https://blog.revistaderecenzii.com
Pe la jumătatea lui iulie încep să am bănuieli serioase despre moralitatea regimului revoluționar. Dar nu sunt decât îndoieli. Nici o certitudine. Când sunt împreună cu unii, nemulțumiți, criticile lor mi se par atât de întemeiate, că-mi smulg strigăte de indignare. Când însă petrec o seară cu alții, oficiali, ei îmi opun atari argumente, încât îmi vine să le cer iertare de a-i fi bănuit. Deci, nici o emoție. Merg cu Rusia.
Biletele de liber parcurs sunt gata și o ștergem spre Oceanul înghețat de Nord. Cretanul este cu noi. Un tovarăș român, înarmat cu o hârtie de liberă trecere, ne întovărășește în calitate de ghid-interpret, pe socoteala mea. Iată-ne patru hoinari, cu tovarășa mea, liberi să urce și să coboare unde vrem, în această a șasea parte a globului. Asta, însă, nu înseamnă abdicare a spiritului de justiție. Într-adevăr, nu uit că dacă nu plătesc biletele de tren, dacă uneori ne sărbătoresc sau ne găzduiesc, – sosind în Rusia, mă precedase o „zestre“: zece lire și un film care m-a făcut popular în toată Uniunea, cum nu sunt nici în Franța, ba chiar nici în România. Ajuns-am la ziua socotelilor? Mai întâi, ar fi trist. Pentru mine, chiar foarte favorabil.
Urcăm spre nord, în linie dreaptă, cu oprire la Leningrad. Traversarea Careliei mă impresionează puternic, cu miile sale de kilometri de păduri – numeroase și neîntrerupte – și nenumăratele lacuri pustii. Calea ferată construită în timpul războiului a costat viața a mii de prizonieri cosiți de tifos și scorput.
La Murmansk e capătul lumii „civilizate“. Ne aflăm în plin cerc polar. Dune înfiorătoare. O cetate de barăci. Miros de pește sărat. Câțiva localnici, rari, cu mers agale și capul plecat, se încrucișează pe vaste terenuri pustii, pe care nu le poți numi străzi.
Un incident: abia coborâți din tren, un agent al G.P.U.-ului ne cercetează un minut, apoi un semn cu degetul și ghidul nostru este chemat, interogat și luat cu el. Nu departe. Prin fereastră, îl vedem percheziționându-l și tratându-l cu asprime. Mulțumesc pentru așa bilet de „liberă trecere“. O să ne închidă pe toți?
Nu! Nici o teamă, câtă vreme suntem semi-oficiali. Asta o să vină, poate, îmi fac chiar urări să se întâmple. Trebuie cunoscut totul. Dar, Sovietele m-au scutit de această experiență. Nu voi cunoaște închisorile sovietice, decât vizitând câteva din ele, ca om liber.
Tovarășul ghid revine furios, vexat de acest afront. Vrea să reclame la Comitetul executiv local. Ne ducem să ne lăsăm valizele la han și plecăm în căutarea Comitetului Executiv, despre care nimeni nu știe unde se află. Se află oare un partid comunist la Murmansk? Habar nu au.
Dar, iată Pravda Polară. Brr! Un Adevăr Polar, asta trebuie să fie strașnic de glacial!
Nicidecum. Oamenii cei mai călduroși locuiesc la poli. Ne convingem, declinându-ne numele și calitățile. Efuziune. Pajaluista! Telefonul zbârnâie. Comitetul se mișcă. „Sunteți oaspeții noștri!“ Spasiba!
Vizită la Muzeul Polar. Foarte interesant și instructiv. Nu se îndoiește nimeni, la Paris, de ignoranța în care trăim.
Vizită și la marile instalații de sărare a peștelui de la Murmansk. Cele mai moderne instalații. Muncitori și muncitoare, plini de elan, sunt mulțumiți de noua lor soartă. Administrație laborioasă!
Și iată-ne plecați într-una din cele mai rare excursii din viața mea: patru ore de mers cu barca motorizată, spre golful Kola până la Alexandrovsk, aflat între două coline, ce-și strigă la cer pustiul lunar.
Vizită la Institutul Biologic. Minunății marine, ce-ți fac ignoranța să roșească. Director, un om serios, capabil, om de știință și de bună credință. Nu-i o sinecură la capatul Pământului.
În sfârșit, înapoiere sub faimosul soare de la miezul nopții. Cine nu l-a văzut, trebuie să-l vadă chiar daeă ar trebui să comită un furt.