https://blog.revistaderecenzii.com/

I

Încă de la cele dintâi triumfuri ale românilor din această iarnă, spaima și groaza ce cuprinsese tabara și ținuturile de margine, ale împarăției turcești intrară și în Constantinopol și pătrunseră până și în seraiul unde trăia trai desfătat și fără grijă desfrânatul sultan Murad III. Vaietele și cârtirile poporului, demoralizarea ostașilor, a ienicerilor chiar, carii nu mai vroiau a merge la război supt pricinuire că nu li se plătesc lefile, îl înfioră de frică și îl sili a se gândi și la trebile împărăției sale. Vistieria fiind sleită cu totul, el fu silit a lua din casa sa bani spre a mulțumi oștile ce cârteau cu obrăznicie, făcând adesea și răscoale. Spre a îmbărbăta duhurile spăimântate ale ostașilor după margine, le trimise steagul cel sfânt ce se zicea a fi fost al proorocului Mahomet și care, luat de mai nainte de la Egipet, fusese până în acea iarnă cu sfințenie păstrat la Damasc. Dar ființa de față a steagului proorocului chiar nu putu încuraja pe ostași, carii acum, cu totul demoralizați, nu mai îndrăzneau a da față cu dușmanul. Sultanul porunci atunci a se face rugăciuni publice în piața cailor (at-meidan, hippodrome), în dosul arsenalului; vezirii, șeicii, legiștii și prezidenții cancelarii stătură acolo de față din porunca lui. Veștile ce mai veniră de la Dunăre adăogară amarul inimei sale și îi pricinuiră moartea [2] pe care el o presimți mai dinainte și o grăbi printr-o temere superstițioasă. Saatgi-Hașan (Hașan ceasornicarul), comisul său favorit, visă un vis în care juca o rolă cu sultanul Suleiman, șeicul Emir-Eștilei și sultanul Murad. Visul acesta era așa de ciudat, încât el nu se putu opri a-l descri stapânului său. Duhul superstițios al lui Murad III se impresionă foarte de acest vis, și trei zile dup-aceea, apucându-l cârcei la stomah, crezu că i s-a apropiat ceasul morții. El porunci atunci comisului său să jertfească cincizeci și două oi, din care patru negre, opt pestrițe și patruzeci albe, după cum spusese moșul său Soliman în visul lui Hașan; și spre a-și împrăștia posomorâta-i melancolie, se duse în grădinele seraiului și se odihni în chioscul zidit de curând de Sinan-Pașa pe malul Bosforului, de unde din două părți se vedea sosind corăbiile în port. Acolo, peste obiceiul său, porunci muzicanților odăii sale să zică un cântec de jale ce începea prin aceste cuvinte: „Sunt împovărat de sarcina relelor mele. O, moarte! fii într-această noapte mereu alături cu mine!” Îndată două galere egiptene înaintară spre port; tunurile lor, salutând, curmară aceste cântări jalnice, făcând să plesnească geamurile chioscului și să cază în bucăți. Această împrejurare foarte naturală fu privită de Murad ca un semn rău. „Odinioara, zise el, tunurile flotei întregi n-au facut nici o sminteală acestor ferestre și acum tot se zdrobește la zgomotul artileriei acestor galere: văz că s-a sfârșit cu viața mea, ca și cu chioscu!” Și lacrimi înundară obrajii și barba sa.

Sculându-se apoi d-acolo, el intră în odaia sa, unde se azvârli pe o sofa, cu inima apăsată de temere și mâhnire. Chiar în noaptea aceea își dete sufletul (16 ianuarie 1595). Moartea lui fu ținută secretă până sosi fiul său Mahomet de la Magnesia (28 ian. 1595), care fusese la vreme înștiințat de mumă-sa, venețianca Baffa. Îndată ce dezbărcă la chioscul lui Baiazid, tunurile seraiului și pristavii în piețe vestiră moartea lui Murad III și înălțarea lui Mohamed III. Toți slujbașii alergară spre a-i aduce închinațiune. Noul sultan era un prinț crud, afemeiat și înmuiat detot prin plăceri, care îl făcură de pierdu înfocarea ce avea mai întâi spre război. După ce săvârși îngropăciunea tatălui său cu multă pompă, Mahomed III porunci să-i aducă înainte pe toți frații săi, în număr de nouăsprezece. Acești feciori și douăzeci și sapte fete ramăseseră numai din o sută doi copii ce avusese Murad III cu deosebite neveste. Mahomed, cu o fățarnică milă, mângâie temerile fraților săi și față cu dânsii dete porunci pentru ceremonia tăierii lor împrejur; dar ducându-i apoi în camere despărțite, pentru ca vaietele lor să ramâie tăinuite, trimise muți cu fatalul laț de-i sugrumă pe toți. Din aceste nenorocite jertfe ale unui obicei barbar, patru luaseră oarecare grad de dezvoltare, fiind crescuți cu multă îngrijire. Acela ce da mai multe nădejdi era sultan Mustafa, împodobit cu cunoștințe literare, care, aflând moartea tatălui său, exprimă presimțirea soartei sale într-un distih elegiac. [6] Dup-aceea, sultanul porunci să arunce în mare șaptesprezece roabe însărcinate ale tatălui sau. A doua zi el puse de aduse înainte-i trupurile fraților săi omorâți, le închise în sicrie de chiparos, [7] le împodobi cu turbanuri și pene de erodiu și cu alai mare le duse de le îngropă lângă tatăl său. [8]

II[modifică]

Această nouă stăpânire, care începea printr-un așa de sângeros ospăț de frați, fu primită de osmanlâi cu o tristă presimțire. Niciodată pân-atunci împărăția otomană nu se aflase în așa cumpănă de pieire. Oștirile din Constantinopol, nemulțumite că sultanul fără știrea lor s-a urcat pe tron, îl primiră cu o răscoală înfricoșată, prădară orașul, vrură a izbi și saraiul și, d-abia cu vărsări mari de bani ce li se făcu, se liniștiră. [9] Din afară, împarăția era pustiită de români, bulgari, sârbi, unguri răsculați, a căror pildă toate celelalte popoare creștine din Turcia sta gata a urma. Armatele musulmane, demoralizate cu totul, fugeau de bătaie, în vreme ce stau semețe și adesea se răsculau asupra căpeteniilor lor. Pe lânga acestea, o foamete cumplită cuprinsese atât taberele de margine, cât și Constantinopolul; [10] și, ca cum paharul relelor nu era destul de plin, îngrozitoarea ciumă își împreunase pustiirile sale. Atunci, în acele grele și amare minute, turcii, acești crunți și trufași concheranți a șaptezeci de popoare, stau înmărmuriți și cu durere întorceau ochii către pustiile Asiei, de unde au venit și unde cred că sunt meniți a se întoarce. Proorocii ce de mult circula printre mahometani făceau pe acest popor, fatalist, mistic și crezător în minuni, a crede că acel ceas atât de temut acum a sosit. Se zicea într-adevăr că proorocul Mahomet, murind, fu întrebat câta vreme va ținea statul și religia sa și că el, nerăspunzând nimic, ridică numai mâinile sale în sus arătând cele zece degete, aceea ce sectatorii Coranului tâlmăciră că va să zică zece, o sută sau o mie de ani. Apoi celelalte două soroace trecând, rămăsese sorocul fatal de o mie de ani, care tocmai atunci se împlinise. Se credea și se zicea încă că precum orașul Constantinopolului și-a tras mărimea de la un Constantin și apoi a fost luat și zdrobit supt un alt Constantin, și precum împărăția romană a început a înflori mai cu seamă supt un August și se pierdu supt un alt August, asemenea și orașul Constantinopolului și împărăția grecească, cuprinse de un Mahomet, are sa se zdrobească și să se prăpădească supt un alt Mahomet. Și toți bănuia că acest nou sultan cu numele Mahomet va fi cel preursit pentru căderea împărăției. Se mai zicea încă că la anul 1453, când s-a luat Constantinopolul de sultan Mahomed II, se ivise o proorocie care spunea că acest oraș va intra iarăși în stăpânirea creștinilor după 12 ani-luni — socoteală arabică după care într-un an-lună vine 12 ani d-ai noștri — adecă după 12 ori 12 ani sau după 144 ani. Acești ani adăogindu-se la 1453 dau anul 1597, ce era preursit pentru căderea împărăției turcești. Mult mai multe și mai curioase era proorociile ce circulau printre creștini și înflăcărau de nădejde imaginațiile lor. Era niște proorocii vechi ale lui Metodie, episcopul de la Patras, ale lui Leon împăratul, filosoful cu tablourile profetice ce i se atribuia și care vestea surparea împarăției turcești de către un om de viță veche: „Iată păstorul, zicea această din urmă proorocie, care va ucide pe lupul ce dorea să mănânce oaia; păstorul îl va ucide și îl va găsi om. Astfel va pierde cel ce a stăpânit prin silă.” Apoi venea proorociile lui Merlin, care zicea că unul încoronat cu trei coroane va zdrobi împărăția turcească și că înainte de această dărâmare va cădea asupră-i o boală urâtă și groaznică (precum era ciuma de atunci). În sfârșit, cea mai răspândită proorocie era a astrologului Antonie Torquat de la Ferrara, care trăise pe la 1480, pe timpul lui Mihai Corvin, craiul Ungariei. El pretindea că împărăția otomană va cădea când va ajunge la al 13-lea sau al 14-lea sultan și nu va trece mai mult de anul 1596; căci atunci i se va întâmpla un ce groaznic și de moarte, din pricină că murind sultanul domnitor, se vor ivi atâtea certuri și lupte între cei mai mari ai statului, încât se vor sfâșia unii pe alții și asemenea vor păți și de către streini. Atunci creștinii vor lua înapoi Ungaria și vor face multe năvăliri în împărăția turcească, care va fi încă necăjită și de o mare ciumă și de o foamete crudă. Apoi creștinii, îmbărbătați și îndrăzneți, cu atâta înfocare, grabă și puteri vor trece marea, încât toată creștinătatea se va vedea deodată în arme la răsărit, unde parcă mai mult ar fi zburat decât trecut. Atunci turcii se vor creștina, și ambele biserici și ambele împărății se vor face una supt un singur împărat creștin. [16]Apoi pe lângă aceea că Mahomed III se întâmplase a fi al 13-lea sultan după Osman cel dintâi, ciuma, foametea, războiul, moartea sultanului Murad, răscoala oștirilor, sfâșierile celor mari între partidele dușmane ale vizirilor Sinan și Ferhad, toate se împreunase spre a da temei acestei proorocii. Dar cea mai bună proorocie, observează foarte bine un analist contemporan, ar fi fost sabia și unirea creștinilor [17]; nenorocire numai că această din urmă, ca întotdauna când se făcu asemenea legături în contra turcilor, lipsi, și astfel toate proorociile rămaseră zadarnice și ieșiră de minciună.

III[modifică]

Câteva zile după întronarea noului sultan, Sinan-Pașa fu scos din vizirat și surghiunit la Malgara, iar în locu-i se numi rivalul său FerhatPașa (16 fevruarie 1595), care totdeodată primi și comanda mai presus a armatei, cu poruncă d-a porni asupra Țării Românești. [18] Se zicea că Ferhat ar fi izbutit a surpa pe Sinan-Pașa încredințând pe sultanul cum că Mihai-Vodă și Sigismund Bathori s-au revoltat numai din ura ce aveau către Sinan, iar nu din ura lor către turci. [19] Ferhat-Pașa, poreclit Characlan (șerpele negru), [20] era de origine arnăut. El fusese crescut în sarai și, deosebindu-se în toată vremea prin vitejia și înțelepciunea sa, ajunse iute în cele mai mari slujbe ale împărăției, și acum pentru a doua oară fu învestit cu puterea vizirească. Noul mare vizir adună îndată la divan pe toți vizirii, pe muftiul, pe cadiascheri, ăpeî nisangiul, pe cei patru deftedari, precum și pe agii ienicerilor și ai bulucilor, spre a se sfătui dacă trebuie să se îndrepteze spre Buda, sau spre Țara Românească. Divanul se învoi l-această din urmă părere. [23]Vizirul porunci la toți pașii vecini a-și concentra oștirile la Rusciuc, unde să se adune și materialurile cu lucrătorii trebuincioși spre a face pod pe Dunăre; paza acestui post până la sosirea sa fu încredințată lui Lala-Muhamed-Pașa, beiler-bei de Anatolia, care și porni îndată spre Dunăre. Beiler-beiul Rumeliei, Hassan-Pașa, care se numise în locul lui Muhamed-Pașa, feciorul lui Sinan-Pașa, și care tot într-o vreme comanda cetatea Vidinul, a primit poruncă să pregătească această trecere. Pe când marele vizir se ocupa cu multă activitate în Constantinopol cu pregătirile îngrozitoarei sale expediții în contra Țării Românești, o răscoală a spahiilor, aprinsă prin zâzaniile vrăjmașilor săi Sinan-Pașa și Cicală-Pașa, turbură liniștea capitalei și era p-aci a-l răsturna din vizirat și a-i răpune și viața; dar prin vărsări de bani și sprijinul ce avu de la ieniceri, putu lesne a o risipi (21 aprilie 1595). După domolirea acestei răscoale marele vizir ieșise cu alai din Constantinopol joi în 26 aprilie și tabărî la Daud-Pașa, ducând cu sine zece mii ieniceri, supt Zagargi-Pașa, și toată călărimea cu leafă ce rămăsese la Poartă și călărimea streină atât din aripa dreaptă, cât și din aripa stângă. Corturile armatei se scoseseră cu câteva zile mai nainte; și se armase zece galere pe care, încărcându-le cu tunuri și alte muniții, le porniră la Varna, de unde pe Dunăre, să se urce până la Rusciuc. Al doilea vizir, Ibraim-Pașa, fu numit caimacam în lipsa lui Ferhat și ramase în Constantinopol împreună cu aga ienicerilor pentru paza orașului și cârmuirea trebilor împărăției. Caimacamul era dușman tainic al vizirului și, deși în public se arăta că se ocupă cu pregătirea și adunarea oștilor și a armelor spre a le trimite lui Ferhad, în faptă însă se silea cât putea de risipea toate pregătirile făcute. [26]Văzând Ibraim-Pașa că vizirul trimitea din cale curier după curier, scriind sultanului că se apropie de hotarele Țării Românești cu o mână de soldați rău armați și că îl roagă a-i trimite îndată oștile ajutătoare, [27]se puse de arătă sultanului că pricina pentru care oștile se adună încet și merg cu greu către hotar nu este, după cum se zice, căci lor l-e teamă a merge împotriva românilor, dar căci ele urăsc pe Ferhat-Pașa și nu vor a se bate supt dânsul cu dușmanul. Spre adeverirea ziselor lui, el scoase de martori, înaintea sultanului, pe muftiul Bostan-Zadeh, pe cadiascherul Baki, pe vezirii Gerrah-Pașa, Hassan-Pașa și pe feciorul lui Cicală-Pașa, toți partizani ai lui Sinan, cumpărați fie de dânsul cu vreo câteva pungi de sechini, și care toți adeveriră arătarea lui Ibraim. Acesta începu a face impresie asupra duhului sultanului. [28]

În vreme ce aceste intrigi în Constantinopol urzeau pieirea lui Ferhat-Pașa, el înainta în calea sa. Plecând de la Daut-Pașa în 30 aprilie, ajunse la Ciurli, unde porunci de a forma un trup de o mie de oameni pușcași și dete lui Husein-Bei comanda spahiilor. Acei o mie pușcași se lua din tot locul unde tăbăra armia, și cei ce se înrolau salutau în toate zilele pe marele vizir înaintea cortului său, pe la trei sau patru ceasuri după-amiază. În cele dintâi zile ale lunei lui mai, ajunse vizirul la Adrianopol și dete poruncă că va zăbovi acolo zece zile. În 13 mai, până nu pleca din Adrianopol, vezirul, potrivit vechei și statornicei dorințe a Porții, șterse drepturile ce principatele Moldova și Țara Românească își păstraseră prin capitulațiile lor și le declară provinții ale împărăției turcești (ijaleti). El numi de pașă în Moldova pe GiaferPașa, fostul beiler-bei al Servanului, și în Țara Românească pe SatârgiMehemet-Pașa; [29] și luând în privire nădejdea viitoarelor lor venituri, li se puse condiție ca să aibă a ținea fiecare câte o mie soldați cu cheltuiala lor. [30] Fiindcă acum ambele principate era reduse în starea celorlalte provinții ale împărăției, vezirul dete slujbă de deftedar în ambele țări lui Mehmet-Bei de la Ieni-Șeher și într-aceeași vreme hotări douăsprezece mii oameni în leafă drept garnizoană acolo.

