https://blog.revistaderecenzii.com
XVII
Spre prânz, Moromete se satură să stea pe prispă; ieși la drum pe stănoaga podiștei. Ziua era frumoasă, deși căldura năvălea din cer asupra ei. Pe stănoaga era la umbră, deasupra salcâmi înfloriți, iar pe șoseaua curată, măturată din toate părțile de fete, treceau oameni. La a treia casă, înainte, ieșea din curte și se ducea nu se știe unde Matei al Barbului, care avea o gâlmă în gât și care din pricina asta, când vorbea, îți venea mereu să-i spui: „Tușește, mă, Matei, să-ți iasă gâlma aia din gât“.
— Unde te duci, Matei?! îl întrebă Moromete anume ca să-l audă vorbind.
— …ă duc înă la mnatu-meu, ă-mi dea un ăpăstru!
„Vedeți? Din pricina gâlmei cuvintele lui sunt ciumpăvite, topite în omușor“, părea să spună Moromete prin întreaga lui înfățișare. Vecinul din față, alde Udubeașcă, ieșise și el la poartă.
— Mă Udubeașcă! chemă Moromete parcă prăpădit de uimire. Ce face, mă, Gheorghe ăla al tău?
Gheorghe acela al lui Udubeașcă nu făcea nimic deosebit ca să se mire și să fie atât de nemaipomenit de încântat Moromete, dar întreba de el tocmai de aceea, tocmai pentru că săracul Gheorghe al lui Udubeașcă era un flăcău șters și bun, ale cărui urme pe pământ nu le vedea nimeni.
— Gheorghe s-a dus cu caii pe izlaz! răspunse Udubeașcă. „Vedeți?! asta face Gheorghe al lui Udubeașcă“.
— Bună ziua, Moromete!
— Bună ziua, Nae!
Nae Boldeafă, un creștin! Vreți să mai știți altceva despre el? Nu e nevoie. Iată-l pe altul:
— Ce faci, Moromete? Hai devale!
Ei, ăsta da, om în toată puterea cuvântului: trece pe lângă tine, nu dă bună-ziua, te întreabă doar așa, ce faci, hai devale, adică nu faci bine ceea ce faci, mai bine ai face dacă te-ai lua după el.
Trecând pe lângă el, unii încercau să-l ia cu ei la fierărie, la Iocan, dar Moromete le răspundea că nu merge, ce să caute el acolo? Și spunea acest lucru cu un glas care vroia să însemne că el niciodată n-a fost pe acolo, ba chiar s-a ferit totdeauna să se ducă; altora le răspundea că n-are timp; unuia i-a răspuns chiar că nu poate, e ocupat.
Într-o vreme, un vecin din fundul grădinii, care de cele mai multe ori trecea prin curtea Moromeților ca să iasă spre șosea, se oprise lângă el și îi adusese aminte că astăzi după-masă popa Petrică are comitet la bancă și că Moromete să fie și el acolo, ca fiind membru în comitetul bisericesc. Moromete îi răspunse vecinului că nu merge și, la întrebarea celuilalt că de ce nu merge, tăcuse câteva clipe, apoi răspunsese rar și tărăgănat: „Nu viu, mă Ene; ce, tu nu știi că eu nu mai sunt în comitet? Am fost destituit! M-a destituit popa“. Vecinul nu înțelesese cuvântul destituit, plecase fără să mai spună ceva.
Moromete fu urnit de pe stănoagă de Cocoșilă. Dar nu fără cârâială și discuție. Cocoșilă îi spunea să meargă împreună la serbare, că e serbare la școală, să vadă și ei ce-o fi pe acolo; Moromete răspunse că nu merge, ce să facă acolo?
— Hai, mă, trecem pe la Aristide și bem câte-o țuică, fac eu cinste, spuse în cele din urmă Cocoșilă, știind că la această invitație celălalt n-are să se mai opună.
Moromete ridică privirea spre prietenul său și întrebă cu neîncredere prefăcută:
— Zău, mă? Ce te-a apucat? Ce-ai pățit?
