https://blog.revistaderecenzii.com/

Pe când Păturică se ocupa cu predarea acestei lecții, deodată se auzi răsunând în spațioasa anticameră amestecul unor sunete ascuțite și îngânate; o pereche de lăutari începuse a cânta din gură și din viori melodia adaptată pe versurile următoare:Cine la amor nu crede,N-ar mai călca iarbă verde;Să calce tot fân uscat,…………….

și pe la timpi se auzea câte un oftat.

— Pun prinsoare că este diavolul de Neculăiță, ziseră unii din oaspeți.

— El trebuie să fie! Și ciocoii alergară către ușă, ca să primească pe confratele lor.

Ei nu se înșelau, căci abia ce deschiseră ușa, ei văzură pe Neculăiță, vătaful de la armaș M…, sosind vesel în fruntea lăutarilor.

— Nenea Neculăiță! exclamară toți.

— Eu, bre! și cu mine! Ce gândeați voi c-o să scăpați de mine? Unde e procopsitul de Dinu să-i mulțumesc de cinste?

— Îți cer de o mie de ori iertăciune că nu te-am proscalisit la masă; sunt vinovat, ce e drept; dar m-am gândit că aveți ziafet pentru cuconul Andrei de la domnia voastră și credeam că n-o să poți veni.

— Nu este nimic. Poruncește tu numai să-mi aducă și mie de mâncat și de băut.

La un semnal al lui Păturică, masa se umplu din nou de bucate și de vinuri proaspete.

Vătaful armașului începu să bea și să mănânce cu o mare poftă, iar după ce se cam ameți și dânsul, începu să vorbească și verzi și uscate.

— Știți voi una, bre? zise el. A dat norocul peste mine. Boierul a hotărât să-și facă case noi și m-a însărcinat pe mine cu strângerea celor trebuincioase pentru zidire.

— Ei! și ce iese de-acolo? zise Păturică cu un aer de invidie.

— Tocmai tu mi-o zici aceasta? Ai uitat oare parimia grecului:

“Τρις επτά είχοση εσή, δώς με κ’εμένα”^[1]

He, he! Unul e Neculăiță, nu sunt doi. O să-mi fac o pereche de case să le întreacă pe ale armașului; saraiuri, bre, nu glumă!

— Să-ți ajute Dumnezeu! ziseră ciocoii.

— Așa să fie! De-aceea am și gust de veselie. Am venit aci ca să petrecem; aideți dar să tragem un dans d-ale tătărești, adăugă Neculăiță sugând un pahar cu vin.

— La horă! repetă cu zgomot adunarea întreagă. Păturică chemă pe un țigan și, după ce-i șopti câteva cuvinte la ureche, intră și el în hora ce se și începuse.

Era foarte curios lucru a vedea pe ciocoii noștri cu pulpanele antereilor ridicate în brâu, ca să lase picioarelor libertate de a lucra după cerințele jocului; cu ceacșiri roșii, cu meși și papuci galbeni; încinși cu taclite așezate astfel încât le acoperea pântecele și o parte din piept; cu fermenele de postav de diferite fețe, lăsate pe spate, rași la cap și cu fesurile puse cam pe ceafă; era curios lucru, zicem, a privi efectul grotesc al acestor costume dizgrațioase, mai ales că poza jucătorilor plecați cam pe spate și aerul lor de gravitate în dans îi făceau cu mult mai ridicoli de ceea ce erau în realitate.

Vinul, vorba și în cele din urmă sunetele lăutarilor deșteptase în oaspeții lui Păturică un gust de petreceri, care nu poate fi niciodată complet când în mijlocul bărbaților lipsește femeia, cea mai plăcută dezmierdare în asemenea cazuri.

— Petrecerea fără femei este ca nunta fără lăutari! zice Chioftea, cu o aprindere ce se vedea răspândită în trăsăturile feței sale.

— Da! da!… Ne trebuie papuci roșii! adauseră ceilalți. Las c-am luat eu măsuri și pentru aceasta, răspunse Păturică. Așa este, dar noi vrem lucru bun, iar nu tălanițe din Scaune^[2]. Tăceți c-au să ne vie tot puișori aleși. Arghira, Rozolina, Calmuca^[3]…

— Bravo, nene Păturică! Să trăiești cât turnul Colții! Nu trecu mult și se auzi un zgomot de trăsură în curte. Păturică ascultă cu atenție și, încredințându-se bine, zise cu enfaz ciocoilor:

— Iată, boieri domnia voastră, vin și chiramele^[4] și, ca să nu rămân mai jos decât nenea Neculăiță, v-am adus și muzica nemțească.

— Aferim, nene Păturică! Tu nu faci lucrurile pe jumătate.

Ușa camerei se deschise și intrară mai întâi trei femei îmbrobodite la cap cu tulpanuri albe și înfășurate cu niște scurteici căptușite cu blană, ca să poată învinge asprimea gerului. Aceste femei, după ce salutară pe ciocoi și schimbară cu dânșii câteva glume, își scoaser ă blănile și-și descoperiră capetele. Scoțând acele îmbrobodeli ce le dau înfățișarea unor femei ieșite din haremurile turcești, ele rămaseră cu fețele astfel precum le făcuse Dumnezeu, adică tinere și plăcute ca ale unor zâne.