IV[modifică]

Pe când acest nor amenințător de groaznică vijelie se apropia de țara lor, românii aflară că un convoi foarte bogat în bani și bucate trecea din Constantinopol în Ungaria. „Mirosul acestei prăzi scoate pe acești lei din vizuinile lor și îi împinge a face tot spre a o dobândi.” Oștile române întâmpinară pe apele Dunării pe turcii ce povățuia acel convoi. Lupta ținu multă vreme cu noroc schimbat, până când curajul izbuti și ai noștri luară trei corăbii încărcate. Vestea că se apropie armata lui Ferhat-Pașa nu-i putu face a se lăsa de acea dobândă. Câtva dup-aceasta, în Ardeal, Sigismund Bathori trimise pe cel mai vestit general al său, George Borbeli, în Banat, la Caransebeș și Lugoș. Cu toate că avea cu sine puțini ostași, Borbeli cuprinse prin silă două casteluri turcești, anume Bokcsa și Varsocs; dar garnizoanele turcești de la Lipova, Giula, Csanadul și Ieneu, aflând prin spioni că orașul Iofö se află fără garnizoană, vrură a se folosi de lipsa oștirilor lui Borbeli din Ardeal și cu puteri unite năvălesc în această țară, cuprind Iofö cu șapte sate dimprejur, unde trec tot prin foc și sabie și duc pe locuitori în robie.

Aflând Bathori aceasta, spre a-și răzbuna, pornește din Alba-Iulia o ceată de oștire aleasă de cuprinde Totvaragia, măcelărind garnizoana. Această ceată se uni apoi cu Borbeli, care bătea Făgetul, și, după ce îl luară, plecară asupra pașii de la Timișoara, care, unindu-se cu beii de la Lipova, Giula, Csanad și Ieneu, cu mari puteri alergau asupră-i. În bătălia însemnată ce urmă, creștinii rămaseră biruitori. Pașa Timișoarei abia scăpă cu fuga, iar beii Giulei și Csanadului fură prinși. Viața lor numai fu cruțată; toți ceilalți prinși fură ucisi în fața armiei creștine. În urma acestora, Borbeli merse să bată cetatea Lipova.

V[modifică]

În această iarnă, puterea războiului fiind în Țara Romănească și Moldova, Ungaria răsuflă puțin de mișcările armelor. Sinan-Pașa, de la Belgrad, de unde ierna, află prin fugarii creștini silințele și umbletele prinților creștini pentru o mare legătură împotriva turcilor. Spre a domoli focul cu care creștinii se pregătea la război, meșteșugitul vizir crezu că ar fi bine a face a străluci înaintea ochilor lor o mincinoasă licoare de pace. Spre acest sfârșit, făcu împăratului o propunere de pace, dar puind condiții grele, care era încredințat că nu vor fi primite. Unele din aceste condiții era: d-a plăti tributul anilor trecuți și a îngriji pentru trimiterea lui regulată în toți anii de aci înainte și a nu da nici un ajutor ardelenilor, muntenilor și moldovenilor, revoltați asupra Porții, nici a le lua partea în viitor. De unde nu, amenință Sinan că în primăvara viitoare va merge să bată Viena. El trată încă, în propunerea sa, pe toată nația nemțească cu mare dispreț, zicând că nemții sunt niște lași ce nu pot suferi nici căldura, nici foamea, și că sunt buni numai d-a bea și a mânca. L-aceste condiții aspre și cuvinte ocarâtoare, împăratul răspunse cu vrednicie, arătând că o cercare rea va dovedi îndată lui Sinan că nemții știu a se bate cu fierul; că zadarnicele sale amenințări nu-i sunt de nici un folos, de vreme ce are a face cu bărbați, iar nu cu copii care se sparie de cel mai mic zgomot. Apoi, lepădând condițiile turcești, propuse altele cu totul împotrivitoare, între care el cerea ca Sinan să dea înapoi toate castelurile cuprinse și toți prinșii, și ca Poarta sa se lepede de nedreptele sale pretenții asupra Moldovei și Țării Românești, țări vechi feudatare ale coroanei Ungariei. Într-acest chip se zădărniciră aceste vorbiri de pace.

Sinan-Pașa fu apoi chemat la Constantinopol și depărtat din vizirat, după cum am văzut înapoi, și în locu-i veni Hasan-Pașa cu beiler-beiul Greciei, feciorul lui Sinan-Pașa, și cu niște domni și boieri pribegi din Țara Românească și Moldova, carii, din ambiție, călcând legea și datoria lor, supt steagurile turcești se lupta împotriva creștinilor. [36]

Împăratul începu atunci a se găti cu toată silința spre a urma războiul în primăvara viitoare. El chemă pentru 8 fevruarie (1595) adunarea staturilor Ungariei la Presburg și ale Boemiei la Praga, pe ziua de 9 fevruarie. Arhiduca Matei deschise adunarea staturilor Ungariei, cerându-le mijloace spre a urma războiul de primăvară cu izbîndă. [37] Cererea i se împlini, hotărându-se de adunare o dajdie de obște pentru toți, fie de orice rang și orice privilegiu ar avea. [38]

Dieta de la Praga o deschise însuși impăralul; și mulțumind staturilor pentru zelul lor și puternicele ajutoare în bani și oameni ce dedeseră spre susținerea gloriei numelui de creștin, el le descrise starea lucrurilor războiului. [39] El le spuse că rugase pe papa, pe craiul Spaniei și p-al Poloniei și Sveției, pe marele duca al muscalilor și pe mulți alți prinți streini, cum și pe prinții Germaniei la dieta de la Ratisbona, și că nădăjduia că toți își vor uni puterile cu ale lui împotriva dușmanului; el le vorbi apoi de legătura ofensivă și defensivă a prinților Ardealului, Moldovei și a Țării Românești, de trofeele și biruințele lor și încheie cerând staturilor ajutoare de oameni și bani. [40] Staturile îi deteră pentru Boemia, Moravia, Silezia și Luzacia șase mii călăreți și zece mii pedestrași, care de la începutul lui mai până la sfârșitul lui noiemvrie trebuia să slujească cu cheltuiala lor la armata împărătească. Împăratul numi mai mare peste oștile sale în Ungaria pe comitele Mansfeld, căpitan vestit în razboaie pre acele vremi, și îl cinsti cu titlu de principe.

VI[modifică]

În vreme ce ambele împărății se gătea cu atâta silință spre a purta cu putere războiul, unirea voievozilor Moldovei, Ardealului și a Țării Românești, care, după cum văzurăm fusese de mare folos cauzei creștinătății, fu în primejdie de a fi zdrobită, și aceste țări, acum așa amenințate de turci, în nevoie de a deschide război între dânsele. Înțelepciunea lui Mihai-Vodă se grăbi a opri o asemenea nenorocire, dar sămânța de vrajbă ce se aruncă atunci rodi mult mai apoi și zădărnici tot sângele ce se vărsă pentru cauza creștinătății, azvârli aceste trei țări în valuri și în nenorociri cumplite și mântui împărăția turcească de pieirea ce o amenințase. Sigismund Bathori, nestatornic și zădarnic, se trufi și se înălță cu mintea de când trată și se rudi prin căsătorie cu împăratul nemțesc și începu deodată, prin uzurpare, a se întitula prinț al țării Românești și al Moldovei , arătând prin aceasta dorința sa d-a schimba tratatul de alianță ce facuse cu domnii români într-un tratat de suzeranitate a lui asupră-le. Evenimintele timpurilor păstraseră aceste trei principate, Ardealul, Țara Românească și Moldova, singure izolate, între împărăția turcească, împărăția nemțească și crăia Poloniei. Era oarecum firesc lucru că orice stapânitor din aceste trei țări, ăceî se simțea în putere, să caute a le uni într-un singur stat și a reîntrupa astfel vechea crăie a Daciei. Mai mulți prinți români și unguri o ispitiră. Dar aceea ce împingea pe români către aceasta era dorința d-a-și constitua unitatea lor națională, d-a se uni între sine frații de aceeasi limbă și sânge, în vreme ce ungurii nu era împinși decât de vechea și statornica lor dorință d-a-și întemeia supremația lor asupra întregei nații românești și, călcând-o în picioare, a da impărăției lor țărmurile Mării Negre. Lupta între aceste tendințe împotrivitoare ale românilor și ale ungurilor zădărnici toate întreprinderile de a reîntemeia crăia Daciei și această rivalitate națională aduse robirea comună.

Tocmai în minutul când mai cu seamă se cerea încrederea reciprocă și unirea, nesocotitul Bathori, mai mult din zădărnicie, aprinse torța acum stinsă a vechilor uri naționale. Proiectele lui ambițioase găsiră partizani nu numai în Ardeal, dar încă și în Moldova și Țara Românească. Cu tot meritul ce Aron-Vodă își dobândise prin răscularea lui asupra turcilor, moldovenii tot nu puteau uita tirăniile lui de mai nainte. În ințelegere cu Sigismund Bathori, se urzi asupra lui AronVodă un complot între boierii moldoveni, în capul cărora sta aga Răzvan, ce comanda gvardia de unguri a acestui domn. Supt pricinuire că s-ar fi prins niște scrisori scrise de mâna lui Aron care dovedeau că el se afla în înțelegere cu turcii și cu cardinalul Andrei Bathori din Polonia, vărul prințului Sigismund , un trup de oștire din Ardeal, supt comanda lui Gaspar Corniș și Francisc Daczo, intră fără veste în Iași și împreună cu Răzvan ridicară pe Aron cu soția și feciorul lui aprilie (1595), și îi duseră supt pază în Ardeal, supt pretext ca să se apere și să se dezvinovățească către Sigismund. Dar acesta il închise în castelul Vințului , orășel pe Mureș, puțin departe de Alba-Iulia, vestit printr-o fărădelege a curții Austriei: uciderea cardinalului Martinuție (1551) de generalul împărătesc, spaniolul Castaldo. Nu se știe dacă Aron-Vodă a fost vinovat într-adevăr de trădarea ce a motivat arestarea lui, sau de a căzut jertfă a ambiției lui Răzvan și Bathori. Nimeni n-a văzut acele scrisori de trădare ale lui. Noi ne plecăm a crede cu mai mulți analiști contemporani că fără dreptate a fost el azvârlit după tron în temnită. Dar cumplita lui domnire îi meritase o asemenea cădere. El își sfârși viața în 19 mai 1597 în aceeași temniță. Toată avuția lui cea mare, strânsă prin stoarceri nelegiuite, fu confiscată de Bathori, spre a sluji pentru cheltuiala războiului. [46]Mai mulți din boieri, partizani ai lui Aron-Vodă, se turburară foarte l-această silnică și fără dreptate faptă; de aceea mulți din ei fură închiși, unii pedepsiți cu moarte. [47] Aceste fapte nedrepte răciră cu totul duhurile moldovenilor de către Bathori și Răzvan și le întoarse către Polonia, unde mulți boieri se afla în pribegie. Aceea ce dete polonilor îndrăzneală de a căuta să intre în Moldova. Astfel dreptatea dumnezeiască scoate răsplata unei fapte rele dintr-însa chiar, și Răzvan, precum și Bathori, traseră dintr-aceasta mult rău și stingere asupra capetelor lor. Aga Răzvan fu numit de Sigismund Bathori domn în Moldova supt suzeranitatea lui și își luă nume de domnie Ștefan-vodă. [48] Acest Răzvan era născut în Moldova, dintr-un tată țigan și o mumă moldovancă [49]. El intrase de tânăr în slujbă în armia polonă și, deosebindu-se printr-o vitejie neobicinuită în războiul polonilor cu muscalii, fu din simplu soldat ridicat la cele mai înalte trepte ostășești de craiul Poloniei, Ștefan Bathori. [50] În urmă, întorcându-se în Moldova, intra în slujba lui Aron-Vodă, care îi dete rangul de agă și îl trimise, la mai 1593, sol la Sigismund Bathori. Apoi, Răzvan primi de la Aron comanda gvardiei sale de unguri. El trase la sine dragostea acestor ostași și izbuti, după cum văzurăm, cu ajutorul lui Bathori, a răsturna pe domnul său și a se urca astfel în locu-i, pe un tron de care se făcuse vrednic prin vitejia lui.

Sigismund Bathori, temându-se ca nu cumva boierii moldoveni, ce erau pribegi în Polonia, împreună cu polonii să facă vreo năvălire în Moldova, spre a turbura starea lucrurilor întocmite după plăcerea lui, trimise pe Gaspar Corniș la Zamoisky, marele hatman al coroanei Poloniei, care îi era cumnat, țiind în căsătorie pe soră-sa Griselda, spre a-i vesti că el s-a făcut acum stapân al Moldovei și îl pofteste ca să nu umble a intra în acea țară și a-i aduce vreo pagubă. Zamoisky îi dete răspuns în sens că această treabă privește pe crai și pe staturi și că ar fi fost mai bine dacă Bathori nu întreprindea o asemenea faptă pân-a nu cerceta mai întâi părerea craiului Poloniei. Într-acest chip, ambiția lui Bathori deșteptă în inima polonilor vechea lor dorință d-a stăpâni Moldova și aduse mari nenorociri.

