https://blog.revistaderecenzii.com
II
Jandarmi în curtea cuiva nu putea fi ceva de laudă. Catrina, de obicei înspăimântată în asemenea împrejurări, de astă dată stătea în tindă și nu-și putea înăbuși râsul. De la o vreme, mai ales de duminică încoace, bărbatul ei avea mereu starea aceasta de nemulțumire și iritare care ei îi stârnea veselia, o stare ciudată pe care ea o numea suceală. Moromete era într-adevăr nemulțumit de ceva, dar era parcă nemulțumit mai mult de însuși faptul că era nemulțumit decât de acel ceva care îi stârnea de fapt nemulțumirea. Catrina nu-și ascundea satisfacția când îl vedea apucat de starea aceasta, ea știa ce înseamnă, și se simțea parcă răzbunată.
— Aha! exclamă ea după ce jandarmul plecă amenințând. Nu mai zici că suntem noi proaste?! Na! mai zi și acuma! Că ești deștept tu să te cerți cu un pândar! Ooo! exclamă Catrina ridicând o mână spre cer. Ai umplut pământul cu deșteptăciunea ta!
Moromete se uită uimit la mâna ei și în ciuda iritării care îl stăpânea, trebui să convină că nevasta lui era reușită.
— Intră, fa, în casă! râse el uitând o clipă de starea lui. Vezi să nu-ți înfig sula asta undeva!
— Desfrânatule, spuse Catrina cu indignare bisericească. Ești mort după ședere și după tutun! Habar de grijă n-o să am, să știi! amenință ea. Și intră în casă triumfătoare.
Știa că n-o să treacă mult și o să le strige, pe ea și pe fete, să se sfătuiască cu ele, nefiind în stare, sau nevroind, nu se putea ști, să hotărască singur ce era de făcut.
Dar Catrina amenința degeaba: nu se putea stăpâni să nu fie alături de el. Tot așa se întâmplă și astăzi; când Moromete lăsă hamurile și intră în casă, ea chemă cea dintâi fetele cu glas îngrijorat:
— Tito, Ilinco! Hai la tată-tău! Hai, că ce-o să fie acuma fără oi, o să fie vai de capul nostru, o să mâncăm știr și urzici!
— Păi dar! exclamă fata cea mare supărată. Taci că te găsi grija! Când îl îndemnai pe tata să-l lase pe Achim să plece, mă făceai pe mine proastă!
— Ho! o opri mama împăciuitoare. Ho, că n-o să murim! Trăiește lumea și fără oi. Mai rău e de tat-tău, că vă duce grija și nu știe nici el ce să facă.
— Ba o să-i dau să mănânce numai urzici! se împotrivi Tita intrând în casă peste tatăl ei.
Paraschiv și Nilă nu erau acasă, plecaseră nu se știe unde. Niculae fugise la școală. Ilinca intră și ea în odaie și se așeză lângă sora ei. Stăteau amândouă supărate și potrivnice și păreau hotărâte să nu-i dea tatălui nici o mână de ajutor. Mama se așeză pe celălt pat, dar nu prea aproape de bărbatul ei. Ea vorbi cea dintâi și spre surprinderea tuturor începu prin a-l învinui pe tată de un lucru la care nu se gândise nimeni până acum, și anume că nu era rău că i s-a dat drumul lui Achim la București, dar de ce trebuia să i se dea drumul cu toate oile? Nu se putea să fi lăsat aci șapte-opt dintre ele și să aibă familia ce mânca? Se putea, cum să nu se poată, dar așa se întâmplă într-o casă unde stăpânul sade toată ziua și bea tutun: toate ies de-a-ndoaselea și toți trag în toate părțile! Cum o să fie bine?!
Ce ciudat lucru! Auzind aceste învinuiri, tatăl nu numai că n-o opri pe mamă să vorbească mai departe, dar lăsându-și fruntea în jos, el parcă chiar o îndemna să-l învinuiască și mai mult. Ceea ce Catrina și făcu, și încă cu multă pricepere, deoarece nu era prima dată când jucau împreună, față de copii, această comedie.
— Că dacă ne-am învățat cu ele, acum o să fie rău… Mai bine nu le-am fi luat și n-aveam greutatea la bancă! Numai tu ești vinovat: cu cinci mii de lei pe care i-am plătit astă-toamnă la bancă cumpăram o vacă și era mai bine și nici prăpăditu ăla de Niculae nu se mai chinuia cu ele pe izlaz… Că am zis că din pricina lânii, că vaca dă lapte, dar oile dă și lână… Iar acuma uite că n-o să fie nici una, nici alta, și fetele astea, râde lumea de ele! Râde Guica!
— Ei, mânca-o-ar pământul de Guică! spuse Moromete cu fruntea în pământ.
— Mânca-o-ar pământul, dar vine colea și te face de râs! i-o reteză Catrina cu asprime. Vine colea și râde de asta mai mare, că ar vrea să se mărite cu Victor!
— …Pe mă-sa de Victor! mormăi tatăl posomorât.
— Pe mă-sa, pe mă-sa, dar ce-ți pasă ție dacă fata o să rămână aici nemăritată? strigă Catrina furioasă.
— Ia mai taci din gură, mamă, că nu e vorba de măritiș! Dacă e vorba să mă mărit, și mâine mă mărit! spuse Tita supărată pe mama ei.
Mama tăcu. Izbutise deci să atragă și spre ea supărarea fetelor.
