https://blog.revistaderecenzii.com
XVI
— Ei, Niculae, hai acum cu mine să vedem dacă poți să mergi la școală sau nu. E nenorocire, Niculae! Am crezut că, hai, că n-o fi el prețul grâului ca acum un an, că piața mai scade când se face grâu mult, dar să scadă el la jumătate, asta n-ași fi crezut niciodată că o să se întâmple. Sui-te sus și fă-ți cruce. Dacă ne întoarcem cu grâul îndărăt, n-am ce să-ți mai fac, sărac de sufletul tău!
Moromete încărcase căruța cu grâu și se ducea să încerce piața de la Pitești. La gară, la obor și la oborul mare din Costești fusese lumea ailaltă, nu mai avea nevoie să se ducă și el. Era de dimineață. Niculae se urcă în căruță peste cergă, deasupra grâului și, de înfigurat și înspăimântat ce era, i se auzeau dinții clănțănind în gură.
Nenorocirea de care pomenea Moromete amenințase tot timpul satul. Cu toate că trecuse mai bine de o lună de zile de la treieriș, prețul grâului rămânea mereu același ca la început, adică scăzut la jumătate față de anul care trecuse. Cu toate că Moromete auzise mereu și văzuse și cu ochii lui cum oamenii, neliniștiți și furioși, se întorceau cu căruțele cu grâu îndărăt, el nu luase în seamă amenințarea, nu crezuse în ea nici o clipă. Își spunea — și avea dreptate — că fiind grâu mult, oamenii se repeziseră prea fără socoteală cu căruțele în oboare și firește că negustorii știuseră să-i primească cum se cuvine. Dar timpul trecea și dubla de grâu nu urca nici măcar cu cincizeci de bani.
Nevenindu-i însă să creadă, și cum septembrie se apropia și Niculae trebuia să plece, Moromete încarcă șaptezeci de duble în căruță și plecă spre Pitești, o piață mai îndepărtată, al cărei preț se zicea că era mai bun. Trebuia să vândă negreșit, nu mai putea aștepta.
Plecaseră de dimineață de tot și soarele răsări târziu în urma lor. Moromete ținea hățurile în mână, îndemna caii fără încetare și timp de câteva ceasuri, trecând peste poduri și bariere, prin sate și păduri, urcând și coborând vâlcele, el nu scoase nici un cuvânt, nici o exclamație, nici măcar atunci când ar fi fost trebuincios pentru cai; încorda doar brațul și ridicând biciul lovea îndesat; odihniți și grași, caii duceau la trap căruța încărcată, sforăiau și scuturau din cap.
Soarele răsărit îl lumina și îl încălzea pe Moromete din spate, dar el nu-l simți și nu-i văzu lumina. Nu văzu nici oamenii de pe drum și nici casele-pe lângă care treceau. Cu această grabă și cu această orbire încerca să fugă el de un gând care îl urmărea: ce va face dacă la Pitești va fi aceeași piață? Niculae stătea și el în căruță la fel ca și tatăl său, mut, nemișcat, în prada aceleiași așteptări încordate…
Multă vreme nu văzură nici unul căruțele cu care se întâlneau.
Aceste căruțe semănau într-un fel izbitor cu a lor, adică aveau aceeași cergă de cânepă pe deasupra acoperind ceva. Dar, deodată, Moromete le văzu și trase de hățuri.
— O, hooo!… exclamă cu tot pieptul, mai lung și mai tare decât era nevoie și, deși caii se opriseră, mai adăuga încă: Ho! Ho! Se răsuci apoi cu tot trupul și strigă în urmă: „Bă, rumânilor!“
— Ce este, măi tăticule?
— Ia opriți nițel.
Era un șir întreg de căruțe și se opriră uimiți la auzul acelui glas încordat care voia parcă să le dezvăluie o taină.
— De unde veniți, mă, voi? fură întrebați cu același glas.
— De la Pitești, tăticule, răspunseră câțiva deodată.
— Cu ce sunteți?
— Cu grâu.
— Și unde vă duceți?
— Acasă.
— De ce?
— E grâu mult.
— Ei, și?
— Nu cumpără nimeni.