Cocoșilă se supără și spuse că Moromete să nu facă pe deșteptul, că dacă e vorba să numere care a făcut cinste de mai multe ori, el, Moromete, iese prost. Moromete începu să râdă încet și părea dispus să înceapă numărătoarea, dar Cocoșilă îi întoarse spatele și se prefăcu că pleacă; fără folos însă, deoarece Moromete îl cunoștea și știa că totdeauna când Cocoșilă era atât de insistent, avea ceva de spus, ceva care îl rodea și în care nu se poate descurca.
Porniră încet spre centru, răsucindu-și țigări.
— Moromete, ai auzit, mă? anunță în sfârșit Cocoșilă. Am vrut să-ți spun eu de ieri, dar a venit Țugurlan și… în fine, m-am gândit aseară, până să adorm… M-am gândit… am făcut la țigări, iar m-am gândit… Mă, tu auzi? Am băut la tutun… stam și mă gândeam și am băut tutun! Mă, am băut tutun!!! Ce să-ți mai spun, până m-a luat dracu și-am adormit.
— Ce, mă, la ce te-ai gândit? întrebă Moromete vesel.
— Am fost alaltăieri pe la gară și am auzit doi inși care vorbeau.
— Ce spuneau?
— Vorbeau de politică. Erau doi inși nu știu de pe unde. Am vrut să-ți spun eu de ieri, dar a venit Țugurlan și… Intrasem la Marinescu să iau o țuică și ei stăteau în picioare și discutau; aveau o gabrioletă în fața cârciumii. Nu-ș’ ce-or fi fost ei, în tot cazul oameni deștepți, nu proști ca tine.
— Sau ca tine, completă Moromete neturburat.
— Da, și vorbeau între ei. Vorbeau, vorbeau, uite așa le mergea gura! Dar nici unul nu se lăsa! Amândoi deștepți! Trebuie să fi fost niscai geambași sau negustori din ăștia care au magazii de grâne prin gări. Adică numai unul din ei, că avea ceafa groasă; ălălalt nu-ș’ ce era, că era mai spălatei, așa ca agentul ăsta al nostru de la C.A.M. La început n-am prea înțeles, că nu știam despre ce e vorba. Eu am cerut o țuică și m-am făcut că nu-i aud; și pe urmă am început să prinz ceva. De fapt mâncau amândoi c…t, spuneau că o să vie legionarii la putere, că țărăniștii nu sunt contra lor… Ei! au mâncat ei la c…t așa cam vreo jumătate de ceas și o dată îl auz pe ăla mai spălatu că dacă vin legionarii la putere, atunci e bine, s-a terminat cu partidele. Ălălalt, ăla borțosu, zice că nu se poate. Dacă e vorba așa, atunci regele ce face fără partide? „S-a zis cu partidele, zice ălălalt. Ori așa, ori așa, partidele nu mai sunt în stare să guverneze: e limpede că partidele n-au să mai fie; au dus țara la râpă și trebuie oprită să nu se rostogolească. Numai legionarii pot s-o oprească.“ Așa spunea ăla, trebuie să fi fost legionar… pe mă-sa, că avea pe sub haină o flanea verde.
— Și ăla grasu ce spunea? întrebă Moromete cu interes.
— Dracu să-l ia, că n-am înțeles ce politică făcea. Ba spunea de legionari, că nu se poate, ba spunea de Maniu și de rege. Spunea că Maniu și cu regele, numai ei pot să mai facă un guvern care nu știu ce mânca el c…t că țara românească este așa și pe dincolo. Eu ce mi-am spus? Dă-i în mă-sa, ăștia sunt legionari amândoi. Asta vream eu să-ți spun ție, că nu e de glumă cu legionarii ăștia, dar tu ești capiu, nu înțelegi…
— Fugi, mă, d-aici! Dă-i în mă-sa de legionari! zise Moromete senin, mergând agale, cu mâinile la spate.
Ajunseră apoi la centru, la Aristide, și intrară în cârciumă. Cocoșilă făcu într-adevăr cinste, și după aceea, fiindcă în cârciumă nu prea găsiră cunoscuți, ieșiră și se îndreptară spre școală.
