moromete ieși afară, gătită pentru biserică. În clipa aceea, clopotele bisericii începură să bată. Femeia de închină și se dădu jos de pe prispă. Chipul necăjit și ars de soare al femeii era acum liniștit, plin de bunătate. Ea își sumese fusta neagră de lână și își ascunse pe la spate cine știe ce albitură care nu trebuie să se vadă. Se uită peste bătătură și văzând-o pe Guica așezată pe prispă, cu ciorapul de gât, i se adresă cu multă evlavie:
— Mario, mai lasă și tu ciorapul ăla, că o să te duci în fundul iadului! Cât e săptămâna de mare, umbli mereu pe la muieri și spui că azi e joi-mari, mâine miercurea păsărilor, poimâine lunea verde! Și acum, că e sărbătoare lăsată de Domnul Cristos, lucrezi la ciorap în loc să vii și tu să asculți baremi Sfânta Evanghelie!
— Ei las’ să mă duc eu în iad, răspunse Guica lucrând parcă înadins și mai repede la ciorap. Ce e iadul? S-a întors cineva d-acolo?
Moromete își încreți fruntea și aprobă subțirel:
— Așea-ie!
Guica continuă:
— Că n-o fi mai rău ca p-aici. Că când oi muri, intri în pământ și te mănâncă viermii. Și sufletul? Un abur care trăiește și el și se tot plimbă…
— Păi se plimbă! aprobă Moromete, cu o indescriptibilă ironie. „Păi da, n-are încotro, se plimbă, firește…“
— Ei, he! făcu Catrina, pornind încet spre poartă. Ce trebuie să fie în inima voastră! Stăpânește ăla spurcatul!
— Păi, stăpânește! făcu Moromete din nou.
În acest timp, furat de starea ciudată a tatălui său, Niculae uitase să mai bocească. Deodată însă el își dădu seama că dacă mama lui se duce, nu mai e nimic de făcut cu coroana lui. Sări de pe prispă și se luă după ea și îi ieși înainte și o apucă de fustă; se uită în ochii ei cu jale și începu să verse lacrimi cât boabele de porumb de mari:
— Mamă, mi-a spus dom’nvățător să fac și eu o coroană, se jeli el deznădăjduit. Și mi-a spus să veniți și voi la școală, mi-a dat să învăț și eu o poezie, hai, măi, maică, spune-i Ilinchii să-mi dea flori din grădiniță… mi-a spus că o să mă treacă clasa și că o să spui și eu o poezie… dom’nvățător Teodorescu mi-a spus să nu lipsesc, că am dat examen acu’ o săptămână, m-a ascultat și mi-a spus să-mi fac coroană… spune-i Ilinchii, mamă…
Băiatul își încleșta mâinile lui mici și înnegrite de soare de fusta aspră a femeii și n-o lăsa deloc să se mai miște. El se uita în sus spre chipul ei și vărsa lacrimi atât de copleșitor încât femeia îi puse mâna pe cap și înghițind greu îi mângâie urechile înnegrite cu palma ei aspră și îi șopti:
— Du-te în grădiniță și ia-ti flori, hai!
Apoi, se întoarse spre casă și se uită spre fată. Dar Ilinca i-o luă înainte chemându-l pe băiat cu un glas înmuiat:
— Hai, mă, treci încoace, căpățânosule, nu ți-am spus că-ți dau, ce te jelești așa? Plânge ca blegu!
Ilinca nu era mai mare ca Niculae decât cu un an, dar se purta față de el ca și când ar fi fost cu cinci, cu toate că atunci când își amintea de această diferență atât de mică, Niculae o plesnea.
— Ilinco, Ilinco, amenință și mama din poartă! Pentru niște flori, fa? Te vede Dumnezeu de sus!
Moromete, auzind aceste cuvinte din urmă, își lăsă capul într-o parte și întări cu finețe:
— Păi te vede!
Guica stătea mai depărteze pe prispă, împletea la ciorap și aștepta ca fratele ei să înceapă să se neliniștească de lipsa celor doi, Paraschiv și Nilă. Moromete însă stătea mereu pe prispă, bea tutun, se uita din când în când spre drum răspunzând la saluturi și nu se sinchisea că deși soarele se ridicase sus pe cer, Paraschiv și Nilă încă nu se întorceau cu caii de pe izlaz. Atunci Măria Moromete se întoarse spre Tita, care ajunsese cu măturatu aproape de scara prispei, și întrebă într-o doară:
— Tito, unde sunt, fă, băieții ăia?
— Ce mă-ntrebi pe mine? Cu caii pe izlaz, unde să fie?! răspunse fata în silă.
— Dar de ce n-au venit până acum? întrebă Guica iar, cu o bucurie ascunsă.
