https://blog.revistaderecenzii.com
VII
În aceste zile oamenii lui Aristide pregătesc mașinile de treierat și pe la jumătatea lui iulie ei le și scot pe izlaz. Începe să se care grâul la arii și să fie așezat în șire. Aceste șire nu sunt altceva decât însuși satul, construit de astă dată din snopi de grâu.
La treieriș familia trăiește aici câteva zile neobișnuite, care nu seamănă cu nici una din timpul anului; adus până aici numai de familie, snopul de grâu intră de astă dată pe mâini străine, pe mâinile cetei fără de care treierișul nu poate avea loc. O căruță străină va trage lângă șiră, o furcă necunoscută se va înfige în snopi, iar la batoză legătura snopului, legătura aceea cu răsucitura deosebită, care amintește familiei de mâna puternică, a tatălui, e desfăcută acum de altcineva. Și cu toate acestea, o bucurie necunoscută și de neuitat stăpânește pe toți.
Doi oameni la coș, în amândouă părțile mașinii, două căruțe cu alți doi oameni, la șiră alte două căruțe care încarcă, la paie doi-trei care să le tragă în față, lângă hambar câțiva care vor duce grâul acasă. Timp de un ceas, sau poate un ceas și jumătate, vor asuda numai pentru familie, vor glumi încărcând snopii, își vor șterge praful de pe față trăgând paiele familiei, se vor bucura pătrunzând în curte, trăgând la scara prispei, descărcând grâul… Înainte de a fi pâine, grâul trece astfel și prin mâinile altora și sudoarea frunții care l-a câștigat se șterge mai repede din amintire. Bucuria aceasta Țugurlan o avea înjumătățită, deoarece el trebuia să împartă grâul pe din două cu maiorul. Treierișul se începea de obicei cu grâul moșiei, fiindcă maiorul se grăbea să pună mâna pe recoltă și cerea oamenilor să secere întâi grâul lui.
Avea administrație puțină, nu ținea recolta în magazii, o vindea repede și pleca din sat. La treieriș stătea lângă mașină așezat pe marginea hambarului, cu capul gol, într-o cămașă colorată, cu mâneci scurte și se uita cum curge grâul din batoză.
„Înghite praful degeaba, domnul maior“, spuneau oamenii parcă cu un anumit regret.
În dimineața treierișului Țugurlan se sculă mai devreme și se apucă să golească odaia, să facă loc unde să pună grâul. Muierea se sculă și ea și îl sculă și pe băiat.
— Stane, îl întrebă ea pe bărbatul ei, când ne vine nouă rândul la batoză?
— Nu știu, pe la prânz, răspunse Țugurlan grăbit.
Femeia se vaită și îl întrebă dacă nu s-ar putea cumva să-i schimbe de pe listă și să le vină rândul după-prânz, sau înainte de prânz.
— Nu știu, înainte de prânz, după-prânz, când ne-o veni rândul atunci treierăm! De ce întrebi?
— Păi, pentru că dacă e la prânz trebuie să dăm de mâncare la mecanici și n-avem ce le da.
— De ce trebuie să dăm de mâncare la mecanici? întrebă Țugurlan cam surd, deși știa că așa era obiceiul, să se dea mâncare la mecanici de către cei care se întâmplau să treiere la ora mesei.
Nu-i părea nimănui rău din pricina asta, în general, în aceste zile toți erau mai generoși, și cu anii devenise chiar un lucru de cinste pentru familia care se nimerea să treiere la orele prânzului în a găti pentru mecanici bucate cât mai bune și mai din belșug. Toți erau atenți: cine dă mâncare la mecanici?
— Dacă ne-o veni rândul la prânz să treierăm, să mănânce și ei ce mănânc eu, adăugă Țugurlan pregătindu-se de plecare. Marine, chemă el, hai, tată, și tu la arie, să vii după căruță după ce treierăm, să te uiți să nu curgă grâul pe drum!
La arie, Țugurlan se uită pe listă. Ceata treiera de ieri de la prânz și astăzi până pe seară aveau să fie treierați toți. Șeful cetei, văzându-l pe băiatul lui Țugurlan, se supără și zise că de ce Țugurlan n-a spus că are un băiat așa de mare? Ar fi trebuit să-l treacă și pe el pe listă să tragă paiele de la mașină.