VII[modifică]

Tocmai se gătea Mihai-Vodă de a se apăra împotriva năvălirei cu care îl amenința vezirul Ferhat-Pașa, când prinse veste de întâmplările din Moldova și de cugetele ambițioase ale lui Bathori asupra țării și domniei sale. Dintru-întăi el nesocoti acele proiecte ale unui aliat trădător și călcător de jurământ și declară că își va apăra cu puterea drepturile, de se va atinge cineva de dânsele. Dar stolul oștirilor turcești acum se pornise spre țară și, în acea primejdie, Mihai simți nu numai că nu putea intra în luptă cu Sigismund Bathori, dar încă că avea trebuință de ajutorul lui. El avea apoi și a se teme că mișelul său aliat să nu-l jertfească turcilor. Într-adevăr, tocmai atunci, pe la începutul lui mai, sosise în Ardeal ceaușul Ibraim, aducând lui Bathori caftane și scrisori atât de la sultanul, cât și de la aga curții din Constantinopol și Amat-Pașa de la Timisoara , prin care i se făgăduia că sultanul îl va recunoaște stăpânitor peste câtetrele principatele cu titlu de crai și cu plata unui tribut anual de 5 mii, în loc de 15 mii sechini ce plătea Ardealul mai nainte, numai să se tragă din legătura creștină. Era învederat că aceste făgăduieli erau prea mari ca să poată fi ținute. Mihai însă putea să se teamă ori de ce de la un om așa de nestatornic la minte și la jurămintele sale. Împăratul însuși avea teamă de slăbiciunea lui Sigismund, și încă din 7 martie îi scrisese să se ferească de ispita turcilor, care se silesc „din mâini și din picioare, prin amenințări și făgăduieli”, ca să-l tragă pe el și pe voievozii români din alianța creștină. [56] În această cumpănă grea în care se afla, Mihai găsi în inima sa curajul rar și foarte de lăudat d-a jertfi mărimea și neatârnarea sa, dragostea sa de sine, drepturile sale; și chiar ale patriei, pentru un mare interes al omenirei și al civilizației creștine. Adunând țara spre a se chibzui, îi aleseră cu toții sfat de folos acestei nevoi, ca domnul să se închine lui Sigismund, păstrându-și insă fără scădere drepturile suveranității și veniturile țării. [57] Cu asemenea instrucții, porni în Ardeal o deputație compusă de Eftimie, mitropolitul Târgoviștei, Teofil, episcopul Râmnicului, Luca, episcopul Buzăului, Mitrea, vornic mare, vornicul Hristea, logofeții Dimitrie, Preda și Borca, vistierii Dan și Teodosie, postelnicii Radu Buzescul și Stamate, clucerii Radu și Vintilă. [58] În 2/12 mai sosi această deputație la Alba-Iulia și îndată fu primită în audiență de Bathori. [59]El orândui din parte-i spre a trata cu deputația pe Ștefan Iojica, sfetnicul și cancelarul său cel mare, și pe George Ravazdi, sfetnicul său și căpitan al cetății SzamosUjvar. [60] Dar „dintr-acești boieri ce-i trimisesă Mihai-Vodă pentru tocmeală — zice cronica — învrăjbitorul diavolul umblă în mijlocul lor, de se apucară unii cu alții mai mult să facă vrajbă decât pace, cum să scază pe Mihai-Vodă din țară, iar ceilalți boieri ce se nevoia să slujească domnului lor în dreptate, de neprieteni fură biruiți”. Într-aceat chip, prin vrăjmășia unor boieri, se făcu că tratatul ce se încheie între plenipotenții români și unguri la Alba-Iulia, în 20 mai (1595), nu fu, după cum vroise Mihai, numai un simplu tratat de închinare, ci, dimpotrivă, legiui o supunere desăvârșită și o întrupare desăvârșită a Țării Românești cu Ardealul.

Cuprinderea acestui tratat era: că episcopii, boierii, împreună cu Mihai-Vodă și cu toată țara își aleg de domn stăpânitor pe Sigismund Bathori și pe următorii săi, căruia depun jurământul de credință.

Acest prinț, neputând sta necurmat în Țara Românească, o va cârmui printr-un vice-voievod ales de țară, care să știe limba și obiceiurile ei și căruia prințul să-i trimită steag, buzdugan și sabie, semnele dregătoriei.

Vice-voievodul își va alege un sfat de 12 boieri mai bătrâni, între care să nu intre nici un grec și cu care va cârmui țara. Veniturile lui vor fi hotărâte de prințul, și el nu se va mai întitula cu cuvintele: „din mila lui Dumnezeu”, nici va numi orașele țării ale sale. Într-un cuvânt, el va fi numai un slujbaș al prințului.

Acesta singur va avea drept de viață și de moarte asupra boierilor, drept de a face danii la pământeni, dreptul de a trata cu puterile streine pentru țară.

La dietile Ardealului să se trimiță deputați și din Țara Românească, care să aibă drept de a vorbi și a vota ca și toți ceilaiți deputați.

Libertatea și veniturile clerului și a călugărilor se asigură, și juridicția mitropolitului Târgoviștei se întinde peste toate bisericile românești din țările ce se află supt stăpânirea prințului.

Pentru toate acestea, Bathori se lega că el și următorii săi vor apăra cu toate mijloacele lor țara de vrăjmași.

Acest tratat fu un act de răzbunare a aristocrației împotriva lui Mihai, pe care în zadar se ispitise a răsturna. Boierii și călugării, spre a-și asigura și a-și întinde privilegiurile lor, spre a umili pe Mihai, scăzându-l din treapta de domn suveran la aceea de un slujbaș unguresc, trădară drepturile nației și o aruncară supt supremația și stăpânirea nației ungurești, dușmana ei cea de demult. Acest tratat înjositor pentru el și nația sa, ieșit al trădării dinlăuntru și dinafară, fatalitatea împrejurărilor puse pe Mihai în nevoie de a-l primi; dar de atunci trufașa lui inimă își făgădui o răzbunare puternică; și ura ce el hrăni familiei Bathoreștilor și pe care știu a o împărtăși poporului român fu atât de înfocată, încât arse cu totul această familie și stinse cu sunet pomenirea ei.

Cu întoarcerea deputaților din Ardeal, Sigismund trimise pe George Palaticiu ca să aducă lui Mihai-Vodă buzduganul și steagul ostășesc, semnele voievodatului, și să primească jurământul lui și al boierilor. Mihai făcu acest jurâmânt, dar în inima sa hotărî a scăpa de dânsul la cea mai dintâi ocazie. Într-aceeași vreme, la 1 iunie, sosiră în AlbaIulia deputații Moldovei, care încheiară un tratat cu aceleași condiții ca cel cu Țara Românească. De atunci Sigismund Bathori începu a purta titlul de Princip al Crăiilor Ardealului, Moldovei și Țării Românești și a Sfintei împărății romane (Regnorum Transylvaniae, Moldavie, Valachie transalpinae et Sacri Romani Imperii Princeps etc.) și în Europa începu a fi privit și numit crai al Daciei; și locuitorilor acestor trei principate, români, unguri și sași, a li se da numirea comună de daci. Dar această nesocotită ambiție a lui Bathori nu sluji la altceva decât de a deschide ochii românilor și a le aduce aminte de vechea crăie a Daciei, moștenirea lor părintească. Astfel, ungurii însuși lucrară și făcură pe lume a crede într-o viitoare crăie a Daciei: fantomă îngrozitoare ce astăzi ingheață inimile lor de spaimă.

VIII[modifică]

În vremea acestor tratații, vizirul Ferhat se apropia cu încetul de hotarăle noastre și tătarii, ce primiseră poruncă d-a ajuta operațiile armatei turcești, năvăliră către începutul lui iunie c-o puternică oștire asupra Moldovei și a Țării Românești. Mihai-Vodă, cu un trup de oaste alcătuit de români, ardeleni și cazaci, pripi de le ieși înainte la hotarul Țării Românești, le dă o sabie, îi împrăștie și îi silește a se întoarce înapoi, cum inima lor n-a vrut. [66] Îndată dup-aceea, Mihai-Vodă ia cu sine o ceată de călăreți și pedestrași români, împreună cu 60 călăreți ardeleni din trupul lui Albert Kiraly, supt comanda lui Gaspar Földössi, și, pornind din București, strânse pe lângă dânsul pe toți ostașii români și bulgari ce întâmpină în cale și pe o seamă de paznici din volontiri, și în ziua mare, lângă Nicopol, trecu Dunărea pe vase, în vederea și în fața oștirilor turcești, [67] adunate acolo spre ocrotirea construcției vaselor pentru podul ce se pregătea a se face pe Dunăre. Cum trecură ai noștri râul, dau îndată năvală asupra turcilor, îi bat, îi sparg, îi pun în goană și îi silesc a căuta scăpare după șanțuri, închizăndu-se în tabără. [68] Această tabără era așăzată lângă râul Osma, ce curge din Balcani și se varsă în Dunăre aproape de Nicopol; și lângă dânsa era grămădite launloc ca la o mie luntre, cu toate cele trebuincioase pentru facerea podului. [69] Numarul românilor spun că se urca la 5 mii oameni, în vreme ce turcii trecea peste 12 mii. [70] Bătălia aceasta urmă în 10 iunie; românii cuprinseră tabăra cu asalt, prinseră și trecură pe mulți turci supt ascuțitul sabiei. Ca la 500, iar, după alții, la 1600 turci căzură morți. Despre pașă nu se știa de a scăpat sau de a rămas mort. Toate luntrele fură mistuite prin foc, afară de vro zece ce era așezate mai departe și de care nu se putură apropia. Ele slujiră în urmă la ai noștri spre a trece dincolo de râu bucatele găsite acolo. [76] Un turc ales ce purta grija acestor lucrări a podului, văzând arderea luntrelor, zise către Földössi: „Dacă oastea voastră ar fi luat astăzi la prea puternicul padișah patru cetăți n-ar fi fost nenorocire mai mare la el decât paguba ce-i face arderea acestor luntre”. Românii luară în această izbândă șase steaguri și două falconete ce turcii câștigaseră în anul trecut supt cetatea Raab de la oștile împărătești; Mihai-Vodă le trimise lui Bathori, împreună cu 16 tunuri și multe limitire, angeruri și alte arme bogat împodobite ce dobândiră acolo ostașii săi. [77] Ei găsiră încă mult praf, muniții și multe instrumente de fier; dar pe aceste, neputându-le duce cu dânșii, le aruncară în apă [78]

Învingătorii români petrecură noaptea în acel loc, și ziua următoare, [79]11 iunie, [80] apropiindu-se de orașul Nicopolului, scot pe dușman dintr-însul, îl cuprind, îl strică și îl dau pradă flăcărilor. Nemulțumindu-se cu atâta izbândă și înflăcărați de norocul ce îi favoriza, ei se aruncă chiar asupra cetății și izbutesc a face o spărtură lângă poarta cea mică, cât să poată trece doi oameni. Dar cei dinlăuntru cetății începură a vărsa din tunurile și puștile lor descărcături omorâtoare, și ai noștri, văzând că pierduseră vro 50 sau 60 oameni, lăsară cetatea și, trecând Dunărea, se întoarseră în țară, veseli de norocita lor expediție.

IX[modifică]

Această expediție a românilor la Nicopol se mări foarte mult de unii din analiștii contemporani, carii o transformară într-o bătălie generală cu toată oastea lui Ferhat-Pașa, în care acesta rămase învins c-o pierdere foarte mare. Chiar turcii, dușmanii lui Ferhat-Pașa, răspândiră această veste neadevărată, ca să-l poată pierde mai cu înlesnire. Noi însă deterăm mai mult crezământ raportului lui Albert Kiraly către stapânul său, ce se potrivește cu arătarea unor analiști ai timpului. Pierderile turcilor încă nu fură așa de nenorocite precum credea creștinii și turcii chiar, căci în puține zile luntrele se făcură și se adunară la loc. Se vede că Mihai vru încă a face cu aceste ceea ce făcuse cu celelalte; el trecu vro mie de oameni lângă Nicopol ca să puie mâna pe acele vase ce se pogorau pe Dunăre spre schela Raveh, unde Hassan-Pașa, beiler-beiul Rumeliei, însărcinat cu construcția podului, le aduna. Românii se daseră ascuns și le pândea trecerea; dar a doua zi dimineață, oștile Rumeliei și Segban-Bași, generalul ienicerilor, care păzeau acele luntre, plecară spre dânșii și aflând în cale de la un prins starea și așezarea lor, se ascunseră toată ziua aceea într-un loc priincios; și a doua zi, când se crăpă de ziuă, izbiră fără veste turcii pe ai noștri cu atâta noroc, încât îi învinseră și îi puseră în fugă.

În sfârșit, după șapte săptămâni de la plecarea sa din Constantinopol, Ferhat-Pașa sosise acum în Rusciuc, pe la jumătatea lui iunie, unde găsi lemnele pentru facerea podului gata. [86] Pricina zăbovirei lui în cale fu, după cum știm, întârzierea adunării soldaților și greutatea ce întâmpina întru strângerea munițiilor și a bucatelor din partea dușmanilor săi ramași în Constantinopol. [87] Îndată ce sosiră vasele de la Nicopol, în 6 iulie, se apucară de lucru podului. Un român ce pică atunci în mâinile turcilor și care se vede a fi fost trimis într-adins de MihaiVodă le spuse că acesta primise ajutoare din Ardeal și Ungaria și că se află în București în capul a șaptezeci mii ostași. Segban-Bași fu însărcinat a trage linia podului cu vro câțiva bei de Rumelia, care trebuia să meargă înainte. Marele vizir sta la capul podului supt un chioșc susținut de opt stâlpi, de unde putea să vază și silința ce se punea la lucrarea podului, și tot ce se petrecea în tabără. În locul unde să făcea podul, era în mijlocul râului un ostrov lat, sădit tot de salcii, unde podul ajunse în cinci sau șase zile. Ostrovul fu ocupat mai întâi și se asezară acolo corturi. Celălalt canal al râului, ce se întindea până la cetățuia Sân-Georgiu, era foarte larg, încât trebuia cel puțin cinci sute vase spre a face podul. Era lângă cetățuie locul cam ridicat, și niște sangiaci-bei fură orânduiți spre a-l tăia, ca să poată prinde capul podului.

În 8 iulie, beiler-beiul Rumeliei, Hassan-Pașa, intră cu pompă în tabără, ducând ca la 500 robi și aproape patru mii capete de creștini din Transilvania și Ungaria. [88] Satârgi-Mehemet-Pașa, ce fusese numit beiler-bei al Țării Românești, fiind chemat, sosi și el peste puține zile în tabără. [89]

X[modifică]

Într-aceea, pe când Ferhat-Pașa se ocupa cu construcția podului, măgulindu-se cu nădejdea că va supune îndată Țara Românească și apoi prin Ardeal își va deschide cale spre Belgrad, ca să înceapă operațiile războiului în Ungaria, vrăjmașii săi din Constantinopol nu sta în nelucrare. Sinan-Pașa câștigase pe tainicii haremului, care începură a băga multe hule asupra lui Ferhat în capul despotului. [90] Îl învinovățiră că în fundul inimei sale e ghiaur și că are relații secrete cu Mihai-Vodă, silind împreună spre a prăpădi cu totul armia mahometană; că pierduse o mare bătălie la Nicopol; că ostașii nu vor a se mai bate supt dânsul; că oprește pe seamă-i banii cu care trebuie a plăti oștile; și că, de i se va lăsa încă comanda armiei, e de temut că ambiția și scumpetea lui să nu pricinuiască nenorociri și mai mari. Prin aceste pâri neadevărate, Ibraim-Pașa și ceilalți prieteni ai lui Sinan izbutiră a răsturna pe Ferhat și, în 6 iulie, Sinan-Pașa fu numit în locu-i mare vizir pentru a patra oară. A doua zi (7 iulie), noul vizir porni pe chihaiaoa capigiilor, Ahmet-Aga, cu un ferman, ca să ia pecetea împărătească din mâna lui Ferhat și să-l și omoare de va avea ocazie priincioasă. Dar cu două zile înainte de a sosi chihaiaoa în tabăra de la Rusciuc, Ferhat-Pașa, înștiințat fiind de niște credincioși ai săi din Constantinopol despre ceea ce i se pregătea, chemă la sine pe Satârgi-Mehemet-Pașa, îi dete pecetea împărătească în mâini, spunându-i că el e mazil, și cu tot bagajul său, însoțit de trei mii voinici călăreți, luă drumul Constantinopolului. În cale, întâlni trupele Siriei, pe care Sinan le pornise după dânsul, zicându-le: „Mie capul, vouă avuțiile!” Ferhat scăpă din mâna acestora, lăsându-le în jaf averea sa, ce era încărcată toată pe cămile legate câte șase unele de altele. Dintr-un deal vecin, el privi această pradă a vistieriilor sale și apoi se depărtă în munți și d-acolo se duse la Constantinopol, unde în zadar căută a-și mântui viața. Moartea lui e povestită cu întristare de toți istoricii turci, care laudă slujbele ce el a făcut împărăției și hulesc pe ambițiosul și barbarul său dușman. Sinan-Pașa, care se numise totdeodată serascher și mare vizir, fără a pierde vreme începu a se găti spre a porni la oaste. Pân-a nu ieși însă din Constantinopol, vrând să dea turcilor și sultanului o priveliște plăcută, trimise de scoase din închisori 112 creștini robiți în Ungaria, afară de femei și copii, pe care după ce îi sili a face o sută leghe zi și noapte pe drum, legați și chinuiți de foame și de sete, încât mulți, nu numai copii, dar și bărbați, muriră în cale, îi aduse în oraș, unde el însuși îi primi la porțile cetății și îi plimbă prin târg în vederea sultanului și a locuitorilor. Într-acești robi era mulți oameni însemnați și de cinste, din care unii fură osândiți la galere, alții trași în țeapă. Între dânșii se descoperi o femeie în haine bărbătești. Era o jună fată numită Maria Putoiana. Istoricii nu spun nimic despre naționalitatea ei; numele însă o dovedește a fi româncă. Împinsă, după spusa unora, de dorința d-a-și răzbuna familia măcelărită de turci, iar după a altora, de mărimea curajului său și de sfânta dorință d-a se lupta cu dușmanul legii, ea se bătuse multă vreme ca soldat. Turcii o întrebară dacă n-a luat haină bărbătească ca să ascunză vro dragoste cu vrunul din ostași. L-aceasta ea răspunse cu o minunată neînspăimântare că ea își schimbase portul ca să poată a-i vătăma în război, iar că pân-atunci nici un om nu-i bănuise sexul. Aceasta o mărturisiră și toți soții ei, adăogând că în toate întâlnirile cu turcii ea dedese foarte frumoase probe de curaj.