Când intrară înăuntru, curtea școlii era înțesată de oameni și serbarea gata să înceapă. În fața băncilor dinaintea scenei se așezaseră un rând de scaune. Tocmai atunci pe aceste scaune începuseră să se așeze fruntașii comunei: notarul Istrătescu cu soția lui, o femeie grasă, îmbrăcată cu o fustă uriașă de catifea subțire; agentul C.A.M. cu soția, o cucoană îmbrăcată în costum național și cu o umbreluță de soare pe care o ținea deasupra capului cu un aer de mare doamnă; alături de ea se așezase Aristide Rădulescu, fără soție; apoi veneau la rând perceptorul cu soția, agentul fiscal, Jupuitul, singur, cu pălăria lui de paie și cu obrajii lui care păreau jupuiți; și în sfârșit inginerul agronom Ionescu cu toată familia, un student și două eleve de liceu abia veniți în vacanță. În spatele acestora, în primele bănci, se așezaseră Crâșmac, Tudor Bălosu și administratorul moșiei Marica, Cristescu.
Scena din fața școlii ocupa intrarea în întregime. Învățătorii și învățătoarele, cu un grup de elevi, premianții, stăteau în dosul scenei, pe coridor, fiecare clasă cu învățătorul ei.
Moromete și Cocoșilă se amestecaseră și ei printre oameni și, nemaiavând loc pe bănci, se așezară jos pe pământ. După câtva timp, serbarea începu. Directorul școlii o deschise cu o cuvântare. Când apăru pe scenă, în uniformă, se făcu în toată curtea o tăcere deplină.
— Domnilor! începu el cu glas tare, proptindu-și pumnii pe catedra de pe scenă și rezemându-se în ei. Domnilor, repetă el nepoliticos, uitând că în fața sa, pe scaune, se aflau și doamne, serbarea școlară din anul ăsta se serbează cu bucurie pentru părinții care și-au trimis copiii la școală și fără bucurie pentru ăia care nu și i-au trimis. Și vă spun, domnilor, că din situația încheiată pe școală iese că oamenii nu-și dau copiii la școală. Știți și dumneavoastră că cine are carte, are parte. Păi, să vă spun eu, d-aia n-aveți parte fiindcă n-aveți carte. Și pentru mine, domnilor, să vă spun drept, că eu așa am obiceiul să vorbesc, pentru mine, zic, după părerea mea, e cel mai prost ăla care nu-și dă copilul la școală! Eu am aicea înscriși patru sute cincizeci de elevi și din ăștia patru sute cincizeci și ceva, nu zic să fi venit toți, că n-ai unde să ții atâta mulțime de copii, și la urma-urmii unii din ei sunt așa de proști că n-au ce căuta la școală; nu zic patru sute cincizeci, dar zic jumătate, ca să batem și noi recordul pe toată România, fiindcă noi, domnilor, ăștia din Siliștea-Gumești suntem mai breji ca alții din alte sate, și am fi zis atunci că stăm bine, adică uite, fir-ar al dracului, ce spun ăia că suntem o țară fără știință de carte? Păi foarte mulțumesc, dă-mi și mie ici, României, niște colonii, să trăiesc bine, și să vezi cum învăț carte. Așa că dacă veneau două-trei sute aș fi zis că degeaba se laudă Franța și Anglia că la ei oamenii sunt bătuți în cap de atâta carte; uită-te aici în România, uitați-vă, domnilor engleji și franțuzi, sunteți mai proști ca noi, sunteți proști de dați în găuri, noi avem cu ce trăi fără colonii și învățăm carte, avem daravelile noastre și nu ne ducem la mama dracului cu vapoare și cu submarine? Deși am putea să ne ducem că avem ieșire la mare, dracu știe de ce n-avem și noi corăbii și vapoare măcar ca grecii, dacă nu ca englejii. Numai dracu știe cine ne oprește să le fabricăm, că de fabricat am avea cu ce. Avem lemn, avem fier! Numai pe dracu în noi, care să ne înghioldească, n-avem! Suntem prea cuminți, domnilor, suntem plini de cumsecădenie. Și când nu suntem o nimerim prost ca Ieremia cu oiștea în gard. Măcar dacă am învăța mai multă carte, să-i tăiem pe toți prin știință de carte! Îi tăiem noi, dar nu cine știe ce, se apucă unul ca Iorga și învață prea multe, în timp ce altul nu știe