https://blog.revistaderecenzii.com/

Toate silințele marelui Ștefan de-a smulge Muntenia din vâltoarea în care intrase au rămas zadarnice. Lăcomia de bani a turcilor, mereu ațâțată de bogățiile țării ce părea a nu mai avea sfârșit, își găsise un minunat ajutor în dușmănia dintre cele două vițe domnitoare ale Munteniei — Basarabeștii și Drăculeștii. Când a închis Ștefan ochii, în Țara Muntenească era domn, Radu al IV-lea, fiul și urmașul lui Vlad Călugărul. Evlavios ca și tatăl său, își închină bisericii întreaga lui domnie de aproape paisprezece ani. Își aduse sfătuitor pe bătrânul Nifon, care fusese patriarh la Constantinopol. De când stăpâneau turcii sfânta cetate, călugării greci împânzeau lumea, în căutarea unei îngrădiri mai bune. Mulți veniră cu Nifon și în țara lui Radu și, găsind aici îndestulare și largă dărnicie de la toți, nu numai că nu s-au mai îndurat să plece, dar au scris de le-au mai venit și alți frați și tovarăși în acest binecuvântat pământ al făgăduinței. Nifon, mitropolitul, în urma unei neînțelegeri cu domnul, își scutură papucii în poarta Târgoviștei și plecă, blestemând cu foc țara, din care ieșea încărcat de daruri și de bani.

Acest Radu, căruia, de către tagma bisericească, pentru binefacerile lui, i s-a zis „Cel Mare”, se stinge în primăvara anului 1508 și e îngropat la Mânăstirea Dealului, zidită de el, îi urmează un văr al lui, un vrednic fiu al lui Țepeș, Mihnea cel Rău, care simțindu-și proptelele slabe la Constantinopol, se face papistaș pentru a căpăta sprijinul ungurilor. Dar cruzimile lui, la care mai mult frica îl împinge, grăbindu-i căderea, — Vlăduță, fiul cel mai mic al lui Vlad Călugărul, se-nfruptează și el c-un an de domnie.

În 1512, cântărind mai greu aurul Basarabeștilor, pășește la tron peste leșul lui Vlăduță, evlaviosul Neagoe, fiul fostului domn Laiotă Basarab. Darnic și iubitor de pompă și de măriri până la deșertăciune, uitând, ori poate neștiind de unde izvorăsc bogățiile, milostivul voievod nu vede în toată sărmana lui țară decât mânăstiri, biserici, podoabe, sărbători și preoți. Pe când în câmpiile Valahiei se-njugă vacile la plug și muncitorii înting în apă sărată mămăliga lor de mei în două cu țărână, departe, prin limanurile răsăritului, cu bani din țara acestor săraci, se ridică biserici și lavre mărețe, ce buciumă noroadelor numele darnicului voievod și vâlva bogățiilor lui.

De-atunci s-a pornit închinarea mânăstirilor noastre către cele din răsărit, de-atunci și puterea egumenilor greci.

Nouă ani a domnit Neagoe Basarab, și încununare a isprăvilor lui a rămas frumoasa, minunata biserică de la Curtea de Argeș, la sfințirea căreia se spune c-au venit să slujească o mie de preoți, cu patriarhul, cu mitropoliții și toți vlădicii din răsărit. — Dumnezeu i-a făcut parte de-un sfârșit vrednic de viața pe care-o trăise: A murit în domnie, și de moarte bună, ceea ce nu se prea întâmplă pe vremile acelea.

Singurul lui fiu Teodosie, pe acre-l hotărâse de urmaș, era un copil de șapte ani. Boierii Drăguleștilor îl alungă, și-și pun domn pe Radu Călugărul, un fiu al lui Vlad Călugărul, — când iată că sosește și pașa Mohamed-Bey cu oaste-mpărătească. Radu, coborâtor din străbuni viteji, primește lupta, și moare apărându-și tronul, la care ținea mai mult decât la viață. În vremea asta pierise în împrejurări necunoscute și micul Teodosie. Atunci Mohamed-Bey își aduce aminte că și el e român, și încă de viță domnească — un Basarab turcit — și, cum avea și oaste la îndămână și trecere la sultan, s-așează el domn în țara fără stăpân, pe care numaidecât o și împănează cu slujbași turci. Boierii, văzând una ca asta, își dau mâna și cheamă la domnie pe Radu de la Afumați, ginerele lui Neagoe Basarab. Un șir de lupte între oamenii acestuia și oastea lui Mahomed-Bey, se încheie cu biruința hotărâtoare a lui Radu, care scapă astfel țara din pragul pierii.