Aici întrebările se opriră. Se scurseră câteva clipe și se auzi nesfârșită și uriașă tăcerea câmpiei, apoi sforăi un cal, își aduseră aminte de ei înșiși, și cei cu șirul de care îndemnară vitele să pornească.
— Ce-i facem, Niculae?
— La Pitești, tăticule! porunci și se rugă Niculae și glasul său, arzând ca o flacără, îl răsuci repede pe om cu fața înainte.
Merseră toată noaptea și dormiră cu rândul. Când căruța ajungea la o răspântie de șosele și se întâmpla ca tatăl să doarmă, Niculae îl deștepta să-i arate drumul și tatăl spunea: drept înainte, sau hart caii, sau hăț. Mergeau din ce în ce mai greu, erau din ce în ce mai numeroase dealuri și văi și de la miezul nopții Moromete nu mai dormi.
Dimineața, Niculae se deșteptă ud de rouă. Căruța scârțâia pe o șosea necunoscută, cu pulbere puțină, albă ca sarea pisată, cu pietriș ascuns trosnind mărunt sub șinele roților. Moromete mergea pe jos și ceva din înfățișarea lui și din felul cum mergea cu caii atrase băiatului luarea-aminte.
— Tată, unde suntem?
— Am trecut de Pitești.
— De ce?
— N-avem loc de căruțe.
— Și unde mergem?
— La munte.
— De ce nu m-ai sculat să văd și eu Piteștiul?
— Ai să-l vezi când ne întoarcem. Uite, zise tatăl mergând alături de roată și dezvelind un colț de cergă. Ia și mănâncă.
Lângă pâinea de acasă era un pachețel cu ceva. Băiatul îl desfăcu, și mirosul șuncii afumate făcu nările lui subțiri și străvezii să palpite. Începu să mănânce.
Înainte ca soarele să apună, muntele începu să-și dea de veste apropierea, între sate, șoseaua era mai puțin umblată ca la șes. Din depărtare se făcea simțită răcoarea; privirea obosea, trecând de la un munte la alt munte, de la o râpă prăpăstioasă la un ascuțiș înalt, iar liniștea era aici mai aspră, mai lipsită de taine, ascuțea auzul și întețea bătăile inimii. Niculae băgă de seamă că tatăl său arată schimbat. În afară de faptul că tăcea, fața lui se urâțise, fruntea parcă i se făcuse mai mică, nasul mai mare, părul tuns scurt se vedea de sub pălărie ca al unui străin… Niculae se simți și el străin în liniștea aceasta străjuită de munți neprietenoși. În curând însă își dădu seama de ce se schimbase tatăl său așa: se întâlneau din când în când cu căruțe și văzu cu ce ochi se uita tatăl său la ele. Erau căruțe de-ale lor, de la câmpie, se întorceau acasă goale. Veneau deci de la munte după ce vânduseră grâul. Niculae se uită din nou la tatăl său și se sperie: niciodată până acum nu crezuse că el poate avea o privire atât de turbure și de dușmănoasă.
— Tată! șopti.
— Ce vrei tu?
Niculae simți cum inima i se micșorează.
— Ce vrei? repetă tatăl și se uită înapoi și privirea lui turbure îl zăpăci pe băiat.
Trecură astfel ceasuri lungi. Abia într-un târziu Moromete înfășură capătul hățurilor de vârful loitrei, înfipse biciul în grâu și-și plecă fruntea. Ce se petrecea? îi ura pe cei care cutreieraseră înaintea lui aceste râpe, în căutarea de prețuri mai bune, ca și când dacă aceștia vânduseră n-ar mai fi rămas loc și pentru el. Ce însemna acest lucru?
— Ce e, Niculae, tată? Te doare ceva?
— Nu…
Moromete se întoarse și puse mâna pe piciorul slăbuț al băiatului. Îl strânse ușurel și se uită la fața lui. Cum stătea aplecat spre genunchii băiatului, acesta îi văzu întâi mustățile și se rușina că i se păruse mai înainte că tatăl său era urât. Tatăl său semăna uneori cu Ștefan cel Mare (fără pletele acestuia), iar alteori, când purta căciulă și era supărat, aducea puțin cu Matei Basarab.
