https://blog.revistaderecenzii.com/

Soarele e de trei suliți pe cer, spune moș Gheorghe, la noi sunt zece ore, și când am plecat, nu se zărea vârf de suliță. Departe a rămas în urma noastră valea Meledicului, cu băile ei, cu mândru-i castel și strălucitoarele-i lacuri, vechea mânăstire și posomorâtele ruine ale Cetății lui Vintilă-vodă de pe malul Slănicului. Numai legendele, minunatele legende ale Meledicului, merg cu noi pe plaiuri. Le poartă moș Gheorghe în tolbă. Și cum le spune!…

— De unde le știi așa, moș Gheorghe, că d-ta nu ești de pe-aici?…

— Ei, apoi au mai venit ele pe la noi… Vorbește rar și așezat. Din când în când își dă puțin capul pe spate, surâde pe sub mustață, ș-atunci toată fața i se luminează.

Un trup mijlociu, vânos, sprinten la mișcări; piciorul strâns bine în opincă, ițari de dimie, o curelușă peste cămașa de cânepă, scurtă-n poale, strâmtă în mânici, — un chip uscățiv, fără vârstă, ars de soare, ochii vii, mustața roșcovană, tunsă puțin pe buze, chica retezată, și o căciulă cât toate zilele, pe care o dă moș Gheorghe — la anumite vorbe — când pe ochi, când pe ceafă, când pe-o ureche. E pândar în Jitia și-i zice lumea moș de când era mic, pentru că vorbea „în tâlcuri” și tot cu oamenii mari îi plăcea să stea. Are un frate în București, învățat, însurat, procopsit acolo: de zece ani n-a mai venit în satul lui și nu mai vrea să știe de cei care și-au luat mămăliga de la gură ca să-l dea la carte.

— S-a făcut boier… Săracu!
— De ce sărac, moș Gheorghe, că zici c-a ajuns bine?
— Hm… bine să-i dea Dumnezeu. Da’ eu știu o vorbă țărănească de-a noastră, și mi-i dragă, ș-o spun și la copii acasă:“Decât să-nting în untși să mă uit în pământ,Mai bine să-nting în sareși să mă uit la soare!”

Frumos și-a dat căciula pe ceafă și s-a uitat în sus, iar mie mi s-a părut că văd în el — în scăpărarea acelei clipe — toată mândria neamului românesc.

Tăiem în lung înaltul dezvăliș de pe „Podul Calului”. În jurul nostru, ieșind din văi, codrii de brazi s-agață de stânci. Pe deasupra lor ochii scapără departe, în largul zărilor. Spre miazănoapte s-alungă șirul nesfârșit de măguri, ca valurile unei mări. Falnic și luminos se ridică-n fund blândul rege al atâtor înălțimi, vestitul Penteleu, cu cele mai grase pășuni, cu cele mai încântătoare și mai bogate plaiuri din tot cuprinsul Carpaților noștri. Din podișuri moi, trăgănate, pare că-l vezi cum crește, cum se desface-n sus, puternic și singur, lămurindu-și fruntea boltită pe albastrul cerului, împingându-și spinarea rotundă, gigantică, spre munții Ardealului. Din trunchiul lui pornesc, rășchirate, ca degetele unei mâini, cele cinci ramuri mari, descoperite: Cernatul, Miclăușul, Piciorul Caprii, Vâforâtul și Zănoaga. Pete de umbră se poartă pe codri și pe luminișuri. Întunecat, în manta-i de brazi, se-nalță-n fața noastră muntele Cireșu.

Cărarea intră-n desiș. Răsună sub picior pământul uscat și vânăt ca cenușa. Tufe mărunte de afine se întind pe lângă arborii doborâți de bătrâneță.

— Mai avem mult, moș Gheorghe, pân’ la Găvan?
— Mai e nițel. Așa, ca o fugă de iapă… până crapă. Urcăm din greu tihăraiele umbrite ale Cireșului, maluri de sigă sparte de puhoaie, brazi de înălțimi uimitoare, fagi stufoși cu ramurile încărcate de jir, pe dâmburi deschise*

mesteacăni albi, cu frunza măruntă, ușoară — o ploaie de bănuți în aer; jos, în vale, s-aruncă vâjâind undele zbuciumate ale Jgheabului. Un cerb speriat trece-n goană pe dinaintea noastră, cu botul înainte, cu coarnele lăsate pe spate, ca o săgeată spintecă desișul, lung freamătă pădurea în lungul lui. O luăm pe hățașe la stânga și coborâm în Găvan. Descălecăm în curtea verde, tăcută, tristă a mânăstirii.

— Uf, că greu a mai fost, zic eu, șchiopătând puțin de osteneală.

Da’ moș Gheorghe, care-a venit pe jos tot drumul, și cu merindele în spinare, clatină din cap, surâde pe sub mustață și mă privește lung.

— Asta-i curat vorba aia: „În loc să geamă boii, scârție caru”.

Mânăstirea este ascunsă într-o poieniță sub tăietura dreaptă, prăpăstioasă a muntelui Găvanu: o bisericuță de lemn în mijlocul curții, pe de lături câteva chilii vechi, unele-n ruină, în fund, un izvor, de la care pleacă în deal o cărăruie ce duce printre stânci la o cocioabă, adevărată vizuină, unde trăiește singur — de optzeci de ani singur în această pustietate — schimnicul Sofronie. Ne-a întrebat „cine mai domnește pe țară și ce mai e pe lume”. Acum un veac a fost cătană subt Ipsilante-vodă pe vremea pasvangiilor. Ne-a spus că, înainte de-a veni aici, a fost călugăr la „Poiana Mărului”. Ne-a vorbit cu dor de „curțile” și biserica de acolo, ș-a dat să plângă, dar ochii lui nu mai aveau lăcrămi — a oftat adânc și cu multă jale-a zis: „Cântă cucu la Poiana Mărului!”