Șeful cetei era unul de prin capul satului care nu prea îl cunoștea pe Țugurlan și trebui să-i facă cineva un semn să tacă din gură.
— Nu te apuca cu el, i se șopti când acesta se dădu mai la o parte. A avut o groază de copii și i-au murit toți și d-aia îl ține pe ăsta să nu muncească.
Șeful cetei nu mai zise nimic, dar socoti că dacă așa stau lucrurile, atunci Țugurlan să se urce pe batoză la coș și să muncească el mai mult.
Țugurlan nu zise nimic, se urcă la coș. Altă dată ar fi zis, nu s-ar fi urcat, deoarece în ce privește copilul nu era singurul dintre ei care și-l cruța, iar cât despre urcatul la coș, se mai urcase și ieri.
Se pomeni spunându-i băiatului:
— Marine, pune, tată, mâna pe-o furcă și dă și tu la curul mașinii.
Băiatului i se păru ceva vesel să se vâre cu furca acolo în praful și pleava aceea. Mai erau și alți copii, niște fete ceva mai mărișoare decât el și Marin învăță de la ele cât ai clipi din ochi cum să amestece paiele cu pleava, cum să se vâre chiar lângă sitele batozei cu lanțul și să le țină din urmă cu coada furcii. Când caii traseră grămada afară, Marin trebui să se vâre pe sub gura mașinii și atunci sitele scuipară peste el noi mormane de pleavă și paie. Marin se despresura de ele râzând și petrecu grămada vesel cu gura până la urechi ca și când cine știe ce ispravă ar fi făcut.
— Mă, n-auzi?! strigă Țugurlan de sus de pe batoză. Ține-te departe de coarnele furcii, să nu dai cu burta în ele!
Batoza mormăia și vuia ca o ursoaică hămesită. Glasurile oamenilor se auzeau numai strigând, iar praful se ridica sus de tot, întunecând lumina soarelui.
Țugurlan vâra snopii în batoză, stând în picioare. Nu se întreba pentru ce își schimbase gândul punându-l pe băiat la treabă. Nici pentru ce nu-l luase în seamă pe omul acela care era șeful cetei. Așa simțise și așa făcuse. Că altă dată i s-ar fi făcut negru înaintea ochilor și numai aruncându-i omului acela o privire l-ar fi făcut să-i rămână vorba în gât și să meargă de-a-ndăratelea, era adevărat, dar tot atât de adevărat era că de astă dată nici măcar prin minte nu-i trecuse să se supere. Și apoi, la coș era parcă mai bine. Ce forță amețitoare se zbuciuma sub ochii lui, cum înghițea snopul și îl făcea praf, cum se îneca și tușea și cum vuia și scuipa!
Țugurlan dezlega snopul, îl lua în brațe, îl răsfira de-a lungul coșului, îi dădea drumul în inima furtunoasă a mașinii și propria lui inimă își mărea și ea bătăile când câteva clipe mai târziu gura batozei își arăta, cu străluciri fulgerătoare, din nou zâmbetul ei metalic. Și încă un snop, și apoi iarăși alt snop, și mereu cu ochii pe vietatea aceea neostenită, mereu pe ea cu snopi, să nu i se mai vadă dinții, să înghită fără întrerupere și să țină minte că la coș se află Țugurlan…
— Uăăăăăăaî… Pfiuu… Bagă mai încet!… Pfiu…
De ce să bage mai încet? Cine striga așa? A, cel căruia i se treiera. Se îneca mașina și ieșeau paiele cu boabe! Țugurlan începu să bage mai rar și inima lui începu și ea să bată mai rar. Soarele înfierbântat îi dogorea în creștet, dar el nu-l simțea. Urmărind pulberea spicelor, ochii minții începură să vadă năluciri. El era aici sus, peste întreaga arie; în depărtare, lumea se pierdea în nimic. Cerul se împreuna cu pământul și gândul se întorcea îndărăt, neputincios să străpungă orizontul închis. Acolo în depărtare exista ceva încuiat, ceva ca o părere, ca un gând întunecat. Acest lucru ar trebui apucat în mâini, ridicat până în dreptul frunții și înfipt în măruntaiele sălbatice ale batozei. Ca în povești, ca în basme, ca pe tărâmul celălalt, s-ar auzi atunci o pârâitură asurzitoare. Ar ieși poate flăcări și fum. S-ar face poate o mare liniște și s-ar face și puțin întuneric. Uimit, Țugurlan își luă pălăria din cap și-și făcu vânt. Era foarte cald. „După ce o să treier trebuie să împart grâul cu domnul maior“, gândi el foarte limpede și se miră că acest gând, înfierbântat de căldura soarelui, se împrăștiase ca o nălucă spre zarea câmpiei și îi turburase mintea.