— Atunci de ce mă chemași? Ți-e foame? întrebă Moromete.
— Nu…
— Te-ai săturat de mers?
— Nu! protestă Niculae. Tată, de ce nu întrebi pe unul din ăștia care au vândut?…
Moromete își retrase mâna. Copiii pătrund în sufletul unui om repede și necruțător. Abia auzind-l pe băiat își dădu seama Moromete că se ferise să intre în vorbă cu cei care vânduseră. Era furios pe ei, pe graba lor și poate chiar pe norocul lor: dacă ei dăduseră grâul bine, luaseră caimacul și acum poate că și scăzuseră prețurile în urma lor. Opri căruța unuia care se întorcea gol și îl întrebă până unde s-a dus și cu cât a dat grâul. Omul răspunse că a fost cam departe, dar a dat grâul bine.
— Cu cât?
— Cu șapte lei.
— Ce înseamnă asta? întrebă Moromete.
— Șapte lei peste Pitești.
Moromete întoarse capul înainte și porni caii. Asta însemna bine la omul ăsta? Pentru șapte lei la dublu să bați drumul prin creierii Carpaților?
— Credeai că e mai mult? strigă omul din urmă.
Moromete opri caii.
— Păi eu așa credeam… mărturisi el cu o dezamăgire naivă în glas.
— N-au mocanii bani! explică celălalt. Iarna au ei mai mulți bani.
— Păi poate cineva să păstreze grâul până la iarnă, domnule? protestă Moromete către cel din urmă, ca și când acela ar fi pretins contrariul și din pricina asta se și supără parcă brusc pe el și-i întoarse spatele.
În sfârșit, după două zile și-o noapte, Niculae, recunoscând vechiul fel de a fi al tatălui său, behăi de bucurie ca un ied în aceste locuri necunoscute și se agăță și-l trase fără nici o noimă pe tatăl său de flanelă. Moromete îndemnă caii și râse pe sub mustață.
— Auziși ce zicea ăla?! îl luă apoi martor pe Niculae. Un creștin și el! S-a dus la munte și a dat grâul cu douăzeci și șapte de lei dubla!
— Tată, dacă mocanii nu fac grâu și porumb, de unde au ei bani?
— Păi tu n-ai învățat la geografie? Care sunt bogățiile țării? îl examină Moromete sever. Ia vezi, că dacă la examen nu ieși bursier, n-am de unde da șapte mii de lei pe an!
Niculae întâi râse, dar apoi începu să-i turuie gura de localități unde se găsesc bogate zăcăminte de fier, aur, sare, aramă, var, aluminiu, cu industriile lor cu tot.
— Oamenii ăștia de pe aici, îl întrerupse Moromete văzând că știe, mai lucrează și în păduri, fac șindrilă din brad, metri cubi de construcție, obezi, fel de fel de putini și butoaie, unii sunt zidari, alții sunt ciobani, au livezi fac țuică, fac drojdie, fac poame și… ghici mai ce? Poșircă, mă, Niculae încheie Moromete cu dispreț binevoitor și Niculae îl trase iar de flanelă.
Când soarele apuse, Moromete îi făcu băiatului o destăinuire: aveau să tragă și să mâie chiar la femeia aceea despre care povestise el acum două ierni, când fusese la munte cu Tudor Bălosu. Își mai aducea aminte?
Numai că Niculae fu cam dezamăgit de felul cum îi primi mocana. De bucuroasă era ea bucuroasă, așa cum povestise tatăl său, dar lui nu i-a plăcut nici pâinea, nici ciorba de fasole și nici mâncarea de prune pe care le-o puse ea pe masă. Pâinea era parcă făcută din uruială, fasolea n-avea nici un gust, iar prunele erau leșinate. Numai țuica era bună.
A doua zi vândură grâul în sat, iar pe la prânz, împăturind banii și vârându-i la brâu, Moromete oftă cu tristețe și-i spuse băiatului:
— Râdeam de ăla, Niculae, care a dat grâul cu douăzeci și șapte dubla! Noi l-am dat cu douăzeci și șase!
Porniră îndărăt, iarăși tăcuți și tatăl și fiul. Erau însă împăcați și Moromete ajunse chiar la concluzia că șase lei peste Pitești e un preț destul de bun. Ce puteau face?