Arghira, cea mai frumoasă din toate, purta o rochie de mătăsărie ca arderea Moschii, cu trei rânduri de mangeturi pe poale, cu mânecile strâmte și cu pieptul închis. Era încinsă cu un colan^[5] de canavăț roșu, cu paftale mici de aur; la gât avea un șimizet cusut la ciur; capul îl avea acoperit cu un fes alb cu fundă de mătase neagră și legat cu o sangulie albă cusută cu fir, ale cărui căpătâie, înnodate la partea dreaptă a capului, formau o floare de o formă originală; picioarele îi erau încălțate cu ciorapi de Lipsca, foarte albi și pantofi de saftian negru cu funde roșii de mătase; la gât avea și trei șiruri de mărgean ales, iar la urechi atârnau o pereche de cercei lucrați în aur și diamante; pe deasupra tuturor veșmintelor purta o fermenă de catifea neagră, scurtă până la talie și cusută cu fir în mangă.

Calmuca era îmbrăcată mai tot asemenea, cu deosebire numai că avea capul gol și două coade pe spate ca fetele mari; iar Rozolina, credincioasă tradițiunilor patriei sale, purta costumul german al epocii aceleia.

Îndată după dânsele intrară și cei optsprezece țigani ce formau muzica nemțească a Niculescului^[6], care, după ce se puseră în regulă, începură a suna mai întâi marșul zis al lui Napoleon și alte piese muzicale de recreațiune foarte la modă pe atunci; apoi începură a cânta menuetul^[7].

Ciocoii, luând pe rând damele la joc, se deteră cu furie la toate exercițiile coregrafice obișnuite în timpul acela. Monotonul minet, dansul clasic al saloanelor europene, săltătoarea cracoviană a leșilor, cotilionul franțuzesc, valsul nemților și ecosezul adus din fundul Britaniei; toate aceste dansuri etnografice deteră prilej pe rând oaspeților noștri de a-și arăta măiestria; dar se vede că aceste inovații străine nu erau încă destul de popularizate în țară la noi, sau că ciocoii noștri nu le prea știau juca bine, căci ei se obosiră numaidecât și, ca să facă diversie, ziseră lăutarilor să cânte pristoleanca, chindia și jocul numit ca la ușa cortului sau zoralia. Atunci să fi văzut zel și înfocare! Casele postelnicului răsunau sub papucii invitaților vătafului său. Râsetele femeilor, chiotele de veselie, vorba zgomotoasă a bărbaților, sunetele ascuțite ale muzicii, izbirile cadențate din picioare ale dansatorilor toate acestea formau un sabat infernal, al cărui ecou se pierdea în apartamentele pustii ale postelnicului Andronache, ca un vuiet cobitor pentru stăpânul absent. Abia aproape de ziuă se sparse petrecerea de la Dinu Păturică și invitații lui se duseră pe la casele lor.

Note[modifică]

1. ↑ De trei ori șapte fac douăzeci și unu; mie douăzeci și ție să-ți dau una. Astfel se traducea acest text grecesc în timpul lui Caragea. (n. N. F.)
2. ↑ Pe timpul acela, și chiar mai în urmă, se numeau tălanițe femeile cele mai degradate și mai ordinare; mahalaua Scaunelor era cartierul femeilor de felul acesta. (n. N. F.)
3. ↑ Acestea erau Aspaziile și Ninon de Lenclos din timpii lui Caragea; mai cu seamă Arghira, prin rara ei frumusețe, devenise un ac magnetic, care trăgea la sine pe toți junii; unii susțin că chiar domnitorul Caragea îi da vizite secrete. (n. N. F.)
4. ↑ Chiramo pe românește înseamnă: doamna mea, cucoana mea; la înmulțit: chiramele, adică cucoanele sau doamnele. (n. N. F.)
5. ↑ Colan se numește încingătoare. (n. N. F.)
6. ↑ După informațiile ce am, în timpul lui Caragea existau două muzici europene în țară: una a lui Niculescu, în București, și alta a lui Chrisoscoleu, la Buzău. Fiecare din membrii ce alcătuiau aceste corpuri armonice avea câte un nai (fistula Panis) așezat dinaintea buzelor, cu care executa melodia sau terțele și sextele armonice ale piesei puse în executare. Osebit de acest instrument accesoriu, fiecare artist în parte era obligat a suna câte un instrument de coardă, adică violină primă, violină secundă, violă, violoncel și chiar contrabas, tobe mari și tobe mici; numai maestrul dirijator era apărat de această datorie; el suna numai violina și indica celorlalți tempul muzicii și diferitele nuanțe de efect. Sunetul ce producea această adunătură de instrumente nu corespundea în mare parte la tot ce se cere de la o bună orchestră din zilele noastre; cu toate acestea servea de minune pentru muzica de dans. (n. N. F.)
7. ↑ Pe timpul lui Caragea erau la modă multe dansuri străine; balurile ce se dădeau prin casele boierilor celor mari începeau prin poloneză, după care veneau: tampeta, matradu, manimasca, valsu-mazurca, englezul, cracoviana etc. (n. N. F.)

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Ciocoii_vechi_%C8%99i_noi/Muzica_%C8%99i_coregrafia_%C3%AEn_timpul_lui_Caragea