https://blog.revistaderecenzii.com
VIII
În acest timp Paraschiv și Achim așteptaseră în drum. Erau atât de curioși să afle ce îi spunea tatăl lor lui Nilă, încât nu avură răbdare până a doua zi; renunțară să se mai ducă la fetele la care umblau și îl așteptară pe fratele lor să vină și să afle ce era…
— Ce-ați vorbit, mă, ce ți-a spus? întrebă Paraschiv în șoaptă când Nilă ieși la ei.
— Ce să-mi spuie, că să se ducă ăsta cu oile la București, răspunse Nilă pe scurt, cu un glas moale, parcă vinovat.
— Nilă, șopti Paraschiv gros, i-ai spus ceva? Suntem frați, dar să știi că eu…
Nilă lăsă fruntea în jos și bombăni furios:
— Ce, bă, ești nebun? Cum o să-i spui?
— Hai mai încolo, să nu ne-audă, zise Achim. Hai la ga Măria să vorbim acolo, că tot nu mai avem timp să ne ducem pe la fete.
Paraschiv și Nilă șovăiră. Era cam târziu.
— Dar hai mai repede, să nu se culce ga Măria.
Porniră câteșitrei alene. Nilă tăcea și după mers parcă n-avea nici un chef. Cotiră pe niște ulițe și se opriră în fața unei curți mici, fără garduri, în fund se vedea o căsuță învălită cu paie, un bordei asemănător cu un coteț mai mare de păsări. La un ochi de geam, pâlpâia o lampă chioară.
Bordeiul acesta unde vroiau să intre era al tușii lor, Măria Moromete, sora mai mare a tatălui. Tușa era o femeie de vreo cincizeci de ani și nu avea nici copii, nici bărbat. Ca să scape de ea, Moromete îi cumpărase undeva un loc de casă și îi făcuse acest bordei.
Măria Moromete îl învinuia pe fratele ei că nu s-a putut mărita și-și face un rost. Spunea că n-a ajutat-o, că i-a furat pământul din spatele casei, că la împărțitul celor trei pogoane moștenite, Moromete a ales pământul cel mai bun pe care se putea pune vie și că a gonit-o din casa părintească ca un hoț. De fapt ea ar fi vrut ca fratele ei să nu se mai fi însurat a doua oară, s-o fi ținut-o pe ea în casă, să-i crească ea pe cei trei, Paraschiv, Nilă și Achim, și să fi trăit așa liniștit până la bătrânețe, încât după ce fratele se însura a doua oară și îi cumpără și-i făcu acest bordei, Măria Moromete se înfurie și începu să ceară dreptul ei de moștenire asupra casei părintești și mai ales asupra locului din spatele casei. Fiindcă pe jumătate din acel loc se afla casa părintească și gospodăria și pentru că trecuseră aproape cincisprezece ani fără ca gospodăria să fie împărțită, moștenirea în cazul casei și locului trecea de drept celui care o folosea. Măria Moromete nu știuse și nici acum nu știa acest lucru. Nici Moromete nu știa și chiar dacă ar fi știut tot n-ar fi avut ce face cu el.
Măria Moromete trăia cu o nădejde a ei veche: să dea acel loc lui Paraschiv sau Nilă, care o fi mai vrednic, și acela să facă o casă unde s-o aducă și pe ea, să aibă grijă de ea când n-avea să mai poată munci. Paraschiv îi spusese că în curând o să se însoare, să-și facă acolo casă și s-o aducă să trăiască și ea pe lângă el. De fapt, măritișul ei nefericit din tinerețe o înrăise; făcuse un copil care îi murise după doi ani de trai rău și după moartea copilului bărbatul o alungase.
Trăia acum singură în bordeiul ei și n-o ducea prea rău, la treierat își băga grâul în mașină o dată cu al lui Moromete, iar la secere la fel, veneau cei trei nepoți, Paraschiv, Nilă și Achim și o ajutau. În schimb, ea le făcea flanele și ciorapi.