Se uită peste câmpie cu mâna la ochi. Nicidecum, dincolo de orizont erau alte sate și în partea asta se afla Bucureștiul. Acolo trăia domnul maior.
— Uăăăî… Pfiuuu… Urlă mașina în gol! Ce faci, mă, Țugurlane, ai adormit?
Începu din nou să dezlege snopii, dar ostenise. După câtva timp se uită jos să-l vadă pe șeful cetei și să-i spună să vie cineva să-l schimbe. Dar nu mai era nimeni prin preajmă, numai femei și fete și câte-un flăcăiandru cu căruța. Ce-au făcut, l-au lăsat singur?
Țugurlan mai vârî câtva timp în batoză dar deodată inima îi zvâcni și mintea i se întunecă de mânie. Adică cum, ei nu-și dădeau seama că îl țineau prea mult la coș?
Dar punându-și această întrebare Țugurlan se pomeni ispitit să afle dacă într-adevăr ei nu-și dădeau seama. Fără să înceteze să fie mânios el continuă să bage snopi și gândul care îl stăpânea, să afle ce era cu ei, i se păru atât de nou și plin de atâta interes încât oboseala îi mai pieri. „Fir-ați voi ai dracului, ’ai să vedem cât o să mă țineți aici!“ exclamă în sinea lui.
Vârând snopii începu să se uite peste arie. Liniștite, mâinile lui își vedeau în acest timp de treabă, călăuzite de revenirea ritmică a snopului care urca spre aripa mașinii în vârful furcii celui care se afla jos în căruță. Alături de el, la celălalt coș, fusese mai înainte un om care nu așteptase să fie schimbat și plecase singur, nici nu băgase de seamă când. Da, iată că venea un altul în locul lui, dar să-l schimbe pe el, pe Țugurlan, nu venea nimeni. Țugurlan se și văzu coborând, căutându-l pe șeful cetei, apucându-l de guler și înjurându-l. „Să dea dracul, sau Dumnezeu, să încerce vreunul să țină partea șefului cetei“, își spuse el.
Noul-venit se urcă la coș și începu să bage snopi cu pofta celui odihnit. El chiar îi aruncă lui Țugurlan câteva priviri îngăduitoare și într-o vreme îi strigă:
— Mai cu viață, frate-meu, că nu ești babă!
Țugurlan vru să-i răspundă printr-o înjurătură urâtă, să-l învețe minte cum să vorbească, dar în loc de asta, un zâmbet bizar îi strâmbă gura. „Tâmpitul ăsta nu vede nimic, gândi el, nu vede că sunt ostenit și că stau aici dinainte de a veni el.“
Se uită iar peste arie. Sub o șiră de grâu, la umbră, stăteau vreo trei inși cu burțile la pământ. Tăifăsuiau. Ceva mai încolo, unul stătea foarte liniștit pe oiștea căruței și mânca. Se vedea mămăliga galbenă într-o mână și brânza albă în cealaltă. Era năbușeală mare. Unul chiar adormise și i se vedea trupul în cămașă albă, zăcând nemișcat la umbră, ca și când ar fi fost mort. „Fir-ați voi ai dracului să fiți!“ exclamă Țugurlan stăpânit de-o veselie pe care nu și-o înțelegea. Pe deplin liniștit, părăsi snopii și începu să coboare încet scara batozei. Jos, se scutură de praf și pleavă și porni apoi spre grupul celor care tăifăsuiau. Nimeni nu-l văzu și nimeni nu protestă.
