https://blog.revistaderecenzii.com
Regăsesc o capitală potolită. Nici banchete. Nici cete de nebuni confiscând autobuze întregi. În vitrinele cooperativelor de consum nu se mai vede bustul lui Lenin, din ciocolată, între două turtițe de unt. Congrese, conferințe, discursuri se află totdeauna, dar numai pentru urechile galeriei din interior. Internaționala se odihnește.
De la hotelul „Passage“, unde am închiriat o cameră, m-am ostenit mult până am obținut legătura cu câteva cunoștințe, făcute în timpul serbărilor aniversare. Rakovski se află în exil la Astrahan. Troțki, la Alma-Ata. La „Micul Paris“, întâlniri încîntătoare cu toți cei care vor binele Revoluției, dar care nu au ochii oblojiți. Pierre Pascal zâmbește tandru, vorbește cu plăcere și nu spune nimic. În sfârșit aflu, că la Pascal, sunt considerat drept un semi-oficial, iar la oficiali ca un semi-opozant. Iată-mă înconjurat de-o izolare, care nu-mi displace, căci iubese lupta. Haidem pentru ostilități.
Prima îmi dă o lovitură, ce mă face să urlu: cel mai bun prieten al meu în Rusia, publicistul francez Victor Serge (Kibalcici) este arestat de o lună la Leningrad. Ah, asta n-o înghit, fără a riposta.
L-am cunoscut pe Victor Serge în timpul serbărilor din noiembrie 1927, când am vizitat oficial Leningradul. Citisem câteva din scrierile lui și m-am dus la el acasă în strada Jeliabova nr. 19 unde-l găsii în mijlocul unei familii numeroase și cinstite de muncitori: socrii lui, cumnații, nevasta, un copil, – nouă persoane, o întreagă colonie, toți volnici, toți vorbind franțuzește.
Din primul ceas, simt că mă aflu în sânul unei familii de treabă, pe care le-am frecventat și iubit atât în viața mea. Ceva mai mult: această familie este în întregime alcătuită din revoluționari, care au adus nenumărate servicii operei sovietice și au suferit mult pentru idee. Acum, par să lupte încă dur, căci îi văd în jurul unei mese de pe care icrele negre sunt departe de-a străluci.
Îl știu pe Victor opozant. Cu atât mai bine. Opozanții au și ei dreptul de viață. Ar fi chiar o nenorocire să nu-l aibă deloc, mai ales aici unde atâtea merg anapoda, fiind demne de critică. Și Victor, cu privirea lui frățească de inchizitor, inteligența și sinceritatea sa, mă fac să ghicesc într-însul revoluționarul perfect, pe care l-am cunoscut de-atunci. Ne-am legat spontan, într-o prietenie care va înfrunta toate încercările și ale cărei peripeții vor fi etalate în mârșava și oribila afacere Rusakov (numele socrului lui Victor Serge), care va găsi în mine un apărător fără rezerve, dar neputincios.
Aici, nu-i decât preludiul, arestarea lui Victor Serge, în aprilie 1928, care și-a avut ecoul la Paris.
Suntem în 5 mai. Ca să-l scot din închisoare, nu mă gândesc la nimic altceva decât a scrie un articol, care să lămurească opinia publică. O spun unui prieten, care-mi răspunde că sunt un imbecil. Cum? Să nu pot publica eu un articol în Rusia, patria mea? Ba da, ca să lauzi regimul. Și pentru a salva un nevinovat, nu? Nu!
Mă învârtesc ca o fiară în cușcă. Învârtesc pe toate fețele dilema: sau Victor a comis o crimă și trebuie să fie pedepsit; sau e nevinovat și în acest caz trebuie să-i dea satisfacție. Dar, cum s-o știu? Mi se spune că nimeni nu poate ști dacă e vinovat sau nevinovat, deoarece nu se dau lămuriri la o arestare. Bine. Iau asta drept o calomnie. Totuși îmi spun că dacă acesta e adevărul, părăsesc imediat Rusia, mă înapoiez în Franța și fac un scandal îndrăcit. În clipa aceea aveam o încredere absolută în moralitatea Sovietelor, le credeam incapabile de-o nelegiuire conștientă și, dacă mă înșel, dacă sunt înșelat, sunt gata s-o strig de pe acoperișurile caselor.
Pentru început, alerg la G.P.U. Cunoșteam acolo un om, care ținea toate ițele în mâinile sale, care mă stima și-l stimez, îi spun toată prietenia ce mă leagă de Victor și credința mea în curăția sa morală.
Mă ascultă cu multă atenție și câteva zile, mai apoi, Victor e liber. Jubilez. Vedeți? Nu-i ce gândiți voi. Zâmbetele îndurerate mă cruță de un răspuns, pe care mi-l dau mai târziu evenimentele, doborându-mă, căci eu eram imbecilul.
Dar, pentru moment, cred, mai mult ca niciodată, că sunt omul care poate face mult bine. Oare nu s-a văzut că vocea mea a fost ascultată în instituția cea mai de temut din Rusia bolșevică? Ce-mi mai trebuia încă pentru a fi un om binefăcător?
Să ne oprim deci și să cultivăm puțin aceste relații, mai prețioase între toate.