Aflând sultanul de această eroină, trimise de o aduse înainte-i și o întrebă de a ucis vreun turc, la care întrebare ea raspunse cu semeție că s-a purtat cât a putut mai cu curaj, necruțând nici un dușman și ucigând vro 10 cu mâna ei. Sultanul mirându-se mult de virtutea acestei fete generoase, puse de o plimbă în triumf pe ulițele Constantinopolului, aratând-o poporului ca o minune, apoi o dete sultanei spre slujba ei în harem. [96]

XI[modifică]

Sinan-Pașa era atunci în vârstă de 83 ani. El era de neamul lui arnăut, [97] născut în satul Tapoiano, în sangiacatul Prevezei. [98] Fiind numai în vârstă de 16 ani, el ieșise din sarai în zilele sultanului Soleiman și intrase în rândurile ienicerilor, luând parte la multe bătălii, însemnate de pe atunci, iar mai cu seamă la asedierea Vienei de la 1528, și deosebindu-se totdeauna printr-o ură fieroasă asupra creștinilor. [99] În puțină vreme el ajunse beiler-bei de Alep și de Egipet; pe urmă fu trimis de liniști turburările Arabiei și luă parte, supt Mustafa-Pașa, la războiul Ciprului, [100] unde își arătă cruzimea sa asupra creștinilor, povățuind călcarea capitulației și jupuirea de viu a viteazului și nenorocitului Bragadini, comandantul cetății Guleti. Dup-aceea ajunse de trei ori mare vizir, vestindu-se mai presus de toți căpitanii turci în toate războaiele ce purta cu noroc în câtetrele părți ale lumei și care îi dobândise numele de nebiruit și de Marius al osmanlâilor. Turcii îl numeau Cogia-Sinan-Pașa sau Sinan-Pașa cel Bătrân, spre a-l deosibi de Cecale-Zade-Sinan-Pașa, cunoscut de creștini supt numirea de CicalăPașa, care era născut la Messina, dintr-un tată genovez și dintr-o mumă turcoaică. Îndată ce își văzu împlinită înfocata sa dorință de a se mai oști împotriva creștinilor, bătrânul vizir, îngâmfat de reputația sa ostășească și de atâtea războaie cu noroc savârșite la Tunis, Arabia, Persia, Georgia și Ungaria, se duse înaintea sultanului de jură și chezășui pe capul său că va supune pe revoltații români, va robi și va pustii țara lor, iar pe Mihai-Vodă îl va prinde și i-l va aduce viu. Dup-aceea își adună în grabă oștile și toată gătirea trebuincioasă la război, luă cu sine steagul cel sfânt cu care musulmanii se credea nebiruiți când îl avea în tabăra lor, și, ieșind cu ceremonie mare din Constantinopol, merse de tăbărî la Daut Pașa. [106] D-aci, în 17 iulie, porni spre Rusciuc. Într-aceeași vreme, poruncise tuturor pașilor vecini să-i iasă în cale cu oștile lor, [107] și hanului să dea năvală cu tătarii săi prin Moldova în Țara Românească. Amiralul Cicală asemenea fu poruncit ca să strângă din oștirile Asiei o armie mai pe atât de numeroasă cât a lui Sinan și să stea gata ca la orice cerere să se unească în grabă cu dânsul. [108] La Adrianopol, ajunse pe vizir oștile Siriei și de acolo porni la Carinabad, unde fu întâmpinat, la 28 iulie, de chihaiaoa capigiilor, care îi dete în mâini pecetea împărătească, spunându-i și de fuga lui Ferhat-Pașa spre Constantinopol. Sinan scrise d-acolo sultanului, cerându-i ca să omoare îndată pe Ferhat-Pașa, și apoi își urmă calea, trecu Balcanii prin strâmtoarea de la Cialicavac și ajunse la Șumla și d-acolo la Hozargrad sau Rasgrad, [109] făcând 15 tabere din Constantinopol până în câmpiile Dobrogei. [110] Îndată purcezând înainte, sosi în 5 august (s. n.) în tabăra de la Rusciuc. Aci oștile îl primiră stând înarmate și îl însoțiră până la cortul lui unde îi prezentară câțiva robi și câteva capete de români care veniseră de izbiseră pe Hassan-Pașa și fusese prinși și omorâți de dânsul. De la 1462, de când concherantul Constantinopolului, Ma

homet II, în capul unei armii de 250 mii oameni, năvăli în țara noastră, nici o altă oștire mai mare, nici cumpănă de pieire mai grea ca cea de acum nu o amenințase. Într-adevăr, armia ce Sinan-Pașa adunase la Rusciuc spre a o trece în Țara Românească era de 180 mii ostași și o mie lucrători. Cei mai vestiți pași ai împărăției, veterani a mai multor războaie, comanda după Sinan această armie. Era Hassan-Pașa, beiler-beiul Rumeliei, născut în Hertzegovina, fiul vestitului Mahomet-Socoliul, ce stătuse vizir supt trei sultani. El dobândise o mare glorie în războaiele din Persia și din Ungaria și se privea de toți ca cel mai bun căpitan al Turciei și era foarte iubit ostașilor pentru natura lui cea veselă. ăEraî Mahomet-Satârgi, arnăut, ce fusese pașă de Caramania și ceadâr-meeter-pașa (șătrar mare). El era foarte viteaz și se povestea despre dânsul că, fiind de pază lângă sultanul, îl apără într-o bătaie, tăind mai mulți dușmani numai cu un satâr, de unde căpătă numele de Satârgi. Alții zicea că acest nume îi vine pentru că a fost măcelar. ăEraî Giafer-Pașa, eunuc, ungur de neam, ce fusese Pașa de Tauris și se deosebise în războaiele Persiei. [115] ăEraî Haidar-Pașa beiler-beiul Capadochiei, vestit prin isprăvile sale din Moldova la 1589, când îndatoră pe poloni a plăti tribut turcilor. [116] Apoi venea Mustafa-Pașa, feciorul lui Aias-Pașa, Husein-Pașa, beiul Nicopolului, Caraiman-Pașa și alți mai mulți pași și bei, toți ostași învechiți și meșteri în războaie. Între ei toți se deosebea un român — un trădător de țară și lepădat de lege. Fecior al lui Alexandru Vodă II, Mihnea II sau Mihai urmă tatălui său în domnie și cârmui Țara Românească de la 1577 până la 1583. Domnirea lui nu fu decât un șir de tiranii și stoarceri de bani, până când strigările poporului făcu pe sultanul a-l mazâli și a-l surghiuni la Tripolis. Peste un an însă, Mihnea II pentru a doua oară se întoarse domn în Țara Românească, chinuind-o și mai cumplit aproape de cinci ani (1586-1591), când fu iarăși depărtat cu urgie și adus în Constantinopol. Aci, în minutul d-a porni în exil, temându-se ca turcii să nu-l omoare spre a-i lua avuția, ceru să se turcească, zicând că de mai multe ori i s-a arătat în somn proorocul Mahomet îndemnându-l. Turcii se îngâmfară de aceasta, privind-o ca o minune a religiei lor. Sultanul aduse pe noul musulman înainte-i, se dezbrăcă de haina sa spre a-l acoperi, îl incinse cu încingătoarea sa împodobită cu pietre scumpe [117] și îl numi pașă al Nicopolului și curând dup-aceea al Vadului [118]. Acum lepădatul Mihnea povățuia armia otomană care venise să înjunghie patria sa.

XII[modifică]

În vremea în care Sinan sosise la Rusciuc și se pregătea a trece Dunărea, Sigismund Bathori sărbătorea nunta sa cu arhiducesa Maria-Christina, care, în sfârșit, după atâta așteptare și amânări, venise în Ardeal pe la capătul lui iulie. Bathori pofti și pe Mihai-Vodă să vie la nunta sa, ce hotărâse a se săvârși la 7 august. Dar Mihai-Vodă, care de o lună de zile se străduia a stânjeni clădirea podului de pe Dunăre de turci, amenințat acum și mai mult de Sinan-Pașa, nu-i putu îndeplini cererea. El trimise în locu-i pe boierii săi Stroe Buzescu și Radu Calofirescul [119] cu daruri scumpe de nuntă, însărcinându-i să roage pe Bathori ca să grăbească a-i veni într-ajutor, căci dușmanul comun s-a apropiat și a pus gând, după ce va robi și va pustii Țara Românească, să treacă prin Ardeal în Ungaria. [120] Vestea aceasta turbură veselia nunții. Bathori trimise pe mireasa sa la Samos-Ujvar și grăbi a porni o seamă de oști, ce avea gata, în Țara Românească. Dintr-altă parte, pe când el chemă în tabără pe toți ostașii, și solii săi alerga cu grabă la împăratul ca să-i vestească primejdia în care se află și să-l roage a trimite cât mal iute ajutor, după vechiul obicei al Ardealului, o lance și o sabie încrustate în sânge era purtate din loc în loc de un călăreț ce le ținea în sus, în vreme ce alt om mergea alături pe jos strigând: „Iată, vine dușmanul țării; fiece casă să-și dea omul spre a ne scăpa de această primejdie obștească.”

Mihai-Vodă asemenea se grijise pe cât putuse de oaste și de apărare. Pornindu-și familia cu tot ce avea mai scump la Sibiu în Ardeal, el ieși din București cu opt mii ostași și merse de înfipse tabără în drumul Giurgiului, la satul Măgureni, două mile departe de București. Acolo el adună lângă sine pe capetele armatei și împreună cercară sfat cum să apere mai bine țara. Lucru era cu greu, fiind peste putință a opri intrarea turcilor în țară, din anevoința d-a strejui toate hotarele ei cele deschise atât despre Dunăre, cât și despre Moldova. Într-adevăr, pe când Sinan umbla să treacă Dunărea pe la Rusciuc, alte cete turcești se ispitea a o trece printr-alte vaduri, iar mai cu seamă pe la Nicopol, unde se afla un trup însemnat de turci, care din porunca vizirului rezidiseră cetatea cam sfărâmată de români, cheltuind pentru aceasta mai mult de 70 mii ioachimi. Dintr-altă parte, se zicea desigur că hanul tătarilor are să năvălească prin Moldova în Țara Romănească. În această nevoie, sfatul ostășesc chibzui că, spre a închide dușmanului calea d-a intra în țară, sau spre a-l putea stăvili îndată ce va apuca să intre, să se împartă armata în câteva trupuri, care să se așeze în locurile cele mai importante d-a lungul hotarelor, dar fiind aproape și stând gata a se uni cu domnul, care, cu cei opt mii ostași ce avea pe lângă el, să se așeze în centru operațiilor, într-un loc comod, de unde să poată da ajutor ori și în ce parte va cere trebuința și să nu poată fi cu înlesnire izbit și respins de dușman. [126]

Îndată după ce sosi la Rusciuc, Sinan-Pașa se puse cu multă silință și înfocare de a sfârși podul, a cărui clădire ținu 60 mii talere. [127] Cu toate că într-acest loc Dunărea este lată de o jumătate de leugă, [128]dar insula cea mică din partea stângă a râului, unde turcii ajunseră lesne prin mijlocul flotilei lor și unde reîntăriseră cetățuia cam zdrobită de români, îi ajută foarte mult. [129] Sinan însuși merse de vizită și cercetă acea cetățuie. [130] Cu o activitate rară la vârsta sa, bătrânul vizir prezida la facerea podului, al cărui cap era ocrotit, ca de o palancă, de cetațuia din insulă, și laturile prin galere. Mihai, după malul stâng al râului, se silea cât putea de împiedeca clădirea podului; dar la sfârșit se văzu amenințat pe la spate de o ceată de turci ce izbutiseră a trece râul două mile mai departe, în vreme ce alții îl trecură pe corăbii chiar în fața Giurgiului, deși cu multă greutate. Ocolit astfel de vrăjmași și în neputință d-a mai stânjeni trecerea lor, el lăsă malul Dunării cu gând că, târându-i după sine, să se folosească de cea mai bună ocazie spre a se lupta cu dânșii. Atunci Sinan, nemaifiind supărat de nimeni, se grăbi a sfârși podul, și în 9/19 august, trecând Dunărea cu toată armata sa, călcă și cuprinse țărmul românesc.

XIII[modifică]

Drumul care merge de la Giurgiu spre București trece printr-o câmpie șeasă și deschisă, afară numai dintr-un loc, două poștii departe de această capitală, unde el se află strâns și închis între niște dealuri păduroase. Între aceste dealuri este o vale largă numai de un pătrar de milă, acoperită de crâng, pe care gârla Neajlovului ce o îneacă și pâraiele ce se scurg din dealuri o prefac într-o baltă plină de nămol și mocirlă. Drumul acolo trece în lungul acelei văi, parte pre o șosea de pământ, parte pre un pod de lemn, care amândouă sunt așa de strâmte, încât d-abia poate cuprinde un car în lărgimea lor. Această strâmtoare, ce locuitorii numesc Vadul Călugărenilor, fu aleasă de Mihai-Vodă spre a sluji de Termopile românilor. Astăzi această vale se află tocmai după cum ne-o descrie analiștii acelor timpuri. Nici un monument nu ne arată că acolo fu lupta cea crâncenă pentru libertate! [136] Atât suntem de nesimțitori la gloria națională! Românul acum trece cu nepăsare printr-aceste locuri sfinte, fără ca nimic să-i aducă aminte că pământul ce calcă e frământat cu sângele părinților săi și acopere oasele vitejilor!