Ajuns lângă cei trei, se întinse alături de ei și deveni, pe nebăgate de seamă, al patrulea.
— Să se ducă cineva la coș că eu am ostenit, zise el. Am fost și ieri! Auzindu-l, ceilalți tresăriră și foarte mirați părăsiră tăifăsuiala. Unul dintre ei chiar se revoltă:
— Păi ce dracu face șeful ăla de ceată?
— Tu de ce nu spui, Țugurlane?!…
— Vasile, du-te la coș! porunci atunci un altul și cel numit se ridică numaidecât în picioare și plecă. O clipă, se făcu tăcere, apoi cel dintâi, uitându-se la Țugurlan, se răsti la el:
— Și tu ce mai stai, Țugurlane? Du-te la șiră și trage un pui de somn.
Veselia de mai înainte, pe care Țugurlan nu și-o înțelegea, se încălzi și mai mult în inima lui și toropit de bucuria aceasta bună și răcoritoare, pe care n-o cunoscuse îndeajuns în viața lui, se propti în coate și ridicându-se de jos, se supuse.
— Păi să mă duc, șopti el. Parcă m-a bătut cineva cu ciomagul.
La șiră, însă, după ce se întinse și stătu câteva minute, oboseala îi pieri din trup ca și când n-ar fi fost. Își aminti că s-ar putea să-i vie rândul la treierat în timpul amiezii și că trebuia să dea mâncare la mecanici. Se sculă și îl căută pe șeful cetei să se uite pe listă. Fără să-i mai arate lista, acesta îi spuse că va treiera spre seară și ceva din glasul lui îl făcu pe Țugurlan să înțeleagă că ordinea treierișului fusese schimbată.
— De ce, eu parcă eram înaintea lui Bălțoi?! se miră el.
— L-am trecut pe Bălțoi înaintea ta, ca să dea el mâncare la mecanici, răspunse șeful cetei.
— Ba nicidecum, se supără Țugurlan. Cine ți-a spus ție că n-o să dau mâncare la mecanici?
— Oamenii! răspunse șeful cetei.
— Nu, spuse Țugurlan liniștit, de ce să stricăm ordinea?!
Mirat, șeful cetei nu mai zise nimic. Țugurlan se apropie de spatele mașinii și se uită la fiul său, care continua să muncească în pleavă și praf ca și când s-ar fi jucat.
— Marine, strigă Țugurlan, vin încoace! Du-te acasă și spune-i mă-tii că treierăm la nimiez: să taie o găină… Fuga! Mă, n-auzi? Mai spune-i să caute în chichița lăzii și să te trimită să cumperi o litră de țuică. Pentru mecanici. Ai ajuns?
Până la prânz, Țugurlan se plimbă încoace și încolo pe arie. Nu făcea nimic. Se uita liniștit la oameni, la arie, la căruțe… Se uita cu atenție și descoperea lucruri pe care niciodată nu le văzuse. Iată-l pe Sandu lui Troscot, era furios de ceva și din pricina asta nu izbutea să prindă o vită; umbla după ea și vita sărea în lături chiar în clipa când omul vroia să-i pună lanțul în coarne. Curios, Țugurlan se dădu mai aproape.
— O, ho, ho, ho! făcea Sandu în șoaptă, apropiindu-se de vită cu lanțul în mână și încercând să-și stăpânească mânia. O, ho, ho, ho, ho, ho! și când să-i pună lanțul izbucnea nestăpânit: Ho, aci! Vita țâșnea înapoi speriată și Sandu o lua de la cap și mai furios: Ho, ho, ho, ho! Și iarăși: Ho, aci! Până ce își ieși cu totul din pepeni, nu mai putu să spună ho, ho, în șoaptă, începu să strige ho, fir-ai al dracului cu limba ta și se luă după bou cu lanțul, lovindu-l groaznic din urmă peste șolduri.
