https://blog.revistaderecenzii.com
XI
Paraschiv, Nilă și Achim și-au păstrat pentru ei impresia care le-a făcut-o povestirea tatălui lor, dar când au aflat că Bălosu a dat totuși porumbul cu șaptezeci de lei nu s-au mai mulțumit să observe, ca la început, că tatăl lor n-a făcut mare brânză câștigând o mie de lei; trebuia să câștige o mie cinci sute, cum a făcut Bălosu și au început să murmure că a omorât caii și căruța de pomană și că și-a bătut joc de munca lor.
Murmuratul acesta, desigur, i-a ajuns la urechi lui Moromete pe alte căi, prin Guica și Parizianul, pentru că feciorii n-au îndrăznit să i-o spună în față.
Uimit și îngrijorat că feciorii îl vorbesc de rău în lume, Moromete se hotărî să înăbușe fără cruțare acest început de răzvrătire, având totuși speranța că poate nu-i adevărat. Luați din scurt, cei trei se speriară și deveniră mieroși, Paraschiv chiar se indignă spunând că: „Hai, bă, ce, te iei după prostul ăla de Parizianu?“, încât Moromete socoti că nu e cazul să meargă mai departe, ba mai mult, că n-ar strica să le dea chiar satisfacția să facă ei înșiși comerț la munte.
Bucuroși că izbutiseră să obțină atât de ușor libertatea de a se mișca, cei trei puseră la cale, o săptămână mai târziu, o afacere sortită să le aducă un câștig mare. Luară cu chirie încă o căruță cu caii lui Parizianu, cumpărară porumb din sat cu cincizeci de lei și porniră la munte.
Moromete nu zise nimic, le dădu chiar sfaturi, dar ceva — nu putea să înțeleagă bine ce — un soi de înfrigurare, de poftă oarbă, care se făcea simțită în purtarea fiilor săi, începea să-l îngrijoreze și în sinea lui le dori să nu izbutească.
Dorința lui se împlini. Săturat de afluxul de cereale de la câmpie, muntele scăzuse între timp prețul și cei trei abia izbutiră să scoată cheltuiala drumului. Moromete nu se putu stăpâni și strecură câteva aluzii batjocoritoare la adresa priceperii fiilor săi, dar bine intenționate, vrând să-i facă să înțeleagă că drumul pe care vroiau ei să apuce nu e bun. Cei trei parcă înțeleseră ceva și se mai potoliră, dar vecinul din spatele casei lor se îmbogățea și din nou feciorii începură să murmure. Că tatăl lor nu face nimic. Că stă toată ziua. Că pe cele două fete le lasă să se pricopsească, iar pe ei îi batjocorește. Într-adevăr, fetele erau vrednice și vioaie, țeseau în război, împleteau, arătau vesele, spre deosebire de Paraschiv și Achim care parcă erau bolnavi.
Astfel trecu iarna și vara aceea. În toamnă, Moromete făcu din nou pe placul celor trei. Se sfătui cu ei îndelung, le arătă situația familiei, datoriile pe care le mai aveau la percepție, faptul că rămăseseră fără un cal — se îmbolnăvise de talan și nu mai era bun de nimica — și ajunseră la înțelegerea că un împrumut la bancă era cea mai bună soluție.
Numai că avantajele sperate nu veniră. Din lâna oilor fetele țeseau pentru ele covoare. Catrina își făcu o fustă, Moromete o frumoasă dulamă îmblănită, cu guler de miel creț… În numele celor trei, Paraschiv murmură pe față că o să pună mâna pe topor și o să le dea oilor în cap. Catrina nu se putu stăpâni și îi răspunse că pentru cât s-a trudit ea să-i crească, o nenorocită de fustă nu e mult. Și dacă fusta ei le stă în gât, s-o ia și p-aia, să se sature. Covoarele? Dar fetele nu muncesc? Cine ține casa, cine îi spală de murdărie și le face mâncare să bage în ei? Și în afară de asta să se uite: nenorocitu acela de băiat, Niculae, care toată vara rabdă de sete cu oile pe câmp, n-are nimic, râd copiii oamenilor la școală că e trențăros.