Vai! Scriam aceste rânduri în anul 1847. Cine îmi vrea fi zis atunci că abia un an va trece, și inima-mi va fi și mai crud de durere ispitită. Era în vremea unei frumoase deșteptări naționale, atunci când un popor întreg jurase că va muri pentru patrie și libertate. Turcul, vecinicul dușman, se pornise tot de la Giurgiu spre a ne răpi aceste bunuri scumpe. Mă aflam într-o adunare populară, când sosi vestea că păgânul a tăbărât la Călugăreni, călcând cu picior batgiocoritor sfânta țărână a părinților noștri, glorioșii martiri ai libertății naționale. O, amar mare! Atâta fu uitarea religiei suvenirilor; atâta fu încrederea tuturor în vorbele necredincioșilor sau atâta fu mișelia lor, încât această veste îi lăsă reci și în nepăsare! În zadar glasu-mi unit cu al unui mic număr strigă „război și răzbunare!” Nici un echo puternic nu-i răspunse în mulțime. Îmi ascunsei atunci ochii cu mâinile mele ca să nu mai vază această umilitoare priveliște și din inima-mi zdrobită scăpă aceste cuvinte: „Dumnezeul părinților noștri ne-a părăsit! Părinții noștri ne-au blestemat!” [137]

Mihai-Vodă vru a se folosi de poziția și strâmtoarea Vadului Călugărenilor, în care nu se putea destinde în front mai mult de 12 mii oameni, ca să facă mulțimea turcilor nefolositoare și ca să se poată astfel lupta cu dânșii cu puteri deopotrivă. Pentru aceea el tăbărî acolo cu oștile sale, punând cete de strajă în deosibite părți, ca să vază de nu vor umbla turcii a trece printr-alt loc. [138]

Dar Sinan, vrând a înainta spre București, era nevoit a trece pe la Călugăreni, [139] fiind acesta drumul cel mai scurt și temându-se, ca, dând printr-altă parte, să nu lase în urma sa un vrăjmaș așa de întreprinzător și îndrăzneț ca Mihai. Îngâmfarea sa și mulțimea oștilor sale îl făcea a crede că va birui lesne. Într-adevăr, armata lui era, cum știm, de 180 mii ostași, mai mult decât de zece ori mai mare ca a lui MihaiVodă, care, cu toate ajutoarele ce primi din Moldova și Ardeal, d-abia se urca la 16 mii oameni și 12 tunuri. [140] Sinan nu bănuia poate că numărul creștinilor ar fi așa de mic, dar tot știa că armata lui e mult mai mare decât a lor.

Deși puțini, ostașii creștini erau însă plini de foc și de dorință de a se măsura cu dușmanul. Exaltația și înfurierea soldaților crescu atât, încât — înțelegând că unii din căpitanii lor, cătând la mulțimea, puterea și rânduiala păgânilor, erau de părere a se trage înapoi spre a nu primejdui în norocul unei zile slava și reputația cu greu dobândită
— începură a face multă larmă în tabără, strigând că în orice chip ei vor să încerce o bătaie, ca să scape, cum zicea ei, odată, prin prăpădirea oștirei dușmane ce se afla acum adunată toată launloc, de acest război și să zdrobească detot jugul nesuferitei tiranii turcești. Vrândnevrând, trebuiră și capii oștilor cu toții a se învoi de a aștepta acolo sosirea dușmanului.

XIV[modifică]

După ce trecu Dunărea, marele vizir dete comanda avangardei armiei lui Satârgi-Mehemet-Pașa și la ariergardă orândui pe HassanPașa, beiler-beiul Rumeliei; iar pe beii Salonicului și Nicopoăluîlui îi însărcinară cu paza și apărarea podului. Cele zece galere ce se urcaseră pe Dunăre până la Rusciuc fură descărcate de tot feliul de arme și muniții și primiră poruncă d-a rămânea pe loc spre a păzi podul. Apoi, în 11/21 august, Sinan porni cu armata sa spre București. În cea dintâi noapte, turcii conăciră într-un sat ruinat în dreptul Camuri și a doua zi (12/22 august) sosiră în capul Vadului Călugărenilor, [146] trecând râul Salcia pe trei poduri. [147] Călărimea ușoară, care manevra la avanposturi, înaintă până la intrarea strâmtorii și sta acolo odihnindu-și și păscându-și caii, când un nor mare de pulbere îi vădi apropierea românilor. [148] Ea fu îndată izbită cu putere și fugi, înspaimântată până în tabără. [149] Spahiii înaintară spre a sprijini năvălirea călărimei române, până când să apuce vizirul a-și pune armata în rânduială. [150] Sinan se uită plin de mirare la puținul număr al creștinilor, care cuteza a aștepta și încă a izbi o armată așa de numeroasă. Cu toate aceste, nedesprețuind pe vrăjmașii săi și temându-se de vreo cursă, el îngriji de tot ce i-ar putea fi spre folos. Pentru aceea, porunci beiler-beiului Rumeliei a înainta spre stânga cu oștile sale și cu șapte tunuri, și a merge drept către ai noștri, în vreme ce el însuși, în capul spahiilor, urmând după artilerie, puse, în lipsă de pod, de aruncă scânduri pe mocirla de lângă pădure ce avea înaintea sa, spre a o putea trece. Dintr-altă parte, Segban-Bași, cu douăsprezece mii ieniceri, se așeză în pădure cuprinzând posturile cele mai importante și, urcând 12 tunuri mari într-un deal înalt, le îndreptă spre armia noastră și începu a tuna asupră-i.

Într-această întocmire puternică și îngrozitoare înaintând turcii, ai noștri începură a se trage înapoi mai la strâmtoare, dar cu multă rânduială, luptându-se ne-ncetat. Pedestrimea însă, strânsă în urmă și prea de aproape de turci, fu respinsă în pădure și dete înapoi în lungul strâmtorii mai iute și cu oarecare nerânduială, dar fără a încerca vro pierdere simțitoare. Era atunci de la 3 la 4 ceasuri dupăamiază și turcii, mulțumiți că au împins înapoi năvălirea creștinilor, nu îndrăzniră a înainta mai mult în acea strâmtoare necunoscută, unde îi putea aștepta vro cursă. Vizirul își așeză corturile într-o poziție foarte bună, pe o înălțime la intrarea strâmtorii, ținând oștile înarmate și având toată noaptea masalale aprinse la câte patru colțuri ale taberei. Mihai-Vodă luase poziție dincolo de râu, pe o înălțime, două mile de tabăra turcească, [156] ocupând strâmtoarea despre București. [157] Astfel armatele protivnice se aflau așezate pe două înălțimi față în față, fiind despărțite numai de pădurea din vale, ce nu le oprea a se vedea. [158] Românii aveau înaintea lor o turmă de bivoli cu steaguri, [159] și toată tabăra lor era plină de focuri mari, în mijlocul cărora petrecură toată noaptea aceea, viermuind și mișcându-se necurmat, cântând, chiuind și hăulind, după natura lor veselă în mijlocul nevoilor, și supărând și hărțuind pe turci cu numeroase avanposturi. [160] Ambele armate așteptară astfel ziua cu nerăbdare și cu acea neodihnă ce simt oștile în ajunul unei mari bătălii. Turcii, îngâmfați de mica izbândă ce dobândiseră, cătau în râs la români și aveau desigur că a doua zi se va vedea triumful islamismului, prin zdrobirea lui Mihai și a armatei lui. Lor le părea rău numai că românii nu sunt îndestul de mulți ca să facă biruința lor mai glorioasă. Ai noștri se pregătea a apăra cu bărbăție acea strâmtoare care era cheia țării lor și a Europei creștine. Ei știau cât sunt de puțini pe lângă dușman, dar, credincioși înfocați, inima lor ardea de dorința d-a-și da viața pentru patrie și lege și d-a merita cununa martirilor.

XV[modifică]

În sfârșit, soarele veni să lumineze această mare zi de miercuri 13/23 august, menită a fi briliantul cel mai strălucit al cununei gloriei române. Înaintea zorilor încă, Mihai-Vodă trimise o seamă de pedestrime cu puști de se așăză la intrarea pădurei și își puse tunurile într-o bună poziție, pe o înălțime. În vremea aceea, turcii își luă poziție în preajma podului, de ceea parte. Sfârșindu-și pregătirile, Mihai înălță împreună cu ostașii săi rugăciuni către Dumnezeu. Apoi, îndreptându-se către dânșii, le zise: să-și aducă aminte de vechea lor vitejie, căci ocazia de acum este frumoasă și de o vor pierde, anevoie o vor mai căpăta. Turcii, le zicea el, sunt uimiți de atâtea pierderi, cetățile lor din toate părțile sunt cuprinse; din câte capete au avut armatele lor, numai unul a rămas care mai îndrăznește a ține frunte creștinilor, că cu dânsul au a se lupta și gloria d-a-l birui va fi foarte mare. Mulțimea vrăjmașilor nu trebuie să-i sperie, de vreme ce Sinan a lăsat cele mai bune oști ale sale în garnizoane prin cetăți și a adus cu dânsul numai oameni carii vor face mai mult zgomot decât vătămare. Pe lângă aceasta, locul de bătaie nu putea fi mai bine ales, de vreme ce mulțimea lor aci le va fi nefolositoare. El le zise încă să-și aducă aminte de cruzimea vrăjmașilor, care nu iartă niciodată pre cei biruiți, cu atât mai mult pre cei ce s-au revoltat; că nu este destul că au scuturat jugul robiei, că au înnoit vechile legături cu împăratul și că s-au pus supt ocrotirea Ardealului, dacă printr-o faptă strălucită, ei nu mai caută a întemeia această vrednică hotărâre; că a venit vremea de a se lupta puternic pentru libertate, iar mai cu seamă pentru cinstea legei, ca să dovedească turcilor că, de le-au călcat ei înainte patria, a fost numai din pricina neunirei lor; dar că acum, când toate popoarele vecine stau în bună înțelegere împreună, trebuie a dobândi prin unire aceea ce au pierdut prin zavistie și împerecheri și a goni pe acești cruzi tirani dincolo de strâmtoarea lor (Dardanele); că toți vecinii și-au făcut datoria lor, când bătându-i, când gonindu-i din cele mai bune cetăți ale lor, astfel încât ei prăpădiră cea mai bună parte din acea mare armie ce Sinan dusese în Ungaria. În sfârșit, încheie zicând că acum pot și românii dobândi o asemenea glorie, căci toate dovedesc că vor avea aceeași norocire.

Apoi domnul se îndreptă către oastea ungurească și o îndeamnă a se lupta cu inima, aducându-i aminte că ea e depozitara vechei vitejii ungurești.

XVI[modifică]

Astfel vorbi Mihai, ne-nspăimântatul voievod; și ostașii, inimați foarte împotriva turcilor, învăpăiați și de aceste cuvinte, dar jaluzi încă mai mult d-a eclipsa printr-o biruință strălucită toate glorioasele biruințe ale vecinilor, răspund învârtind în mâini paloșele și lăncile și prin strigări mari de o războinică veselie, cer de la domnul lor ca să-i ducă îndată către dușman. [166] Atunci Mihai, plin de încredere în energia armatei sale, trece podul în capul a opt mii ostași și se lasă cu furie asupra osmanlâilor, [167] în vreme ce focul iute și bine ținut al pușcașilor din pădure și al tunurilor pustiește armata turcească, oborându-i la pământ lume multă. [168] Câteva cete de turci se încearcă a sprijini năvălirea românilor, dar în zadar, [169] căci aceștia, inimându-se între sine unii pe alții, [170] îi izbesc cu atâta furie, încât, cu toată minunata poziție a turcilor, prăvălindu-i, ei ajunseră până la cele dintâi corturi ale taberei lor. Vrăjmașii, ajutați de poziție, de numărul lor și de mașinile de război, își vin curănd în sine și încep a se lupta cu tărie. [172]Patru pași, SatârgiMuhamed, Haider, Husein și Mustafa, cu o armată însemnată compusă de oștile Siriei și de ieniceri, aleargă în ajutorul cetelor ce se luptau, sprijin cu putere năvălirea românilor, trec podul și lupta cea mai înverșunată începe atunci în toate punctele. Astfel, întinsă peste toată fruntea armatelor, ținu bătaia mai multe ceasuri, până când Sinan, desperat de puținul spor ce a dobândit pân-atunci, își îngloti oștile, strânse pe lângă sine pe toți pașii și căpeteniile, îi inimează și, în capul unei coloane îngrozitoare, făcu o năvală mare și izbuti a împinge pe ai noștri cu un pătrar de mil înapoi, și chiar până în tabăra lor, [176] luându-le și toată artileria. [177] Mihai, fără a pierde inima din această neizbândă, își culege puterile și din nou dă năvală asupra turcilor, tăind și oborând într-înșii. Îndărătnicul voinic Albert-Kiraly izbutește a lua înapoi două tunuri. [178] Dar vrăjmașul se băte cu inimă, își împroaspătă adesea oștile, aceea ce nu pot face ai noștri, și îi reîmping îndărăt. De trei ori românii împinseră și prăvăliră pe turci și de trei ori fură respinși înapoi. [179]

Astfel urmă lupta cu noroc schimbător, de la răsăritul soarelui până către două ceasuri înaintea apusului, [180] biruitorii rămâind adesea biruiți și biruiții biruitori. „Turcii — spun analiștii contemporani — se luptau ajutorați de mulțime și de număr, românii, de tărie și îndrazneală. În sfârșit, furia îmbărbătând deopotrivă pe unii ca și pe alții, biruința sta să rămâie numărului, și mica oștire românească, împovărată de mulțimea vrăjmașilor, trăsnită de numeroasa lor artilerie, este nevoită a da îndărăt. Retragerea ei însă este frumoasă și metodică. Spre a nu se lăsa a fi ocolită de turci, spartă și risipită, ea se întocmește în figura unui colț (cuneum) și, slobozind astfel de toate laturile focuri asupra vrăjmașului, se trage înapoi cu încetul, luptându-se ne-ncetat. Această retragere este o minune de vitejie, de sânge rece și de eroism. Stolurile nenumărate ale călăreților turci în zadar se aruncă cu furie asupra laturilor acestui triunghi, căutând a-l sparge; silințele lor, fără a-l vătăma întru nimic, se zdrobesc de dânsul ca de o stană de piatră. Strâmtoarea locului de bătaie, pădurile și dealurile favoriza înapoierea românilor și zăticnea mișcarile turcilor și silințele lor d-a-i încunjura din toate părțile. Dar era de temut că vrăjmașii să nu izbutească a scoate pe ai noștri din strâmtoare și să-i împingă în câmpie, unde i-ar fi zdrobit cu numarul lor.

Soarele acum căta spre sfințit; românii se luptaseră cu eroism, dar, osteniți de o luptă lungă și nepotrivită, ei se plecară numarului celui prea covârșitor al dușmanului; bătălia se putea acum privi ca pierdută de dânșii, dacă vro împregiurare nu-i va ajuta și vro soartă mai blândă nu le va străluci. Mihai însă, ca totdeauna, liniștit și trufaș în primejdie, mai are încă o nădejde. El trimisesă de dimineață să cheme lângă dânsul o ceată de pedestrime ce se afla departe de tabără… Sosi-va ea oare la vreme?… De la dânsa spânzură soarta bătăliei.