Toate acestea într-un an se petrec: Neagoe Basarab a închis ochii la 1521, — Radu de la Afumați ia domnia la 1522. Se poate vedea numai din întâmplările acestui an, ce vânturi băteau pe atunci și-n ce vâltoare era apucată mândra gospodărie a lui Mircea. Toate se dărăpănează. Poporul rămâne tot mai în umbră, tot mai departe de viață, de rostul, de cârmuitorii țării. E birnic numai birnicul supus al stăpânirii din care nu cunoaște decât biciul împlinitorului. Dă cât i se cere, dă ce are, c-așa-i porunca de sus. Cui să se plângă? De la o vreme, nici nu mai știe cine-i vodă… Ce-i pasă oii cine-o de duce. Țara nu mai are oaste. Fiecare domn își are legea lui, turci ori greci, — cu ei vine și cu ei se duce. Nu mai e cinste, nu mai e dreptate; credința se clatină vitejia de odinioară ia drumul codrului.

Radu, noul domn se duce la Constantinopol să ceară iertare — iertare pentru că-și apărase țara — și să-și capete întărirea. Sultanul îl închide și face domn pe Vladislav din ramura Drăguleștilor. În doi ani, izbutind boierii și neamurile Radului s-adune banii pe care nu-i mai putea da Vladislav, îmblânzesc inima sultanului, și vine Radu iarăși domn. În vara aceluiași an (1526), turcii, biruind pe unguri în marea bătălie de la Mohaci, își înfig pe meterezele de la Buda flamurile verzi, în fața cărora va sta un veac și jumătate îngenuncheată mândria maghiară. — De azi înainte soarta Țării Muntenești se cumpănește numai la Constantinopol. Acolo se hotărăsc dările, acolo se cumpără și răscumpără domniile, scurte și primejdioase domnii, care-s numai sămânță de vrajbă-n țară, și izvor de nenorociri. — Pe Radu-Vodă îl ucid la Râmnicu- Vâlcea boierii Drăguleștilor. Urmașul lui, unui Moise, fiu al lui Vladislav, piere în luptă cu frate-său Vlad. Pe Vlad îl răstoarnă Vintilă de la Slatina; iar acesta, pentru cruzimile lui, e ucis de boieri la o vânătoare în munții Olteniei. — Banii egumenului Paisie de la Argeș au darul de a schimba un comanac de călugăr în coroană de domn. Dar iată că se ridică o sumă și mai mare de bani, și puterea lor smulge coroana de pe fruntea lui Paisie, ș-o pune pe fruntea unui văr al acestuia, Mircea Ciobanul, feciorul lui Mihnea cel Rău, și ginerele lui Petru Rareș, domnul Moldovei. Pentru marea lui lăcomie de bani și multele-i cruzimi, turcii îl scot. Urmașul acestuia, Pătrașcu-Vodă, fiul lui Radu Paisie, numai pentru că n-a jefuit nici n-a ucis, a rămas în istorie cu numele de Pătrașcu cel Bun. A domnit trei ani, ascultător de poruncile sultanului, ș-a murit în scaun la sfârșitul anului 1557, lăsând doi fii, două figuri luminoase, două fulgere în cea mai întunecată noapte a vieții noastre: Petru Cercel și Mihai Viteazul.

Mircea Ciobanul, ridicând haraciul turcesc la 50.000 de galbeni, e din nou domn. Se poartă cu țăranii ca un tâlhar, cu boierii țării ca un călău. Moartea lui, în toamna anului 1559, e o adevărată sărbătoare.