„Tâmpitul, gândi Țugurlan înveselit, ce vinovată o fi fiind vita că e el supărat!“ Și ce înfățișare avea! Țugurlan își dădu seama pentru întâia oară că înfățișarea unui om furios nu era deloc ceva de lăudat. „Cine știe de câte ori or fi râs și alții de mine așa“, își spuse el și această reflecție îl uimi prin adevărul ei neașteptat și nebănuit.
— Cornile! auzi apoi în spatele său glasul pițigăiat al unei femei.
Se întoarse și o văzu pe Anghelina Șutică, îl striga pe Cornel, bărbatul ei, care era mecanicul batozei. Se fandosea strigându-l pe Cornel înadins, ca lumea s-o audă și să zică: „Uite ce bărbat are Anghelina, e mecanic“… Cornel era ungur, fusese găsit de Anghelina la un târg, purta bretele și vorbea stricat românește.
— Cornile! strigă Anghelina din nou.
— Ce vrei? răspunse Cornel cu un glas subțire.
— Cornile, iunde e fiurca? se izmeni Anghelina la fel de subțire.
— Uite-o în pelaria mea, răspunse ungurul furios, și Țugurlan se întoarse cu spatele să nu-l vadă cineva râzând.
Avea o stare ciudată, parcă îi era lene. Își aduse aminte că Dumitru lui Nae când râdea acolo sub salcâmul lui Moromete avea lenea aceasta în râs, he, he, o moliciune așa ca și când ai pluti peste niște valuri calde. Auzi parcă glasul lui Traian Pisică în urechi și parcă îl și văzu pe Traian Pisică cu mustățile mari mergând pe drum și cu bidigania după el mormăind printre picioarele lui: „Sfârfâlică, lua-te-ar dracii, na la tata din țigare“.
Țugurlan își dădu pălăria pe ceafă și se uită lung spre aria învecinată. Acolo treiera batoza lui Iocan și era sigur că Moromete treiera la el. Se urni din loc, porni într-acolo:
— Bă, Țugurlane, bă! se auzi strigat din depărtare, din vârful unei șire mari.
Era chiar Moromete. Se apropie, dar încă de departe Țugurlan rămase uimit de cât de mare era șira de grâu a acestuia. Tocmai terminase, îi făcea creastă ca unui acoperiș, și Paraschiv se chinuia greu cu snopii din pricina înălțimii. Parcă era un palat șira lui Moromete, un acaret, față de colibele de prin preajmă.
— Faci vreo șase sute? întrebă Țugurlan tare, de jos.
— Ce, duble?
— Da.
— Nu, dar cinci sute tot ies, zise Moromete. Am avut o idee, Țugurlane, explică Moromete de sus. „Mă, zic, ia să pun eu nouă pogoane de grâu!“ Gata, Paraschive? Mai ai vreun snop?
Paraschiv mormăi că nu mai are și Moromete începu să se dea jos. Ca să-i ajute, Paraschiv se urcă pe patului căruței și înfipse furca în șiră, să se sprijine tatăl cu piciorul.
— Hai, bă, să fumăm o țigare, Țugurlane! spuse Moromete când ajunse jos. Se dădu mai încolo și se așeză la umbră. Țugurlan se așeză și el. E topenie de grâu, Țugurlane, continuă Moromete făcându-și de țigare. Uite așa curge, pe toate drumurile. Eu zic că toată iarna o să mănânce românii la pâine.
Țugurlan nu zise nimic și tăcerea lui îl făcu atent pe Moromete.
— Câte pogoane ai tu de la moșie? îl întrebă.
— Două, răspunse Țugurlan.
— Și din astea două, jumătate trebuie să-i dai maiorului?
— Mai îmi rămân și paiele! zise Țugurlan.
— Măi, Țugurlane! exclamă deodată Moromete. De ce stai tu aici să muncești pe din două pe moșia ciocoiului ăsta?!
— Dar ce să fac, Moromete?
— Du-te în lume, domnule! zise Moromete cu un glas din care se înțelegea că nu vorbea doar ca să se afle în treabă. Du-te în lume și ai să găsești tu să muncești mai cu folos decât aici. Trăiești în sat și-ți faci sânge rău! Eu în locul tău ași pleca, domnule, și îndărăt nu m-aș măi uita.
— Așa zici acuma! șopti Țugurlan nu prea turburat.