În sat i se spunea Guica și nu avea nume bun; se temeau de ea pentru că cunoștea păcatele tuturor și avea limba ascuțită. Toată ziua lucra la ciorapi, așezată pe un scăunel în fața bordeiului și oprea trecătorii de pe drum pe care îi întreba fel de fel de nimicuri. Unii ocoleau, dădeau prin altă parte.
Iată cum se întâmpla când cineva trecea prin fața curții ei. Măria Moromete oprea trecătorul strigându-l cu un glas tainic:
„Ei, cutare, ia stai nițel.“
Intrigat, omul se oprea. Măria Moromete se ridica de pe scăunel și venea în drum. Se apropia în tăcere, misterios. Apoi întreba în șoaptă:
„Unde te duci?“
Mirat, omul spunea unde se duce.
„Ce cauți acolo?“ întreba femeia mai departe.
Încă nedumerit, trecătorul răspundea și spunea pentru ce se duce, ce treabă are acolo de făcut. Măria Moromete spunea atunci despre omul acela unde se ducea trecătorul, că a auzit că acesta vrea să facă cutare lucru.
„Așa o fi?“ întreba ea cu privirea aprinsă de curiozitate.
Trecătorul răspundea că se poate, așa o fi.
„Păi atunci frate-său ce-o să zică?“ întreba ea atunci.
„Dracul să-i ia, ga Mario, de unde să știu eu ce-o să zică frate-său?!“ răspundea trecătorul.
„Nu se poate, spunea femeia cu glasul ei ascuțit. E dreptul lui.“
„O fi, ga Mario, ce m-amestec eu în daravelile lor!“ ridica trecătorul din umeri, grăbindu-se să se îndepărteze.
„Ei, nu-i așa!“ răspundea Guica indignată și se întorcea pe scăunelul ei, bestecăind la ciorap.
După o vreme trecea o muiere. Măria Moromete se ridica și o oprea:
„Cutăriță, unde te duci? Ia stai nițel!“ Se apropia și îi spunea: „Auzi ce vrea să facă alde cutare? Mă întâlnii adineauri cu cutare — și spunea numele celui pe care îl oprise mai înainte — se ducea pe la el și mi-a spus și mie. Tu ce zici? Ăla o să vrea? O să-l lase?“
Răspândea deci știrea pe socoteala celui dinainte și acest lucru turbura deseori apele, învrăjbind chiar și pe cei mai pașnici.
Măria Moromete oprea chiar și pe copiii foarte mici. „Ce-ați mâncat aseară?“ îi întreba ea în șoaptă, punându-le în mână o jumătate de măr stricat sau câteva semințe de floarea-soarelui.
Porecla de Guica i-o dăduse un mocan. Mocanii veneau toamna la câmpie să schimbe fructele lor pe porumb și grâu. Măria Moromete oprea fiecare căruță care trecea prin dreptul bordeiului ei. Se apropia de coviltirul mocanului, se uita în căruța lui, îi răscolea sacii cu mere și cu nuci, lua câteva în care își înfigea dinții și abia la urmă întreba cum le dă. Omul spunea cum, iar femeia îi întorcea spatele, mâncând din fructele luate, spunând că nu sunt bune, sunt acre și viermănoase. În acest fel nu numai că se sătura mâncând, dar chiar strângea câte un săculeț. Se vede însă că într-o toamnă, un mocan a ținut-o minte și când a ajuns în dreptul ei n-a mai vrut să oprească.
„Stai, mă! n-auzi că vreau să iau niște mere?“ a strigat femeia de pe scăunelul ei.
Mocanul a oprit și s-a așezat în dreptul coviltirului să n-o lase să se urce.
„Ai mere bune?“ a întrebat ea vrând să-l dea la o parte.
„Da, am mere frumoase, adu porumbul și-ți dau.“
„Ia să văd!“ a spus femeia încercând zadarnic să-l dea la o parte.
„Adu întâi porumbul“, a spus mocanul liniștit.
„Ia să văd, mă, stai să văd și eu ce mere ai!“ a spus Măria cu un glas înțepat și cam tare.
„Nu țipa, leică, de ce țipi?! Adu porumbul și atunci te uiți!“ i-a răspuns mocanul fără să se dea la o parte.