XVII[modifică]

Sta să apuie soarele după orizon, când vestea câ ajutorul așteptat a sosit vărsă nădejdea izbândirei și un curaj nou în inima acelei mâni de voinici români, care ca niște zmei se luptau, trăgându-se în fața nenumăratelor gloate a unui dușman învingător. Acest ajutor însă, ce ai noștri și-l închipuia tare, nu era decât o ceată de trei sute pedestrași cu puști din Ardeal. Mihai, fără a pierde vreme, căută a se folosi de acest neînsemnat ajutor și de reîmbărbătarea oștilor sale, ca să smulgă biruința de la vrăjmaș. El își preumblă privirea pe câmpul bătăliei, vede mișcările turcilor și după dânsele își pregătește pe ale sale. Sinan-Pașa, văzând retragerea românilor, luase inimă și vrea a-i desface și a-i rășchira detot. Spre acest sfârșit, în capul rezervei sale, el umbla a trece podul spre a izbi pe ai noștri în frunte, în vreme ce Hassan-Pașa cu MihneaVodă , din porunca lui, alerga prin pădure să-i lovească pe la spate. Mihai atunci se așează cu ceata de curând sosită la capul podului, spre a întâmpina pre Sinan, trimite pre căpitanul Cocea cu două sute unguri și alți atâția cazaci pedeștri ca să ia pe vrăjmaș pe la spate, și Albert Kiraly aseză cele două tunuri, ce redobândise de la turci, într-o bună poziție și stă gata a trăsni pe dușman de ar îndrăzni a trece podul.

Sfârșind aceste pregătiri, Mihai cugetă întru inima sa că împrejurarea cere neapărat vreo faptă eroică, spre a descuraja pe turci și a îmbărbăta pe ai săi. El hotărăște atunci a se jertfi ca altă dată și a cumpăra biruința cu primejdia vieții sale. Ridicând ochii către cer, mărinimosul domn cheamă în ajutoru-i protecția mântuitoare a Dumnezeului armatelor, smulge o secure ostășească de la un soldat, se aruncă în coloana vrăjmașă ce-l amenință mai de aproape, doboară pe toți cei ce se încearcă a-i sta împotrivă, ajunge pe Caraiman-Pașa, îi zboară capul, izbește și pe alte capete din vrăjmași și, făcând minuni de vitejie, se întoarce la ai săi plin de trofee și fără a fi rănit. Această faptă eroică înfioară pe turci de spaimă, iar pe creștini îi însuflețește și îi aprinde de acel eroic entuziasm, izvor bogat de fapte minunate. Și cum n-ar fi crezut ei că pot face minuni cu un astfel de general și cu asemenea pilde ce le dă! Sinan, văzând aceasta, spre a da curaj la ai săi, ia ofensiva și trece podul. Dar deodată se vede oprit în față de Mihai ca de un zid de piatră tare, în dos izbit cu o furie înfocată de căpitanul Cocea, și în coastă trăsnit de tunurile așezate pe deal de Albert Kiraly, care, bătând în mulțimea îndesită a turcilor, le gaurește rândurile și le pustiește toată aripa dreaptă. [186] Îndărătnicul vizir, fără a-și pierde cumpătul, izbutește a-și întocmi oștile în rânduială, când o izbire nouă a lui Mihai în fruntea armiei, pustiirile furioase ale înfierbântatului Cocea de dinapoi, iutele și ucigătorul foc al tunurilor lui Kiraly zdrobesc iarăși această rânduială, [187] și turcii, minunați de îndrăzneala cu care românii, ce îi privea ei ca biruiți, îi izbesc acum, încep a fugi răzlețiți. [188] Satârgi-Mahomet-Pașa, trăgându-se înapoi, fu rănit, [189] și îndată, schimbând retragerea în fugă, dete cei dintâi semnalul nerânduielii, și toată armia musulmană se întoarse în risipă spre baltă, lăsându-și coastele și spatele expuse loviturilor noastre. [190] În zadar ienicerii se țin semeți împotriva alor noștri și caută a le răspunde cu focurile lor, căci celelalte cete, spăimântate de aceste izbiri împreunate la care nu se aștepta, rășchirându-se, îi târăsc și pe dânșii înapoi. În zadar Sinan mustra pe ostașii ce fugea, acum cu cuvinte ocărâtoare, acum bătându-i cu măciuca sa înfierată (massa fierata), silind în tot chipul a-i pune în rânduială și a-i întoarce la bătaie. Glasul și autoritatea lui sunt nesocotite și nici o putere omenească nu mai poate opri în loc valurile zgomotoase ale fugarilor, care se prăvăleau cu furie și repede spre pod, căutându-și măntuire în trecerea lui.

La capul acestui pod sta îmbulzite în neorânduială artileria, cavaleria, pedestrimea, împingându-se spre a trece care de care mai nainte; dar, văzând că toți nu pot încăpea pe dânsul, mulți din turci sunt siliți a se arunca în baltă, unde își aflară moartea. Între aceștia era și pașii Heider, begler-beiul de Sivas (Capadochia), Hussein, beiul Nicopolului, și Mustafa, feciorul lui Aias-Pașa. Ei se cufundară în mocirlă, unde fură uciși, și primiră, zice un analist turc, cununa martirilor de la ghiauri. Bătrânul Sinan însuși, târât de ai săi și în graba fugei sale, fu călcat în picioarele cailor și apoi, împins de sulița unui ostaș român, căzu călare după pod în baltă cu atâta repeziciune, încât, izbindu-se de pod, își pierdu chiulaful și feregeaua și doi dinți ce singuri se mai afla în gura lui. El era p-aci să piară sau să cază în mâinile românilor, dacă, din norocirea lui, un voinic soldat din oștile Rumeliei, anume Hassan, nu s-ar fi aruncat după dânsul ca să-l scape și, lăsându-i calul înnămolit în lut, pe umeri îl scoase de acolo și îl duse în tabără. [196] De atunci, acest soldat se numi Deli-Hassan-Batakgi și ajunse căpitan al deliilor lui Cogia-Murad-Pașa. [197]

Vestea morții vizirului se împrăștie între turci, și cei ce se mai împotriveau deteră și ei dosul. [198] Românii, cu furia lor obicinuită și electrizați încă prin izbânde, îi gonesc dinaintea lor ca pe niște turme de vite, până îi vâră în tabăra lor. [199] Hassan-Pașa și Mihnea-Vodă, ce venea să încunjure pe ai noștri, aflând ca Sinan a pierit și că oastea lui e biruită, se trag indărăt spre tabără. Într-acel minut, Mihai, precum odinioară semizeii cântați de nemuritorul Omir, alerga într-o parte și într-alta prin tabăra turcească, căutând pe Sinan, când, văzând de departe pe Hassan-Pașa, se luă după dânsul strigându-i să stea de e viteaz, să se lupte cu dânsul piept la piept, și când de când era să-l și ajungă cu paloșul. Dar Hassan-Pașa fugea înspăimântat și nu se putea ține pe picioare de groază. [200] El merse de-și ascunse rușinea într-un crâng spinos, de unde d-abia a doua zi îndrăzni să iasă la ai săi.

Noaptea opri macelărirea armatei musulmane și o păzi d-a fi cu totul zdrobită și risipită. Românii se întoarseră triumfători în tabăra lor, încărcați cu prăzi bogate. Pe lângă tunurile lor ce și le redobândiră, alte patru tunuri mari d-ale dușmanului, cai mulți și mai multe steaguri, între care steagul cel verde și sfânt al proorocului, fură trofeele acestei strălucite zile. Trei mii turci zăceau în câmpul bătăii. Pierderea romănilor era încă simțitoare, căci turcii se apăraseră cu curaj. [206] Apele Neajlovului se roșiseră de sângele vărsat în acea zi. [207]

Spre a odihni sufletul cititorului de aceste scene sângeroase, istoriograful contemporan Walther ne povestește aci o anecdotă interesantă. El zice că în toată această expediție a românilor împotriva turcilor, doi cerbi domestici însoțiră pe Mihai-Vodă, și chiar în vremea bătăliei de la Călugăreni, supt focul și vuietul tunurilor și a bombelor, ei ședea neclintit lângă cortul lui, însă omorându-se unul dintr-înșii, celălalt de durere merse de se ascunse în pădure.

Astfel fu acea vrednică de o neștearsă aducere-aminte zi de bătaie de la Călugăreni, în care românii scriseră cu sabie și cu sânge pagina cea mai strălucită din analele lor. De zece ori mai puțin numeroși decât dușmanii, ei câștigară asupră-le o biruință strălucită și avură gloria d-a învinge un general până-atunci încă neînvins. [208] Munteni, moldoveni și ardeleni, soldați și căpetenii se luptară toți ca niște eroi. Dar cinstea cea mai mare a biruinței se cuvine cu tot dreptul viteazului domn. Prin întocmirile sale cele ingenioase, prin sângele rece și nespăimântarea sa și prin primejdia în care își puse viața, el asigură biruința. În această bătălie, ca în multe altele, nu știm de ce a ne minuna mai mult în acest mare bărbat, de geniul său de general, ori de vitejia lui de soldat. Într-adevar, toate operațiile acestei bătălii dovedesc din partea lui Mihai și a românilor o artă militară înaintată, care cu tot dreptul poate minuna pe toți câți cunosc starea de pruncie în care se afla, în acel timp, această artă în toată Europa.

Dacă cu această biruință nu se sfârși atunci campania, ea contribui însă mult, în urmă, la savârșirea ei, căci demoraliză într-atâta pe turci, încât, când creștinii luară mai târziu iarăși ofensiva, turcii nu mai îndrăzniră a se mai măsura cu dânsii și nu se crezură în siguranță decât punând cât mai în grabă Dunărea între dânșii și îngrozitorii lor vrăjmași.

XVIII[modifică]

Noaptea ajută turcilor a se dezmetici din groaza ce îi cuprinsese și a se întocmi în rânduială. Ei își luaseră din nou poziția cea dintâi [209] și Sinan porunci în grabă ca să se adune lângă dânsul o seamă de oști ce rămăsese în urmă peste Dunăre, nădăjduind ca după sosirea lor să-și răzbune învingerea. [210] El mai nădăjduia încă în isprava intrigilor ce Mihnea-Vodă, din tabăra turcească, prin înțelegere cu unii din boierii lui Mihai, urzea între ostașii creștini. [211]O împrejurare însă turbură în acea noapte repaosul turcilor. Un ienicer având fitilul aprins la pușca sa, focul prinse în tigaie și, cum se afla lângă ierbăriile ienicerilor, o scinteie căzu deasupra și deodată acele ierbării săltară în aer. La huietul cel mare al acestei izbucniri neașteptate și la groaznicul nor de fum ce ascunse ceriul, toți turcii răspunseră împreună printr-un țipăt îngrozitor de spaimă [213]și, crezând că ai noștri îi izbesc, o luară din nou la fugă, răzlețindu-se în toate părțile. Târziu și cu greu putură ei a-și veni în sine și a se întocmi în tabără.

O scenă cu totul alta se petrecea atunci în tabăra românească. Mihai-Vodă se trăsese îndărăt o a patra parte de mil și tăbărâse în direcția locului bătăliei. El puse de salută sosirea nopții cu mai multe salve de artilerie și, după ce orândui străji în toate părțile cu multă îngrijire, chemă capetele armatei la un sfat de război. Pe când el se afla în sfat, străjile îi aduseră înainte un turc ce prinseseră atunci și care nu-i era necunoscut. Domnul îl întrebă despre numărul vrăjmașului și planurile lui. Prinsul, după ce răspunse l-aceste întrebări, aflând și el adevăratul număr al creștinilor, zise către sfat: „A! de ar fi știut turcii astăzi aceasta, v-ar fi zdrobit numai cu caii lor”. Mihai, după ce porni pe turc supt pază bună spre Ardeal, începu a se chibzui cu căpitanii săi despre ceea ce trebuia a face în împrejurările de față. El era de părere că să înceapă a doua zi din nou lupta, dar o seamă de boieri și capetele oastei ungurești îi stătură împotrivă. Aceasta dete prepus unora a bănui și a zice cum că Albert Kiraly, ca și unii din boieri, ar fi fost câștigați de trădătorul Dan Vistierul, care primise 50 mii galbeni de la Sinan, prin Mihnea-Vodă, ca să-i împartă între dânșii. [216] Purtarea lui Kiraly dup-aceea dă de neadevărată această bănuială. Afară de aceasta, oștirea moldovană era nevoită a se întoarce în țara ei, unde se aștepta năvălirea polonilor și a tătarilor. [217] Văzându-se astfel trădat de unii din boierii săi, părăsit de oștile ajutătoare, neputând a se rezema decât în ostașii săi români, Mihai, cătând la numărul și obosirea oștilor sale, se temu d-a nu pierde folosul moral dobândit prin bătălia câștigată, d-a nu cădea în vreo cursă a vrăjmașului sau a fi zdrobit de puterile lui cele numeroase de va rămânea la câmpie, și gândi că înțelepciunea îi poruncește a se trage spre munți ca supt ocrotirea lor să aștepte sosirea prințului Ardealului. [218] Drept aceea, el porni îndată un olăcariu la Bathori, înștiințându-l de cele întâmplate, arătându-i primejdia în care se afla Ardealul ca și Țara Românească și rugându-l să grăbească a-i veni într-ajutor, ca să nu lase țara a fi înecată de numeroasele oarde vrăjmășești. [219] Într-acea noapte, armata noastră, cu toată osteneala bătăliei, nu se odihni deloc. La miezul nopții, ea invocă de trei ori cu glas tare sfântul nume al lui Isus și într-același minut, două sute mii de glasuri din tabăra turcească răspunseră cu o trufașă cutezare prin strigarea: „Alah! Alah! Hu!” [220] Aerul vibra d-aceste strigăte, pădurile clocotiră până în fundul lor și văile răsunară și repetară numele lui Isus! și Alah! dumnezei neînblânziți în dușmănia lor, pe care mii de mii de ecatombe omenești, ce în zilele atâtor veacuri li se jertfiră, nu i-au putut încă împăca!

XIX[modifică]

Când începu a se face ziuă, Mihai-Vodă ridică tabăra și se trase spre râul Argeșul, în depărtare de două mile, unde, punând străji în toate părțile căută a da puțină odihnă, atât lui, cât și la ostașii săi. A doua zi, vineri în 15/25 august, ziua de Sfânta Maria, Mihai, plecând de la Arges, se opri la Văcărești, nevrând să intre în București, și se zăbovi aci câteva ceasuri. În această vreme, fără știrea lui, ungurii împreună cu alți ostași streini năvăliră în București și îl jefuiră, supt pretext că mai bine să ia ei acea pradă, decât să cază în mâinile turcilor. În 16/26 august, Mihai, aflând că vrăjmașul s-a luat după dânsul, pornește de la Văcărești după-amiază, merge până la miezul nopții cale de cinci mile, se odihnește puțin până la revărsatul ziorilor într-un loc priincios, înaintează d-acolo încă vro cinci mile și duminică în 17/27 ajunge la orașul Târgoviște, pe râul Ialomița. Acolo, supt ocrotirea munților, își întocmi tabăra, așezând străji ca să privegheze în toate părțile, și șezu pe loc câteva zile. În urmă plecă și d-acolea și, întinzând tot mai la munte, urmând țărmurile Dâmboviței, se adăpostește într-un loc anevoie de apropiat, la cetatea lui Negru-Vodă, ale cărei întăriri, zdrobite de puțină vreme de turci, se vedeau încă. Astăzi chiar tot se mai văd dărâmături de cetățuie într-acest loc minunat de frumos și plin de legende și suvenire despre Negru-Vodă, domnul cel mai popular între țăranii noștri. Acest loc e încă vestit printr-o bătălie strălucită ce câștigă la 1342 Dragomir, comandantul puterilor lui Ladislau-Vodă, domnul Țării Românești, asupra armiei lui Ludovic I, craiul Ungariei, care supt comanda lui Nicolae Garan și Simeon Megheșel năvălise în țara noastră. Ungurii fură trași de români în aceste locuri grele și înfrânți cu totul, căzând în bătaie și cei doi generali ai lor.