Rămâne însă Mircioaea, nevastă-sa, fiica lui Rareș, vestita Chiajna care, în puterea de voință și-n înfruntarea primejdiilor, are ceva din strășnicia bunicului ei, Ștefan cel Mare. Din capul locului apriga femeie știe să apere cu sabia moștenirea domniei, pentru nevârstnicu-i fiu, Petru șchiopul. Și, când plângerile boierilor nemulțumiți pleacă spre cumpăna de la Stambul, Chiajna aruncă-n celălalt talger două sute de mii de galbeni, și frageda-i odraslă domnește încă șapte ani. Dar lăcomia turcilor e sac fără fund. În primăvara anului 1567, Petru, nemaiputând da cât i se cere, e chemat înaintea împăratului, judecat și pus la închisoare. Chiajna, însă, nu doarme. Prin daruri și lingușiri, se-mprietenește cu femeile sultanului, și în loc de-un tron capătă două. Trece Petru în Moldova, după mari lupte, și frate-său Alexandru, cu toată cruzimea lui — căci mereu îl asmuțea mă-sa la fărădelegi — și cu tot strigătul boierilor, domnește în Muntenia, adică stoarce poporul Munteniei, zece ani încheiați. Asupriții stărșesc prin a-și face singuri dreptate. Dar țara nu răsuflă. Pe treptele pătate de sângele tatălui pășește acum fragedul Mihnea, un copil de unsprezece ani, unealtă nouă în mâna iscusită a Chiajnei. Împotriva acestei cumplite femei, care a târât destinele țării în haremul sultanului, orice luptă pare zadarnică. Boierii, trimiși la Țarigrad să ceară dreptate, sunt bătuți cu vergi și aruncați la temniță. Toate vesteau sfârșitul unui popor fără noroc.

În vremea asta un tânăr frumos ce fermeca lumea cu darul cuvântului său, își povestea la curtea regelui Franței suferințele prin care trecuse: fiu de domn, rămas orfan de tată la vârsta de zece ani, prigonit, închis, apoi scăpat printr-o minune, și-a făcut drum cu spada, pe când hrăpitorii drepturilor și averii lui îl credeau mort: stând în picioare, înalt și zvelt, rezemat cu cotul pe brâul căminului, cu ochii mari căprii, pierduți ca-n adâncimea unor basme, tânărul pribeag își povestea nenorocirile în divina limbă a lui Dante, și glasul lui cald, sonor, răsuna ca un cântec în tăcerea evlavioasă a curții, -neclintiți în strălucitele lor jilțuri, plângeau ascultându-l vracii Apusului, mândrii sfetnici cu plete albe, și temuta Caterina de Medicis, și fiul ei Enric al III-lea, regele Franței. Străinul acela palid, cu port împodobit, trubadurul acela necunoscut, la care toți se uitau cu uimire, se numea Petru Cercel, și era întradevăr fiul unui domn. — De la Paris la Roma, de la Roma la Veneția, pretutindeni ascultat, crezut, sprijinit cu drag la „dreptățile” lui, Petru ajunge, cu farmecul cuvântului, să biruie la Constantinopol aurul Chiajnei și, în vara anului 1583, după multe și grele tocmeli, e îngăduit să sărute pulpana sultanului și să-și primească în sfârșit steagul și sabia domniei. De poveste a rămas măreața plecare a lui Petru Cercel din Țarigrad: îmbrăcat în hlamidă-mpărătească, și cu alai împărătesc, în fruntea a patru sute de boieri ș-a tot atâția turci, viitori mari slujbași, trecea mândru prin mijlocul mulțimii ce se îmbulzea să-l vadă; el darnic, strălucitor de fericire, arunca pe la răspântii bani de aur și de argint, prisos din fericirea lui, și toți îl preamăreau cu strigăte voioase.