„Du-te naibii cu merele tale! a zis atunci femeia îndepărtându-se de om. Parcă n-am mai văzut mere! Uită-te al naibii! Pe ce să-i dau eu porumbul meu, mocanului! Parcă fără merele voastre viermănoase nu trăiesc!“
„Nu țipa, leică, de ce țipi așa?“ a spus mocanul uitându-se în urma ei uimit.
„Du-te naibii, mă, ce dacă țip? Țip în curtea mea, în satul meu, mocane!“
„Leică, nu mai guici așa, că nu ți-am spart casa, a spus iar mocanul cu vocea lui moale de muntean. Ce guicii așa, leică? Vai, vai! Cum mai guică! Ca o purcea!“ a mai adăugat mocanul nedumerit și vorba a fost prinsă de vecini. Măria Moromete se înfuria rău când i se spunea Guica.
Cei trei nepoți intrară în curtea mătușii și Paraschiv ciocăni în ochiul de geam.
— Ga Mario, deschide!
Măria Moromete deschise ușa și cei trei se aplecară pe rând să nu se lovească de pragul de sus. Paraschiv abia intră în bordei.
— Ga Mario, exclamă el, gata, îi dă drumul lui Achim cu oile la București! Începe răfuiala!
Și râse hurducat, plesnindu-și palmele una de alta, apoi frecându-le repede în semn de mare bucurie nestăpânită. Măria Moromete se înfipse în ochii lui și întrebă, încet, ascuțit, abia ținându-și răsuflarea:
— Ce vorbești, mă? Îi dă drumul? Zău? Cum a fost? Ce-a zis?
— Nu-mi venea să cred, răspunse Paraschiv uitându-se spre pat, vrând să se așeze, dar mătușa îl preveni.
— Stai naibii jos pe pământ, că se rupe patul cu tine… Apoi reluă întrebările. Zău, mă? Ia spuneți! Ce zicea, ce zicea?!!
— Avem douăzeci și patru de oi cu lapte, asta înseamnă două sute patruzeci de lei pe zi, zise Paraschiv miorlăit, încercând să imite glasul fățarnic al fratelui său mai mic; așa le tot spunea ăsta la masă.
— Și el ce zicea?! Ce zicea?! întrebă Guica cu glas înecat de curiozitate și plăcere. Alea ce zicea, puturoasele alea? Mă-sa, mă-sa ce zicea?
Achim răspunse căutând să-și potrivească glasul și să-l facă asemănător cu al mamei vitrege adică: cinstit și înțelegător așa cum îi răspunsese tatălui lor la masă:
— Lasă-l mă, să se ducă. Nu e vorba numai de bancă, dar sunt și ei băieți mari…
Paraschiv izbucni în hohote groase. Mătușa nu râse, însă chipul ei zbârcit și negru și gura cu buzele supte înăuntru se frământară de plăcere. Nilă zâmbi stingherit, parcă rușinat. El spuse:
— Hai, bă, ce râdeți așa?
— Pe urmă l-a luat pe ăsta în grădină și nu știu ce i-a spus. Ce ți-a spus, Nilă? întrebă Achim.
— Ce mai întrebi, nu spusei o dată? bombăni Nilă.
— Zău, mă? Te-a luat în grădină! Și ce ți-a spus? întrebă Guica ca și când n-ar fi auzit bombăneala lui Nilă. Ce ți-a spus, Nilă? Spune, mă, dă-te naibii, că cine știe ce ți-o fi spus și tu n-ai înțeles. Hai, spune!
Nilă tăcea cu fruntea în pământ. Faptul că se lăsa greu, până la urmă le strică cheful celor doi frați și îl întrebară dacă da sau nu, îi dă drumul lui Achim să se ducă?
— Nu vă spusei, bă, că îi dă? Ce tot întrebați atâta? Numai să aducă bani! adăugă Nilă cinstit. Să aducă la toamnă patru mii de lei.
Paraschiv râse iar, răgușit, și îi dădu lui Nilă un pumn în spinare.