să se iscălească, asta e paradoxal, domnilor. De-aia ziceam adineauri că e cel mai prost ăla care nu-și dă copiii la școală! Zice că n-o să-l facă popă și nu-l trimite și… Ia dă-mi, Enăchescule, situația aia, spuse directorul întorcându-se spre fundul scenei și părăsind brusc incursiunile sale istorice și geografice, care îi lăsau ca de obicei cu gura căscată pe părinții adunați. Apoi continuă cu situația în mână: Pe clasa întâia au fost înscriși o sută cincisprezece. Au frecventat regulat, câți credeți? Optzeci și șapte, anunță Toderici tare. Și din ăștia au rămas repetenți patru. Asta e cu clasa întâia, dar aici stăm bine, fiindcă pe clasa întâia tot mai vin ei! Și stăm bine și cu clasa a doua. Dar ce se întâmplă după aia, nici dracu nu mai poate să mai înțeleagă. Să vedeți: clasa a treia înscriși șaptezeci. Au frecventat cincizeci. Din cincizeci ce să scoți? Mai poți să lași vreunul repetent? Cu clasa a patra…
Directorul întinse mâna înapoi:
— Dă-mi te rog catalogul și situația clasei, domnule Teodorescu…
Teodorescu îi întinse catalogul și situația și timp de un minut asistența așteptă ca directorul să continue. Toderici cercetă catalogul încordat și când ajunse la sfârșitul lui, văzu că în dreptul partidei fiului său era scris absolvent. Ridică fruntea și continuă:
— La clasa a patra situația e ceva mai bună pentru că domnul învățător Teodorescu a fost mai aspru decât mine și v-a trimis amenzi încă de la începutul anului. Că așa e omul nostru, nu vrea să înțeleagă dacă nu-i trimiți amenda pe cap. Eu am vrut să nu mă înjure oamenii, și ca rezultat mi-au venit, mari și lați, douăzeci și cinci copii la clasa mea. Dar de la anul încolo, uite, vă spun verde, să nu ziceți că sunt al dracului: care nu și-o trimite copilul la școală, o să-l amendez și o să-l usture, pardon de expresie, știți dumneavoastră unde. Clasa a patra au fost înscriși cincizeci și șapte, au frecventat patruzeci și opt, dintre care trei repetenți. Și dacă trecem la cursul complimentar, aici nu se mai poate discuta. Eu cam atâta am avut de spus. Acuma doamna Lily are să vă spună cum stă situația clasei întâia la fete…
Toderici se întoarse cu spatele spre asistență și chemă:
— Unde ești, doamnă Lily? Poftește, te rog, pe scenă!
După care directorul părăsi catedra și coborî printre păturile scenei jos lângă fostul director Teodorescu. El îl apucă pe colegul său de braț, îl trase printre copii înăuntrul școlii și rămaseră singuri, într-una din clase. Toderici își îndoi mâinile spre spate și se miră:
— Măi Ionele, de ce mă pui în situația să facem scandal de pomană?! Dă-o în… mă-sii de afacere, biserica mamei lui de copil! Dacă nu învață, ce dracu vreai să-i fac? Eu te rog să mă scuzi, știți cum e felul meu, roag-o pe soția ta să nu se supere! Crucea lui de copil, că dacă mi-ar semăna mie, aș ști ce să fac, dar seamănă cu soacră-mea, fir-ar a dracului cu mama ei de soacră, că toată ziua îl ține pe-acolo pe la ei; eu am treabă, n-am timp să-l învăț carte! Pentru asta să ne certăm și să mă faci să-mi ies din sărite? Te rog să mă ierți și să nu fii supărat pe mine!
— Să-i ceri scuze în cancelarie în fața tuturor soției mele, zise Teodorescu. E în tine un amestec de măgărie și inteligență care mă scoate din sărite, într-o zi o să-ți dau eu cu călimara în cap, da’ am să te nimeresc. Păstrează-ți pentru soacră-ta măgăriile și la școală poartă-te ca un învățător, nu ca un văcar.
— Am să mă port, am să mă port, mă, Teodorescule, răspunse directorul cu o obidă amenințătoare și patetică, dar scutește-mă și tu de înțepăturile cucoanei tale, că n-avem timp de ele. Și încă dacă s-ar rezuma la înțepături. Dar dacă nu eram eu ager, pe cuvântul meu că îmi spărgea capul.
Teodorescu nu mai zise nimic, se ridică și ieși.