Paraschiv ascultase ca un surd, fără să audă. Achim și Nilă tăceau. Moromete intervenise împăciuitor. Oile sunt ale lor, spuse el. Anu ăsta și-au făcut unii de îmbrăcăminte, la anu o să-și facă alții. Nu cumva dulama este pricina nemulțumirii? Nu înțelegea, Paraschiv avea dulamă bunicică, ce vroia? N-avea răbdare și vroia s-o poarte pe cea nouă? S-o poarte sănătos. Ei? Mai era ceva?
Mai era, pentru că nu era vorba de dulamă. Cei trei înțelegeau să trăiască la fel ca înainte, când nu făcuseră împrumutul și n-aveau oile, iar lâna, laptele, brânza, carnea mieilor, totul trebuia vândut și să facă bani, iar nu să se mănânce și să se poarte în casă. I-ar fi fost foarte greu lui Moromete să dibuiască acest fel de a vedea al celor trei copii ai săi, cu atât mai mult cu cât aceștia începură să nu-și mai dea pe față gândurile nici măcar față de Parizianu.
În aceeași seară ei s-au dus la Guica și acolo au pus la cale planul cu plecarea lui Achim la București.
Târziu de tot, spre sfârșitul iernii, cu multe ocolișuri și prefăcându-se interesați numai de datoriile care amenințau gospodăria, ei dădură de înțeles tatălui lor că n-ar fi o afacere rea, îndemnându-l să se intereseze la al lui Cătănoiu și să se convingă singur ce bine s-ar putea câștiga la București. Vorbiseră mai dinainte cu al lui Cătănoiu și lăptarul, pus la cale, exagera câștigul. Moromete rămase să se gândească. Catrina și fetele aflară mai târziu de acest plan și se hotărâră repede: nu le convenea. Dacă Achim are să stea toată vara la București, înseamnă că el va tunde oile și cine știe ce are să facă cu lâna. Se împotriviră cu grijă, să nu afle frații; îi explicară tatălui că nu vor avea ce să mănânce în timpul secerișului și că mult mai bine ar fi ca o parte din laptele oilor să fie făcut brânză aci acasă și vândută apoi la București, dacă e vorba că la București sunt prețuri bune. În felul acesta vor avea și bani și nu vor suferi nici de foame.
În postul Paștelui însă, vitregul mijlociu, Nilă, spuse într-o zi la masă ceva care înmuie inima mamei. Mâncau untură în tigaie și Nilă, îngrețoșat nu se știe de ce, se strâmbase: „Ce naiba, mă, vine Pastele? Noi nu mai ținem post? Și adăugase uitându-se cu privirea curată la Tita: Mai pitește, Tito, untura asta.“
Noaptea mama se auzi certată în vis de un glas blând: „Catrino, Catrino, de ce ești dușmănoasă? Iartă-i pe copii, Catrino, iartă-l pe Nilă, că nu e rău la inimă…“
Pe nesimțite, de astă dată ferindu-se de fete, mama îi dădu de înțeles tatălui că la urma-urmei să-l lase pe Achim să se ducă. Sunt copiii lui și le-o fi părând și lor rău că altă lume o duce mai bine. Să-i dea drumul să plece, să nu zică lumea că din cauza ei și a fetelor trăiesc ei rău.
Moromete, nu se știe de ce, se supără de întoarcerea aceasta a mamei, spuse fetelor și se certară între ei. Îndoielile lui Moromete țineau de afacerea însăși. Nu-i venea lui să creadă că bucureștenii nu mai aveau altă ieșire decât să se îngrămădească pe laptele celor douăzeci și patru de oi ale lui Achim Moromete din comuna Siliștea-Gumești și să-l umple pe el de bani.
Dar în sfârșit… Îi împărtășise îndoielile și lui Nilă, în grădină, dându-le de înțeles și celorlalți doi că dacă e vorba să-l lase pe Achim la București, atunci Achim trebuie să bage bine în cap că la toamnă îl așteaptă să se întoarcă acasă nu cu douăzeci de mii, cât se lăuda acesta ca un prost, nici cu zece și nici cu șase, ci cu patru. Dar aceste patru să fie! Nilă îl asigurase că vor fi, și Moromete, liniștit, vrusese să se culce. Își aminti însă că a doua zi, după cum îi spusese Bălosu în drum, avea să vie Jupuitu după fonciire și nu putu să adoarmă îndată. Îl mai supăra și Niculae care stătea la spatele său și nu adormea nici el. Ce se bucura așa că are să scape de oi, nefericitul? Credea că la muncă o să-i fie mai bine?