Dar e un făcut se vede, ca lucrurile pornite cu prea mare vâlvă să n-ajungă departe. Petru luase domnia pe datorie, și, pe când strângătorii dăjdiilor zvântau ce bruma se mai găsea pe la sate, chiaburul Mihnea cu ceata boierilor nemulțumiți îl săpau la Constantinopol ajutați de vicleșugul Chiajnei. -Atunci a văzut visătorul Petru cât e de grea și plină de amărăciuni puterea aceea, la care atâta râvnise, pentru care atât se zbuciumase. Peste doi ani fugea în Transilvania c-o mică ceată de ostași năimiți și 43 de care încărcate cu ce putuse și el agonisi în scurta și neliniștita lui domnie. Mihnea, care cunoștea acum bine rosturile pe la împărăție, făcuse ce făcuse și dobândise steagul și sabia, scumpe deșertăciuni, care, de la un cârd de vreme, nici putere, nici vitejie nu mai însemnau. Și astfel planul lui Enric al III-lea, frumosul plan de a-și avea o strajă a lui la porțile Răsăritului se sfărâmă odată cu șubreda mărire a „iubitului său văr și amic”… Un șir de nenorociri se abat asupra lui Petru Cercel de cum trece hotarul țării, în care n-avea a se mai întoarce: părăsit de al lui, despuiat de avere, aruncat în temniță, de unde scapă, după doi ani de neînchipuite suferinți, — pururi încrezător în el; împănând lumea cu scrisorile lui atingătoare până la lacrimi, colindând iarăși pe la curțile Europei, — ajunge în sfârșit la Constantinopol, unde, cu tot frumosul diamant pe care i-l dă sultanului, e închis în întunericul umed al celor șapte Iurnuri. Visează încă scăparea, — a lui ș-a țării lui. Acum ar ști el să domnească, să fie bun, să fie drept, să fie harnic — să se facă iubit de popor, ca să fie într-adevăr tare. Sufletul lui de poet se smulge biruitor din mrejele Chiajnei și din ticăloșiile vremii, și ca un vultur se ridică peste podoaba de lume ce singur și-o întruchipează; dar aurul visurilor nu sună, și lui Petru nu i-a mai rămas decât acest aur. Mihnea vine la Țarigrad și-i tocmește moartea c-o sută de mii de galbeni sunători. Într-o noapte, în primăvara anului 1590, pe când Cercel așteaptă minunea scăpării, ușa temniței se deschide, patru arapi se năpustesc asupra lui și-l strâng de gât, apoi luându-l pe targă, îl duc și-l azvârl în mare.

Mihnea mai adaose un bir pe țară, un nou blestem de bir, căruia poporului neștiind cum să-i mai zică, i-a zis „năpaste”. Dar după un an trebuie să se vadă înlăturat de un fost curelar, Ștefan Surdul care, firește, viind mai de departe, plătea ceva mai mult. Mihnea se făcu turc, făgădui marea cu sarea, se legă să-și prefacă și țara în pașalâc, dar toate au fost în zadar. Sultanului îi trebuiau bani, și, peste alt an, când noul domn, stors și el, nu mai plăti cât i se cerea, veni altul la rând, un nepot al Lăpușneanului, din Moldova, unul Alexandru Bogdan — varga lui Dumnezeu. El pare-a fi trimis de soartă înadins pentru a zgudui țara prin desfrâul nelegiuirilor lui și a o scoate din răbdări. Ca să poată cumpăra domnia, făcuse la zarafii din Stambul o datorie de patru sute de mii de galbeni. Umblau turcii prin sate, cu pecete domnească, și iatagane la brâu, de vârau pe bieții oameni în grozile morții, că ridicau din bordeiul și bătătura țăranului tot ce găseau, și nu numai lucruri și vite, dar și copii începuse a lua, pe cislă-i lua, din zece unul și tot dintr-ales, să-i vândă ca robi. Pe drumurile mari ce coborau la șchelele Giurgiului, Olteniței și Brăilei, zi și noapte curgeau harabale-ncărcate cu grâu, lână, ceară, suluri de pânză, și chiupuri pline cu miere, curgeau herghelii de cai, și cirezi de vite, și turme de oi, și pâlcuri de copilași aiuriți de spaimă; — ca prin niște răni mari deschise curgeau puterile țării, cu viața, cu sângele sfânt al poporului acestuia, a cărui ștergere pe veci dintre popoarele lumii părea acum hotărâtă.

Numai o minune putea să-l mai scape. Pentru-o asemenea minune se cerea un om mai presus de vremile acelea. Și iată că Dumnezeu, neîngăduind pieirea neamului ce nu-și împlinise încă chemarea lui pe pământ, i-a trimis pe alesul, pe mântuitorul acela, — pe Mihai Viteazul.