— Auzi, ga Mario? se adresă el mătușii, fără să-l mai ia în seamă pe Nilă. Să vezi ce gogoși le turna Achim alaltăieri la sapă.
— Ei, mă, ei! Zău! Ce gogoși, ce gogoși? întrebă mătușa abia stăpânindu-se.
— Douăzeci și patru de oi cu lapte, pă puțin douăzeci și patru de chile pe zi! Asta face două sute de lei pe zi, ori treizeci de zile, face pe puțin șase mii de lei pe lună! Ei! două mii o să coste chiria locului de pășunat, iar patru mii rămâne câștig.
— Bă, eu mă duc să mă culc; mâine trebuie să merg la premilitară! îl întrerupse Nilă sculându-se de jos.
— Stai, Nilă, stai, mă, prostule! îl opri mătușa înțepată. Stai să vorbim. Și se adresă lui Paraschiv: Acum voi ce faceți, tu și cu Nilă? Când plecați? Trebui, să fugiți înainte, de, secere, să n-aibă cine să le secere grâul și nici cu ce să-l care. Să vedem ce-au să facă fără voi.
— Tu când pleci cu oile, Achime? Întrebă Paraschiv.
— Să vedem. Să vorbim cu al lu’ Cătănoiu.
— Eu zic că după vreo săptămână în urma ta, luăm caii din grajd, încălecăm pe ei și fugim. Nu așa, mă, Nilă?
— Bă, eu v-am mai spus: fugim, dar nu putem să furăm caii din grajd; află lumea și ne facem de râs, răspunse Nilă cu privirea în pământ.
— Iete al naibii! Făcu mătușa indignată. Vezi să nu-ți dau câteva, blegule! Te-a îmbrobodit alde tac-tău, să stai și să muncești pentru copii lui, să-ți iasă sufletul! E caii voștri, e averea voastră! Dacă nu murea biata mă-ta, erați și voi în casa voastră, nu ca acum, că n-aveți loc de puturoasele alea.
Nilă tăcea. Paraschiv și Achim o aprobau pe mătușa lor din ochi. Măria Moromete continuă:
— Ați muncit de când erați mici și nu v-a luat niciodată o haină pe voi, cum e copiii oamenilor. Numai la alea le-a luat. Tita are crepdeșin, Ilinca ie de mătase, aia are scurteică de catifea… E plină chichița lăzii cu mamudele și cu icușari. Acolo e munca voastră, proștilor… Eu să fiu ca voi aș sparge lada într-o noapte și aș lua toate mamudelele!
Paraschiv se uită la Nilă, care continua să stea cu fruntea în pământ, și-i spuse răgușit, gros:
— Vezi, mă! Auzi ce zice ga Măria? Plăvane! Ai sta și-ai munci pentru ei până ai cădea jos, dacă n-am fi noi să te învățăm.
Nilă tresări. Avea o frunte mare, lată, cu carne groasă peste ea. Își ridică fruntea lui lată din pământ și răspunse cu un glas turbure care nu protesta contra celor auzite, dar care era totuși indignat, fără să știe însă pentru ce:
— Mai taci, bă, din gură! Ia mai taci dracului din gură! Ce tot vorbești!… Mătușa sări cu glasul ei ascuțit:
— Ce să tacă din gură! Așa este! Te superi că îți zice plăvan? De când muncești și umbli desculț și dezbrăcat, pe degeaba? Plăvane.
— Păi, bă, Nilă, ce-am vorbit noi pân-acum? Nu ne-am înțeles așa? întrebă Achim cu reproș.
Nilă răspunse la fel de turbure:
— Ne-am înțeles, bă, ne-am înțeles! Vezi să nu-ți dau un pumn după ceafă.
Achim mormăi disprețuitor:
— Dai tu pumn după ceafă!
— Eu mă duc, mi-e somn, mormăi Nilă deodată nepăsător, și deschise ușa bordeiului.
— Du-te naibii! îl petrecu mătușa din urmă. O să mai vezi tu de la mine loc de casă! Proastă oi fi să ți-l dau!
Nilă ieși fără să răspundă, iar mătușa se întoarse în bordei, să vorbească mai departe cu cei doi nepoți.