Locuitorii Bucureștilor și ai Târgoviștei, părăsindu-și casele, se ridicaseră cu tot bunul lor și însoțiseră armata în retragerea ei spre munți. În sfârșit, Mihai-Vodă lăsă și cetatea Negru-Vodă și se trase tot mai în munți, pre apa Dâmboviței în sus, la sat la Stoenești. În această retragere mai mulți ostași români dezertară și oștile moldovene se întoarseră în țara lor, unde erau chemate, [226] rămânând astfel cu Mihai numai la 8 mii ostași, dar toți aleși și viteji. [227] El își aseză la Stoenești tabăra, o șănțui bine și îi făcu tăbii, [228] având statornica hotărâre de a aștepta într-acest loc sosirea lui Bathori, d-a închide pân-atunci calea Ardealului lui Sinan-Pașa și d-a urma apărând prin lupte mărunte patria sa nenorocită, pe care acum n-o mai putea apăra prin bătălii mari.

XX[modifică]

A doua zi după bătălia de la Călugăreni, turcii, văzând că creștinii nu fac nici o mișcare, îndrăzniră vreo câțiva din ei a înainta până în locul unde fusese tabăra românească și unde găsiră puțin bagaj greu și câteva tunuri părăsite. L-această veste se porni gonași în toate părțile, de prinseră câțiva țărani de la care aflară drumul ce a luat oștirea românească. Hassan-Pașa trecu atunci strâmtoarea cu o despărțire din armie și tăbărî dincolo în câmpie. Într-aceeași vreme, el porni o patrulă spre București, de aduse din preajma acestui oraș robi, bucate și vite. [229] Sinan-Pașa, însă, cu armata sa, nu îndrăzni a se lua îndată după Mihai, el șezu două zile pe loc, până să-și întremeze oștirea din spaima și amețeala în care căzuse după înfrângerea sa [230]și până să-i sosească, după spusa unora, puținele oști rămase în urmă.

Spre a fi sigur d-a nu fi izbit în spate de români, el trimise un trup de oaste de cuprinse cetatea Brăilei, și cu el însuși, în 15/25 august, cu toată armata cea mare, trecu strâmtoarea Călugărenilor și merse de tăbărî în câmpie la satul Copăceni, dincoace de râul Argeș, și în 17/27 înaintă până la București, unde tăbărî supt oraș. Îndată ce sosi, Sinan porunci de luară de pe turnurile bisericilor crucele și bulele aurite, pe care le sfărâmară în bucăți, precum și pe icoane, și puseră pe turnuri, în locul crucilor, semiluna. În mitropolie puseră, în locul altarului, un mirab (altar mahometan) și un mimber (estradă spre a pune un tron), și astfel, prefăcând-o în geamie, în 20/30 ale acelei luni, făcură acolo slujbă și rugăciunea turcească. Această rugăciune se săvârși de Hassan-Efendi, șeicul din schitul Mustafa-Pașa, care însoțise pe Sinan într-această campanie. Acela care lua crucea de pe turnuri era un topciu (tunar) numit Ibraim-Pașa, pe care marele vizir, spre răsplătire, îl făcu căpitan în gvardia sa.

După săvârșirea rugăciunei, vizirul adună supt cortul său pe cei mai însemnați ofițeri ai săi și le zise că lăsarea Moldovei și a Țării Românești în stăpânirea ghiaurilor e o pricină necurmată de tulburări și împerecheri pentru răscoalele ce ei fac; că spre a curma toate aceste în viitor, el propune ca aceste două țări să se prefacă în provinții ale statului (ijaleti) și, spre a ține într-însele rânduiala și pe popor în supunere, să se zidească două cetați, una la București și alta la Târgoviște. [236] Toți ofițerii găsiră de bună această părere. Vezirul înștiință îndată Porții hotărârea sfatului și numi pe Satârgi-Mahomet Pașa l-acest nou pașalâc din Țara Românească. [237] Așa, pentru a doua oară, turcii izbutiră în statornica lor dorință d-a preface țara în pașalâc. Dar acum, ca și întâiași dată, la 1522, ei întâmpinară în Mihai un alt Radul-Vodă de la Afumți și nu putură apăra cu armele fapta lor nelegiuită. Astfel totdeauna, în timpuri grele și nenorocite, roditorul pământ al patriei noastre și-a născut izbânditori!

Ieșind din adunare, vezirul cu toți ofițerii săi se preumblă prin mahalalele orașului și aleseră monastirea lui Alexandru-Vodă spre a face dintr-însa cetate. [238] Această monastire mare, hramul Sfintei Troițe, fu zidită din jos de București de Alexandru-Voda II, feciorul MirciiVodă III, la 1573; stricându-se apoi de turci, cum vom vedea mai la vale, ea se rezidi din nou, întocmai cum se află astăzi, de Radul-Vodă, feciorul Mihnei-Vodă Turcitul și nepotul lui Alexandru-Vodă II, și de atunci ea se cheamă monastirea lui Radul-Vodă. [239] Vrând Sinan să facă această cetățuie mai mare, puse de lărgi locul împrejmuirei de două ori pe cât era, [240] cuprinzând înlăuntru cetățuiei biserica și zidirile dimprejur și ocolindu-le cu bastioane și fortificații. În vreme ce meșterii măsura și trăgea liniile, begler-bei, spahii și ieniceri fură trimiși după lemnele trebuincioase pentru construcția bulevardurilor, și ceaușii alerga în toate părțile spre a aduna lucrători; și, fiindcă lumea în țară era fugită la munți și nu se putea aduna mulți, fură siliți a trimite de mai aduseră și din Bulgaria. Clădirea cetații începu în 21/31 august, și cu atâta silință lucrară la dânsa, încât în 12 zile fu sfârșită. Cum se săvârși întărirea palisadelor cetățuii, Sinan-Pașa puse într-însa două tunuri mari de ghiulele de paisprezece oca și iarbă, muniții și bucate îndestul. [246] Apoi lăsă în București pe SatârgiMehemet-Pașa cu o mie ieniceri și o mie culogli drept garnizoană, poroncindu-i să săvârșească zidul de lemn ce pusese să facă împrejurul orașului și care se și sfârși într-o lună de zile [247] și el, rădicându-și tabăra în 3/13 septemvrie, porni spre Târgoviște. [248]

XXI[modifică]

De două sute de ani, din zilele lui Mircea-Vodă cel Bătrân, Târgoviștea era mereu scaunul țării. De puțină vreme numai creșterea Bucureștilor și importanța lui comercială făcuse pe domni a lua obicei a petrece o parte din iarnă în acest oraș. Era atunci Târgovistea oraș foarte mare, împodobit și populat; și se întindea frumos pe malul drept al Ialomiții, ocolit de mulțime de grădini, vii și livezi de pomi roditori. [249] Scriitorii contemporani de felurite nații se minunează de frumusețea acestui oraș, declarându-l că e vrednic d-a fi capitala unei țări și locuința unui domn mare. [250] Acel oraș populat astăzi d-abia e un orășel. Ale lui mărețe zidiri vremea le-a ruinat și le-a asemănat cu pământul. Un singur turn, rămășită din vestita Curte domnească, se înalță trist și singuratec pe dasupra acelor grămezi de ruine, intocmai ca acele mari cruci de piatră înfipte în vârful pleșuvelor movili, mormântul vitejilor căzuți în bătaie. Acest turn, ce mușchiul numai, cu verdeața sa, împodobește, e scump românilor ca un monument care le vorbește de timpii lor de glorie și de mărire. El a fost martor l-atâtea triumfuri! El a văzut, unul după altul, pe Mircea cel Bătrân, Dracula-Vodă , Vlad Țepeș, Radul cel Mare, Radul de la Afumați, Mihai Viteazul și Matei Basarab, toți voievozii noștri cei mari și vestiți în pace și în război. Umbrele acestor eroici războinici parcă le vezi învoltându-se singuratice și tăcute împrejurul acestei ruine; adierea vântului ce suflă din Carpați, șuierând în pustiul turn, ne pomenește numele lor, și undele mărețe ale Ialomiței parcă cântă necontenit un cântec de mărire la gloria lor. Astfel i se nălucește oricărui român cu inima simțitoare când cată l-această mult elocventă ruină; și el nu se poate opri d-a simți durere amară și d-a ofta după vremea trecută. Dar nimeni n-a simțit aceasta mai puternic și n-a exprimat în cuvinte mai frumoase simțirea sa, ca tine, Cârlovo, floare a poeziei, june cu inimă de foc. Ca o cometă trecătoare tu străluciși un minut peste România uimită și încântată de lucirea ta. O moarte crudă te răpi fără vreme, dar apucași a ne lăsa o lacrimă fierbinte pentru gloria trecută și o scânteie dătătoare de viață pentru viitor. Cântarea ta sublimă asupra ruinelor Târgoviștei puse pecetea veciniciei asupră-le și ni le va păstra chiar când pustiille anilor le va șterge cu totul de pe pământ.

XXII[modifică]

Turcii găsiră Târgoviștea părăsită de locuitori și pustie. Sinan porunci îndată să se apuce de întărirea orașului ca la București. El prefăcu o monastire, ce era aproape de Curtea domnească, în cetațuie. Curtea domnească era atunci zidită în formă de un mare castel, de putea incăpea într-însa de la 4 la 5 mii ostași și era încinsă cu un zid și cu turnuri. Sinan mai întări zidul cel gros dimprejurul acestui palat din amândouă părțile cu pământ și cu un val de palisade de copaci amestecați cu pământ. [256]Apoi încunjură orașul cu un zid de pietre și grinzi lipite cu humă și pământ cleios, pe care îl rezemă cu un val de pământ de 12 picioare de lat [257] și îl ocoli cu un șanț foarte adânc, [258] de 12 picioare de larg, [259] lăsând cetății numai o poartă în față și alta mai mică în dos, ambe legate cu fier, și făcând înlăuntru, din apa râului, trei fântâni. [260] Aceste lucrări urmară zi și noapte supt privegherea de aproape a lui Sinan și se sfârșiră în treizeci de zile.

Dar Sinan, când văzu lucru aproape de sfârșit, hotărî să nu-și mai piarză vremea în nelucrare. El lăsă în Târgoviște două tunuri mari, patru culevrine și alte tunuri de câmpie cu munițiile și proviziile trebuincioase pentru hrană, dând comanda cetății lui Ali-Bei, fiul lui Haidar-Pașa, bei de Ciourin, pe care îl declară beiler-bei de Trapezunt (Trepizonda), alăturându-i pe Kotzi-Bei d’Amasia și lăsându-le și 1500 oameni cu însărcinare d-a săvârși lucrul întăririlor cetății; iar el porni cu toată oastea către munți, în urma lui Mihai-Vodă. Planul lui era ca, ajungâud oștirea românească, s-o înfrângă și, călcând-o în picioare, să pătrunză în Ardeal, ca să combineze operațiile sale cu ale armiei ce fiul său, Muhamed-Pașa, comanda în Ungaria. Dar Mihai-Vodă, aflându-se în tabăra de la Stoenești, întărită atât prin natură, cât și prin artă, nu era lesne de înfrânt. Cu totul dimpotrivă încă se întâmplă. Sinan venise de tăbărî nu departe de strâmtoarea în care sta Mihai și în fața taberei lui, pe un loc înalt, de unde putea vedea ambele tabere. El sta și se mira de îndrăzneala alor noștri, care, în așa mic număr, se încumetă încă a-l aștepta fără frică. [266] Mihai însă se feri d-a se apuca în bătălie generală cu dușmanul, dar fu neobosit a-i hărțui armata și a-i cuprinde liniile de comunicație și proviziile. Uneori întărâta o ceată de turci, o trăgea după sine în locuri grele și ei necunoscute, unde o sfărâma cu înlesnire; alteori cuteza a izbi pe turci chiar în tabăra lor. [267] Mai adesea, prin gonacii lui cu cai ușori, punea mâna pe mulți dușmani și dobândea de la dânșii pradă multă, cai nenumărați și peste o sută de cămile. [268] „Astfel acest eroic războinic, zice Walther, nici de dosirea nestatornicilor ostași ce îl părăsise, nici de mulțimea vrăjmașilor nepierzându-și inima”, [269] printr-un război parțial ostenește pe dușman și îi închide calea Ardealului, dând timp lui Bathori d-a-și aduna oastea și d-a-i veni într-ajutor.

Dar chiar de nu i-ar veni acesta într-ajutor, Mihai acum putea fi sigur că țara lui e mântuită de turci, căci aceștia, neputând a-l scoate din poziția de la Stoenești, fiind și demoralizați prin învingerile ce încercaseră, nu vor mai putea nici trece în Ardeal, nici sta mult în țară, mai cu seamă că și iarna se apropia, cetățile făcute la Târgoviște și București nefiind o ocrotire temeinică, după cum vom vedea. Așijderea în acele trei îngrozitoare expediții ce făcuseră mai dinainte turcii în Țara Românească, povățuiți chiar de sultanii lor, Baiazid I (1397), Mahomed I (1416) și Mahomed II (1462), învingători sau învinși, ei nu putură sta mult în țară, căci românii se trăgea în pozițiile lor din munți, unde dușmanul nu-i putea ajunge și de unde ei îi da harță neîncetat, îi răpea proviziile și îl ostenea prin lupte mărunte, încât ăîlî silea a lăsa câmpia pustiită și a deșerta țara.

XXIII[modifică]

În mijlocul vremilor acestor, Sigismund Bathori, după atâta întârziere, era acum viitor spre hotarele Țării Românești, cu oști grele. Amenințarea unei primejdii obștești sculase în picioare și unise împreună pe toate popoarele războinice ce locuiesc Ardealul. Duminică în 17/27 august, [270] el ieșise din Alba-Iulia însoțit numai de gvardia sa ce se alcătuia de două mii oameni pedestrime, alți atâția călărime și cu multe bagaje de război, și a doua zi ajunse la Sas-Sebeș (Miercurea). Chiar în aceeași zi (18/28 august) primi olăcarul trimis, cum știm, de Mihai-Vodă din tabăra de la Călugăreni în 13/23 seara, spre a-i vesti strălucita izbândă și a-l ruga a grăbi a-i veni într-ajutor. Această glorioasă veste o scrise Sigismund îndată împăratului. A doua zi el primi încă altă veste de bucurie: luarea cetății Lipova. După o robire de 44 ani supt turci, această cetate căzuse în 23 august, tot într-o zi cu bătaia de la Călugăreni, în mâinile lui Borbely, care, după cum știm, de câtăva vreme o ocolise și o bătea. Dar aceea ce îl mulțămi și mai mult pe Bathori fu știrea ce-i veni că tătarii, care era să vie să năvălească prin Moldavia în Ardeal, sosind până la Nipru, fuseră siliți a se întoarce înapoi, căci aflară cum că cazacii și cu muscalii au dat năvală în țara lor, și că avangarda tătărească ce pătrunse în Moldova fusese astfel întrântă de moldoveni și de munteni, încât făcu pe ceilaiți a pierde pofta de a le mai veni într-ajutor.