— Du-te și-i întreabă, răspunse fata ursuză.
„He, o să vedeți voi! O să te văd eu cum ai să te duci mâine pe jos la secere“, gândi Guica.
— Dar de ce s-au dus amândoi? Ce i-a găsit? întrebă Guica iar. Că vorbisem cu ăla marele să vie să-mi dreagă podul, că s-a stricat la căpriori.
Fata nu mai răspunse. Moromete nici nu auzise schimbul de cuvinte, în grădiniță, Niculae își terminase coroana și se pregătea să plece la școală. El se apropie de tatăl său și-i puse mâna pe umăr:
— Taicule, dă-mi și mie pălăria ta, să mă duc și eu la școală.
Moromete se trezi din visare:
— Ce e, mă? Pleacă de-aici!
— Hai, tăticule, zău, dă-mi și mie pălăria ta, se rugă băiatul încet.
— Hai, tată, dă-i pălăria să plece o dată, că iar începe să bâzâie, spuse și Ilinca din grădiniță.
Moromete își scoase pălăria din cap, se uită la ea cu atenție, parcă abia atunci ar fi văzut-o întâia oară, și spuse:
— Na, mă, pleacă de-aici. Căpățânosule! Ai un cap cât o baniță! Unde te duci tu? Ce cauți la școală?
Băiatul tăcu, nu spuse nimic și se îndreptă sfios spre drum. Moromete îl urmări câteva clipe, apoi îi strigă:
— Mă, n-auzi? Ia vin’ncoace.
Niculae se întoarse și se opri în fața tatălui. Așa cum se oprise, cu obrajii negri-galbeni de friguri, cu capul mare, peste care pusese pălăria destul de veche a tatălui, în cămașă și cu picioarele desculțe și pline de zgârieturi, Niculae parcă era o sperietoare.
— Spală-te pe picioarele alea, îi spuse Moromete descingându-se de cureaua de piele care îi ținea brâul roșu peste mijloc. Spală-te cu săpun și na ici, încinge-te cu cureaua asta peste cămașă, că parcă ești dăulat, parcă te-a prins cineva de pe gârlă.
Băiatul luă cureaua nemaiputând de încântare și alergă spre troaca păsărilor să se spele. Tot atunci, de pe șosea, se auzi un tropăit zgomotos de cai. Guica sări în picioare atât de repede, încât s-ar fi crezut că a mușcat-o ceva de sub pământul prispei. Poarta se deschise și cei doi, Paraschiv și Nilă, intrară în curte. Caii sforăiau întruna și se vedea că au fost goniți; dungi mari de umezeală le brăzdau spinarea și pulpele le erau pline de spuma albă. Guica încremenise lângă prispă și ghemul negru de lâna i se rostogoli în mijlocul bătăturii.
Moromete își ridică și el privirea:
— Ce e, mă, cu voi?! Sunteți nebuni? Ce-ați gonit caii ăia așa?
Nu căpătă însă răspuns. Paraschiv descăleca repede și avea buzele atât de ieșite în afară și atât de încălecate una peste alta, încât de departe semăna cu unul care și-ar fi agățat de gură niște clape de gumă. Nilă era posomorât și se mișca mai greu decât oricând. Trupul lui gros alunecă de pe spinarea calului ca un sac cu picioare și rămase tăcut, ștergându-se încet cu palma peste turul pantalonilor.
— Nilă! Ce, mă, tu ești surd? Ce e cu voi? întrebă Moromete iarăși.
Atunci Nilă se întoarse spre tatăl său și fruntea lui lată și cu carne multă pe ea se încreți și se îngrămădi spre rădăcina groasă a nasului; răspunse mormăind, dar glasul i se auzi totuși limpede:
— N-auzi, mă, că ne-a gonit niște pândari? Ne-au intrat caii în niște ovăz!
„Ce e cu ăștia? se întrebă Guica trăsnită de întoarcerea aceasta a celor doi. De ce n-or fi plecat?“
— Paraschive! izbucni ea cu glas ascuțit, clocotind de furie acră și nestăpânită. Bine, mă, ce e cu tine, fire-ai al naibii să fii?! D-aia îți fac eu ciorapi, mă? Ziceai că vii să-mi dregi căpriorile alea ale podului! Fire-ai al naibii să fii, cu botul tău!
Și fără să mai aștepte răspuns își culese ghemul din țărână și porni cu pașii ei iuți spre șosea. Paraschiv se întoarse spre ea și o strigă din urmă:
— Viu acuma, ga Mario!… Bagă, mă, caii în grajd, se adresă apoi lui Nilă, făcându-i un semn, adică să vie și el la ga Măria.
Dar Nilă nu-i luă în seamă semnul, îi întoarse spatele și intră cu cai cu tot în grajd.