— De ce?! se miră sincer Moromete. Să stai aici în sat și să te uiți la mine că am o șiră cât toate zilele? Dar hai să zicem că treacă-meargă cu șira mea, e pe copii mulți, abia dacă mi-o mai rămâne și mie să am pâine până la anul, că am datorii multe, dar cum să împart eu, mă, munca mea cu unul care n-a muncit?! exclamă Moromete revoltat și în același timp nedumerit.
Se uită la Țugurlan cu o privire limpede, așteptând răspunsul. Arăta cu adevărat uimit cum poate cineva să îndure așa ceva.
— Cum adică, izbucni el de astă dată iarăși într-o totală neputință de a înțelege, să-i dau eu jumătate din munca mea?! și-și arătă brațele și-și întoarse apoi capul în altă parte, vrând să spună că de fapt nici nu vrea să înțeleagă, lucrul fiind în însăși esența lui cu neputință de înțeles.
Exagera, deoarece el însuși, când era flăcău, muncise pe moșia ciocoiului și știa foarte bine cum era cu putință un astfel de lucru; totuși nu glumea.
— N-auzi că-mi rămân mie paiele?! zise Țugurlan cu un zâmbet ascuns, dând de înțeles că apreciază sinceritatea revoltei lui Moromete, dar obiectează împotriva faptului că acesta se prefăcea că nu înțelege de ce există moșieri.
— Adică vreai să spui că nu e pe din două, din moment ce-ți rămân ție paiele! zise Moromete.
— Întocmai! confirmă Țugurlan.
— Ei, atunci se schimbă socoteala! zise Moromete subliniind ideea cu sprâncenele.
Țugurlan, pe care problema aceasta se pare că nu-l mai turbura deloc, începu să râdă cu poftă, spre uimirea lui Moromete, care acum cu adevărat că nu-l înțelegea pe acest om.
— Să-ți spun drept, Moromete, îl bag în mă-sa de maior cu moșia lui! exclamă Țugurlan. Mă uitam la el când m-am urcat la coș cum sta pe marginea hambarului, cu gâtul alb, descheiat. Ce-mi pasă mie de el! Dă-l în mă-sa! mai spuse Țugurlan cu un glas curat și schimbă vorba întrebându-l pe Moromete ce se mai aude cu guvernul: Cade, sau ce dracu face? După glas întrebarea i se păru lui Moromete cam suspectă. Țugurlan da de bănuit că în ce privește problema discutată, nu credea că Moromete poate să înțeleagă ce gândea de fapt Țugurlan despre ea și asta oricât de mult ar încerca Țugurlan să-i explice: „Mai bine hai să vorbim despre lucruri care sunt la îndemâna amândurora, de pildă despre guvern“, se înțelegea pe dedesubt din glasul lui Țugurlan. Până să găsească Moromete răspunsul potrivit, acesta izbucni într-adevăr în râs. Îl prinsese, îl atinsese bine și Moromete râse și el, dar nedumerirea tot nu se stingea de pe chipul lui. Ce era cu Țugurlan? Și apoi de unde și până unde la el să facă glume atât de subțiri?
Când se întoarse îndărăt la arie, Țugurlan se înveseli și mai mult de mica întâmplare. Moromete, care avea acel fel uimitor al său de a fi, de a vedea lucrurile și faptele oamenilor cu niște ochi limpezi și neturburați, se dovedea că nu înțelegea nimic când altcineva era la fel ca el. Credea că numai el putea fi așa, sau în orice caz i se părea cu neputință să fie cineva așa când trebuia să dea jumătate din munca lui altcuiva. „Aia e, Moromete, gândi Țugurlan din ce în ce mai înveselit, așa stau lucrurile, dacă vrei să știi.“
În urma lui, Moromete, întins la umbra șirei de grâu, se întreba și el cu o vagă neliniște ce-ar face dacă ar ști că din două pogoane pe care le-ar avea, jumătate din bucatele de pe ele ar trebui să le dea moșierului. Nu ajunse până acolo încât să răspundă, dar în cele câteva clipe cât acest gând stărui asupra lui, se făcu negru și crunt la față.