La Pitești tatăl arătă băiatului orașul și îi arătă oborul de cereale. Niculae rămase buimăcit de mulțimea de oameni. Nu se vedea de la o margine la alta, iar înghesuiala căruțelor era de neînchipuit. Cum ele trebuiau să se miște, unele să dea înapoi să iasă, altele să-și facă loc să intre, roțile se atingeau, oiștile intrau una în alta, sușlețul uneia strivea capetele boilor din spate… Se auzeau îndemnuri mânioase, alteori cineva răcnea înjurând înspăimântător… Și aceleași cergi de cânepă cenușie, întinse peste căruța plină sau pe fundul gol al căruței zăcând stoarse. Căruțele cu boi erau cele mai liniștite. Fără ele îți trecea prin cap că n-ar avea cine să împiedice o zăpăceală a cailor, o bătălie ca în cărțile de istorie, cu bice în loc de săbii și cu înjurături în loc de strigăte războinice.
Undeva în fund se vedeau magaziile si rampele de descărcare. Agenții caselor de comerț treceau printre căruțe și dădeau bonuri. Purtau pălării albe de paie și pantaloni de asemenea albi. Treceau de la căruță la căruță, vârau adânc mâna sub cerga țăranului, lăsau să li să scurgă grâul din palmă și strigau: șaptesprezece lei; nouăsprezece cincizeci; douăzeci și foarte rar douăzeci și unu. Acesta era prețul grâului și uneori, la câte o căruță, nu strigau nimic și nu dădeau nici un bon; asta însemna că grâul acela avea prea multe corpuri străine sau că bobul lui era prea sec.
— Se scurge grâul rumânilor, Niculae, se varsă ca apa. De la treierat și până la culesul porumbului tot așa cum vezi… Se varsă sudoarea noastră, se strânge în magazii, Niculae…
Moromete vruse să facă la obor un popas. Apucă însă hățurile și dădu cu biciul în cai; era mânios și multă vreme se uită drept înaintea sa. Ai fi zis că se teme că uitându-se înapoi își va pierde stăpânirea de sine.
În zilele următoare el încercă să mai glumească, să-i spună lui Cocoșilă că a făcut-o fiartă cu grâul („am dat, Cocoșilă, din șaptezeci de duble, treizeci și cinci pe degeaba“, adică numai pe primele treizeci și cinci a luat el cincizeci și doi de lei pe dublă, cum plănuise, dar pe celelalte nu mai luase nimic…), încercă să se amăgească spunându-și că totuși prețurile se vor urca, întârzie ceasuri întregi în poiana ferăriei lui Iocan și toate acestea în speranța că doar-doar va veni cineva sau se va auzi de undeva că se va întâmpla un lucru, o mișcare undeva, sau nu știe ce răsturnare, nu se știe ce lege, care dacă n-ar schimba cu totul situația, în orice caz s-o țină pe loc, să stea pe loc banca, să nu se miște fonciirea, să nu plătească nimic pentru școala lui Niculae și numai negustorii să nu stea pe loc, numai pentru ei să treacă timpul și să-i silească în felul acesta să urce prețurile.
Timpul trecea însă pentru toată lumea și Niculae îi dădu primul de veste că peste trei zile trebuie să plece la Câmpulung pentru examenul de admitere.
Se duse cu Niculae.
Fiindcă tot pleca la munte — Câmpulungul era un oraș de munte — mai încarcă o căruță de grâu și o vându pe drum cu același preț.
Îi mai rămânea astfel în pod jumătate din grâu. Erau totuși în picioare jumătate din speranțe. Fetele se împăcaseră cu gândul de a nu mai pretinde ceva din munca lor (aveau să aibă în schimb partea de pământ a lui Niculae și nu era puțin să te măriți în loc de două pogoane, cu trei), iar Paraschiv și Nilă se arătau și ei parcă mai înțelegători (nu spuseseră nimic că se cheltuiau bani cu fratele lor vitreg), încât speranțele din pod, așa înjumătățite cum erau, dacă erau amânate până când prețul grâului avea să se ridice, puteau să se împlinească.