— Chestiunea stă în felul următor, începu Moromete cu un glas mai puțin vinovat decât s-ar fi crezut, totuși prevenitor. Nu e asta care zice mă-ta, se adresă el fetelor, că dacă e să cauți în satul ăsta — și de astă dată se adresă mamei — n-ai să găsăști o fată mai vrednică decât Tita. Nu e problema asta! Și nici că am rămas vara asta fără oi! Că fetele astea sunt supărate și îmi spun mie că o să-mi dea numai urzici! Poți să-mi dai și scaieți, Tito, că eu nu mă supăr! o asigură el și rămase o clipă nemișcat și convins (adică toată lumea știe că el mănâncă orice și se miră că fata îl amenință cu urzicile).
— Hai, lovi-o-ar moartea de suceală, vorbește ca lumea, nu te mai fandosi! spuse Catrina, izbutind să nu pufnească în râs.
— Păi nu e problema asta!!! se dezvinovăți Moromete uitându-se la mamă și rugându-se parcă de ea, cu durere, să fie înțeles că nu e vorba de ce-o să mănânce el.
— Spune odată și nu mai ține fetele aici, că au treabă!
— Ce facem cu fonciirea! aruncă Moromete deodată grăbit și cu mâna făcu gestul: iată, asta e problema! Ce facem cu fonciirea, că vine ăla peste o săptămână și nu ne mai iartă! repetă el cu un glas dramatic. Că nu e vorba de urzici, încheie supărat și posomorât.
Dar atât glasul său dramatic cât și supărarea cu care încheie nu făcu fetelor nici o impresie. Tot așa, el părea mai mult supărat că era el supărat, că nu-i era lui bine.
— Atunci de ce n-ai făcut cum am zis noi? spuse Tita, ghicind această stare ascunsă a tatălui. De ce i-ai dat drumul la București? De ce-ai tăiat salcâmul? Dacă e vorba să răbdăm, barim să știm că nu răbdăm degeaba, că o să vie grâul și o să avem, nu să-l vindem să plătim banca.
— Și dacă nu pleca Achim la București cu ce plăteam? întrebă tatăl vrând s-o încurce, deși gândul fetei era limpede.
— Cu ce plăteam? Cu oile plăteam. Le vindeam și plăteam, spuse fata.
— Aha! făcu Moromete fără noimă.
— Și ne rămânea și lâna și aveam și ce mânca toată vara, spuse și Ilinca.
— Măi fetițelor! se rugă Moromete din nou, îndurerat că nimeni nu înțelege ideile lui atât de simple. Măi fetițelor, repetă el, păi nu ne-am înțeles noi că o parte din bani ne trimite Achim să plătim banca? Nu ne-am înțeles așa? Ce Dumnezeu, uităm de la mână pân’la gură? De ce să vindem oile? O parte din bani ni-i trimite Achim, iar ce n-ajunge pentru bancă, mai dăm din grâu! Așa s-ar făcea că ne-ar rămâne oilea aici, am plăti banca și n-am vinde nici cine știe ce grâu! De ce nu înțelegeți voi!
Mama se prefăcu că a înțeles.
— Ar fi bine așa!
— Păi așa trebuie să fie! se miră Moromete că există îndoieli în privința asta. Așa trebuie să fie, repetă el convins. Vedem cu toții că Dumnezeu are grijă de noi (și aceste cuvinte el le spuse ca să-i facă plăcere mamei), are să se facă grâu berechet și în felul ăsta scăpăm de bancă pe jumătate și ne rămân și oile! Nu mai spun de banii care le rămân lor! O să-i las să facă ce vor ei cu banii ăia! Și dacă o să fie cinstiți și n-o să se apuce să înșele lumea, o să fie bine de toți!
Moromete tăcu și mama se uită nedumerită la fete. Era limpede: avea să fie bine, de ce mai erau nemulțumite?
— Lasă, maică, răbdăm și noi vara asta! le mângâie ea.
— Dar ce-i facem cu fonciirea! turnă Moromete apă rece peste propria-i liniștire. Și ce-i facem cu fonciirea acuma! Că dacă ar fi să ne mai lase și anu ăsta, poate o veni vreo lege să ne mai taie din ea! Trebuie să vie, fiindcă toată lumea geme, dar ne apucă de ea acuma.
— Păi cât avem noi de dat? se interesă Catrina.
— Patru mii!
— Păi mai plătește și tu din ea acolo și las-o până la anu! îl sfătui Catrina. „Mai lasă-ne, Jupuitule, nu ne lua cămașa din spinare“, vorbește și tu cu el!
— Am vorbit… pe mă-sa de jupuit cu ochii ăia ai lui, am vorbit, cum să nu vorbesc, răspunse Moromete furios. M-a trimis la perceptor, zicea că numai perceptorul poate să mă amâie. M-am dus la ăla și ăla, oleu, nici nu vrea să stea de vorbă. Dar n-ar fi nimic dacă m-ar amâna până după culesul porumbului. Ași vinde și din porumb, că o să se facă și porumbul, și am scăpa, dar mă apucă acuma!
— Împrumută-te și tu la Aristide!
Asta era! Aici vroia să ajungă. De fapt hotărârea de a se împrumuta o luase el mai dinainte dar vrusese să aibă și girul fetelor. Moromete se ridică de pe pat și deodată părăsi consiliul de familie.
— Aoleu, mă dor oasele! se cumpăni el pe șolduri.
Avea cu totul alt glas. Se îndreptă spre ușă și ieși, lăsând-o pe Catrina să se descurce ea cum o ști cu fetele.