Așa, Bathori putea acum fi sigur că nu va fi supărat printr-alte năvăliri în operațiile sale împotriva lui Sinan. El fu silit a zăbovi la Sas-Sebeș o lună de zile ca să dea timp oștilor, chemate din toate părțile, a se aduna. El trimise înainte pe comiții Baltazar Bogați, Benedict Mincenti și Lupul Corniș la cele opt scaune secuiești, ca să cheme pe vitejii secui la arme. Dar acest popor răspunse că nu se va duce la război până nu i se va da mai întâi înapoi libertatea ce i se răpise pentru o revoltă ce făcuse câtva timp înainte. [276] Acești secui fiind cei mai mulți țărani, libertatea ce vroiau era d-a nu mai fi iobagi la nobilii locului. Cererea lor puse în mare cumpănă și amețeală pe Bathori, căci el era firește mai plecat către nobili, care îl slujiseră cu credință și se ridicaseră cu toții în oaste, și nu vroia a recunoaște atâtea jertfe ale lor făcându-i să piarză veniturile ce trăgea de la iobagi și ruinându-i. Se temea încă de pilda urâtă ce va da în țară dând secuilor libertatea, aceea ce văzând ceilalți iobagi, se vor îndemna și ei a o cere pentru dânșii, revoltându-se împotriva nobililor. Dar interesul patriei și amenințarea vrăjmașului vorbi mai puternic decât interesele aristocratice, le birui, și secuii dobândiră libertatea cerută. [277]

De la Sas-Sebeș, Bathori porni către locul hotarât pentru concentrarea oștilor în câmpiile Bârsei, la Dealul Negru (Fekelehalom), în preajma Brașovului, unde ajunse în 4 octomvrie (s. n.), în șase tabere. [278] Aci sosind 14755 secui armați, [279] li se proclamară în tabără libertatea lor, întărind-o cu mare credință și jurământ. [280] Pentru această libertate ce li se dete, secuii se îndatorară ca să dea la trebuință de război până la 40 mii oameni cu cheltuiala lor, ca să plătească în toți anii prințului, de fiece casă, un ioachim, o masură de grâu și alta de ovăz; și, de se va naște lui Sigismund un fecior, fiecare să-i aducă un bou îngrășat în curte. Îndulcindu-se atunci secuii de libertatea dobândită, trimiseră de mai adunară și alți ostași, și astfel numărul lor în tabără se urcă la 24 mii oameni, din care 9 200 pușcași, iar ceilalți lănceri și săgetari. 16 mii secui, ce rămânea din numărul de 40 mii ce se învoiseră a da, trebui să rămâie în Ardeal spre a apăra țara de vro năvălire ce ar putea amenința din partea polonilor ce se afla în Moldova. Apoi veniră în tabără nobilii Ardealului, care puseseră în picioare 13 mii oameni: prusianul Ioan Veiher, fiul lui Ernest, cu 1 600 cavaleri teutoni, armați c-o pușcă și un pistol, pe lângă care avea și arc și săgeți, și 80 cazaci din Polonia; [286] 300 cazaci încă ai lui Bathori, armați asemenea cu o pușcă și un pistol; [287] Ștefan Bocskay cu 800 lănceri de la Oradea Mare și 1 200 arcobuzieri-pedeștri; 4 000 pedestrași cu puști, rădicați cu cheltuiala sașilor, din care 1 000 învestiți în negru și pentru aceea numiți negrii, cu cheltuiala sibienilor, 1 000 învestiți în albastru, cu cheltuiala brașovenilor, 1 000 în verde, cu cheltuiala mediașenilor, și 1 000 în roșu, cu cheltuiala bistrițenilor. [288] Adunându-se toate aceste oștiri, Bathori porni cu dânsele de veni lângă vama Branului, la Türzburger-Pass, castel zidit de Ludovic, craiul Ungariei, și apoi mai adăogat cu întărituri de Hunyad, și care în acea vreme se afla supt paza brașovenilor. [289] Aci sosi Ștefan Răzvan, domnul Moldovei, cu 2 300 pedestrași, 800 călăreți și 22 tunuri mari pe care. El nu putuse veni d-a dreptul pe la secui, de temerea tătarilor, și fu silit a face încunjur. În drumu-i, el se întâlnise cu o ceată de poloni ce năvălise în țară și țintea a-l zăbovi în drum, pe care foarte rău tăindu-i și spărgându-i, luându-le și multă pradă, își urmă calea, trecu munții și pătrunse în Ardeal. [290] Îndată sosi veste în tabără că hatmanul Poloniei, Zamoisky, aflând că Răzvan-Vodă a plecat în Ardeal, a intrat în Moldova fără știrea craiului său și a pus domn pe un Ieremia Movilă. Această veste turbură foarte pe Bathori și pe Ștefan-Vodă, dar se văzură siliți a o suferi deocamdată și a-și urma calea luată, căci Sinan-Pașa amenință și secuii era neodihniți și cârtitori pentru că nu li se dedese încă diploma întăritoare a drepturilor de curând dobândite. Această diplomă, scrisă pe pergament, li se dete în sfârșit în mână și îndată o seamă dintr-înșii porniră înainte în Țara Românească. Cum sosi acest ajutor la Stoenești, Mihai, deși mult mai slab decât dușmanul, dar plin de nădejde în Dumnezeu și de încredere în voinicii săi, puse gând să-și cerce norocul și să dea o bătălie generală cu turcii. Însă Bathori poruncise secuilor săi ca să nu se încumete fără înțelepciune în noroc și să nu întreprinză nimic până va sosi el însuși. Drept aceea, silit fu Mihai a aștepta sosirea lui Bathori.

XXIV[modifică]

În 7 octomvrie (s. n.), Sigismund Bathori, împărțindu-și oștile în 9 trupuri, își clăti tabăra cu multă greutate din pricina drumurilor noroioase și, trecând înălțimile Carpaților, ajunse în povârnișul acelor munți, la satul Rucăr, în cuprinsul hotarelor Țării Românești, unde, în strâmtoare de munte, își puse tabăra. [296] Pe când ostașii își întocmea acolo tabăra și își întindea corturile și paviloanele, un vultur negru și foarte mare, luându-și zborul de pe muntele vecin numit Piatra Craiului, pluti câtva în aer pe deasupra taberei și apoi se aruncă cu multă iuțeală și repejune asupra cortului prințului Ardealului. Greutatea trupului său neiertându-l a se scula lesne ca să zboare, ostașii ce se afla aproape, văzându-l, alergară iute, îl prinseră și îl duseră la pretoriul prințului. Înlesnirea cu care prinseră această pasere, dumesnicia și nespăimântarea ei de sunetul armelor și de strigările taberei, făcu ca ostașii să privească această întâmplare ca o minune și ca un auguriu. Unii ziceau că vulturul arată pe Sinan-Pașa, care are să cază în mâinile creștinilor. Alții mai fricoși bănuiau că acest auguriu vestește că creștinii vor fi învinși, de vreme ce vulturul este pajura împărăției nemțești. [297] Iezuiții ce însoțea pe Bathori se încercară a exploata această întâmplare în folosul propagandei lor. Iezuitul Alfons Carilie scria atunci de la Rucăr în Ardeal că mulți, văzând această minune dumnezeiască, au venit la credința papistășească. [298]

Bathori fu silit a zăbovi la Rucăr o săptămână, până trecură căile cele grele și înguste ale acelor munți numeroasele care cu praful, munițiile și bagajele armatei; [299] căci această trecere de la Türzburg este una din cele mai grele ale Țării Românești: muntele este râpos și repede și căile înguste, de fură nevoiți a slobozi carele cu funiile la vale. [300] Aci sosi și ajutoarele împărătești ce se așteptau de atâta vreme: silezianul Albert Rajbici, unul din cei mai vestiți căpitani de călărime, trimis de arhiduca Maximilian de la Casovia cu 1 600 cuirasieri nemți, ce se chema Reiteri în acel timp, și cu 150 cazaci din ținuturile Poloniei, frumos echipați, și Silvio Piccolomini cu 75 cavaleri florentini, trimiși de marele duca de Toscana cu poruncă ca să ierneze în Ardeal. Bathori trimisese întru întâmpinarea lor pe Francisc Theke, ca să le îngrijească de conace și să-i călăuzească până în tabără.

Pân-a nu pleca din Rucăr, prințul Ardealului făcu căutare armatei sale, care se urca la 32 mii pedestrași, 22 mii călăreți și 54 tunuri; apoi, clătindu-și tabăra, merse șase mile mai nainte și trecând Dâmbovița, ajunse la sat la Stoenești, unde cu mare dorință fu întâmpinat de Mihai-Vodă, ce îl aștepta, cum știm, acolo, având cu sine oaste a sa 8 mii oameni și tunuri 22. Numărul oștilor împreunate se urca atunci la 62 mii ostași și 76 tunuri. Bathori tăbărî la Stoenești, spre a lăsa oștile sale a se odihni și întrema puțin. [306]

XXV[modifică]

Armiile protivnice se afla acum aproape una de alta. Ostașii lui Bathori, care erau mai mult adunătură, neobicinuiți cu râzboiul și speriați de numărul și de vitejia turcilor, avuseseră vreme a se deprinde cu încetul a-i vedea mai fără frică și a lua curaj. De la sosirea secuilor în tabăra de la Stoenești, după care urmară curând și alte cete, unele după altele, ei începură a întâlni pe turci când mergea după furaj. Lupte mărunte se înhăța între unii și alții, și în aceste lupte mai adesea creștinii biruia. Emulația intra atunci între aceștia; cetele ce mergeau după furaj se mai măriră și din zi în zi luptele se făcură mai dese. Aceste bătai marunte îi îmbărbătă până în urmă într-atât, încât ei aștepta acum cu nerăbdare ocazia unei bătălii generale cu turcii. Dimpotrivă, aceștia, demoralizați de învingerea de la Călugăreni, de puțina izbândă ce dobândiseră pân-atunci în toată acea campanie, acum, când văzură pe creștini cu puteri așa de însemnate, pierdură detot inima și dorința de a se mai bate. [307] Aceasta fu pricina care făcu pe Sinan, cum văzu înglotirea oștilor la Stoenești, de plecă de acolo și-și mută tabăra lângă Târgoviște. Scopul lui era să caute a prelungi cât va putea mai mult râzboiul, fiind sigur că, în vreme ce armia lui e întru toate îndestulată din țară, armia creștină, având lipsă de bucate și de bani, nu va putea mult sta adunată și va fi nevoită a se risipi. [308]Generalii creștini, înțelegând acest plan al lui Sinan, hotărâră a grăbi cât mai mult operațiile războiului și spre aceasta a porni îndată după turci spre a-i sili sa primească o bătalie.

În 15 octomvrie de dimineață, un semn ceresc veni a mai îmbărbata pe creștini și a mări nădejdile lor de biruință. Pe un cer senin și cu toate că soarele răsărise, ei văzură în vreme de un ceas, dasupra taberei lor, o cometă strălucitoare. Această stea fu privită de dânșii ca un înger vestitor de biruintă. [309] Armia creștină, ce fusese cale de șase ceasuri numai de Târgoviște, se clăti de acolo și în aceeași zi de 15 octomvrie merse de tăbărî într-o câmpie mare, cu un mil departe de Târgoviste [310] și cu un sfert de leugă de tabăra lui Sinan, cu hotărâre d-a-i da bătălie în ziua următoare, de va voi s-o primească.

Abia armia creștină sosi într-acel loc, abia călăreții începuseră a descăleca și pedestrașii a pune armele jos, când o mare turburare ameți toată tabăra. Niște străjări ce se aflaseră puși la pază într-o pădure în noaptea trecută, auzind de departe un zgomot făcut de alți ostași creștini care tăiau lemne, își închipuiră că acolo trebuie sa fie toată armia turcească, care vine drept către dânșii; și frica făcându-i să vază aceea ce nu era, ei o luară la fugă spre tabără. Ostașii ce-i văzură sosind speriați, întrebându-i pricina, aflară de la dânșii cum că au văzut armia vrăjmașă viind să-i lovească. Vestea aceasta se răspândi iute în toată tabăra; semnalul de bătaie se dete îndată și toți ostașii, alergând la arme, umblau învălmașiți, făcând larmă mare, fără a se putea întocmi la rândul lor și a-și găsi steagul și căpitănia lor. În acea neorânduială, spaima făcându-i să auză bubuituri de tun vrăjmășesc, fiecare începu a se gândi numai la mijloace de scăpare. În sfârșit, avangarda, alcătuită de români și ostașii nemți, izbutiră a se așeza mai întâi în rânduială și sta gata a primi pe turci, când se desluși lui Bathori pricina acelei turburări. El trimise atunci de spuse în toate părțile ca să se însenineze și să se liniștească duhurile turburate și spăimântate; dar neputându-se stâmpăra larma, fu silit a pune să strige prin trâmbițe ca fiecare să tacă supt pedeapsă de moarte. Numai printr-această strașnică poruncă ostașii se liniștiră.

Era între ambele tabere vrăjmașe și într-o depărtare numai de o alergătură de cal și de una și de alta un deal mare tăiat prin mijloc, în poalele căruia curgea Dâmbovița. P-acest deal spun să se fi urcat Sinan ca să privească bine armia creștină. Văzând-o mult mai numeroasă decât socotea și bine rânduită, auzind și vestea răspândită că se așteaptă și arhiduca Maximilian cu o mulțime de soldați italieni, cătând și la demoralizarea armiei sale, temerea îi cuprinse inima și nu se mai gândi la altceva decât la fugă. Adunând un sfat de război, el umblă a-și ascunde gândul d-a fugi supt ideea unui plan ce-ar fi făcut. El zise că socotește să nu primească bătălia și s-o amâne pe altă dată; că acum se va trage puțin, îndărăt, lăsând pe Ali-Pașa spre a apăra Târgoviștea; ca apoi, când va vedea pe creștini ocupați cu asedierea cetății, el va năvăli într-o noapte asupră-le și lesne îi va birui. În urma acestora, înzestră cetatea Târgoviștei cu 40 tunuri și cu muniție îndestulă, puse o garnizoană de 3 500 la 4 000 ostași, parte pedestrime, parte călărime, supt comanda lui Ali-Pașa de Trapezunt, pe lângă care lăsă pe Mihnea-Vodă și vreo câțiva bei, iar dânsul, în zori de ziuă (6/16 octombrie), cu toată ceailaltă oaste, părăsindu-și tabăra, fără a-și mai da timp a-i strica întăririle, o întinse cu grabă spre București.

XXVI[modifică]

În aceeași zi (6/16 octomvrie), la răsăritul soarelui, Bathori, neștiind că Sinan se trage acum spre București și așteptându-se la o bătalie generală, puse să zică din trâmbițe ca fiecare ostaș să se rânduiască supt steagul său. Apoi, împărțindu-și armata în șapte trupuri, care toate se urca în numărul de 26 mii călăreți și 35 mii la 40 mii pedestrași, numi după dânsul general mai mare peste toată oastea pe Ștefan Bocskai, nu atât pentru virtuțile lui militare, cât pentru că-i era unchi după mumă și unul din cei mai însemnați și mai avuți nobili ai Ardealului. [316] Cercând apoi sfaturile domnilor români și ale lui Bocskai, el întocmi rândul bătăliei astfel: la avangardă se puse Mihai-Vodă, având cu sine 4 mii călăreți ai săi cu lănci, bine învățați, la care se adăugă cohortele lui Albert Kiraly și escadroanele lui Ștefan Ciaki. La aripa dreaptă se așeză două turme de cei mai buni călăreți de 5 mii lănceri. La stânga tot același număr de lănceri și în același rând. La centru era pedestrimea, atât cea pretoriană, cât și a secuilor, cu coase și suliți, având lângă sine toată artileria. În urma acestora, venea călărimea germană în a doua linie. În a treia linie venea un corp de 12 mii călăreți lănceri, care duceau steagurile aurite, și apoi altă ceată, care apăra persoana lui Bathori, în urma cărora venea rămășița armatei cu carele și bagajele, fiind astfel întru tot șapte pânze de oști. [317]

Dup-aceea, Bathori puse de sluji înaintea tuturor o liturghie solenelă, se cuminecă cu sfânta grijanie și o trecu din mână în mână cu multă evlavie la mulți din capii oștirei și soldați, de făcură asemenea. [318]Toate aceste pregătiri luară câtăva vreme, până după-amiază, când doi creștini, carii se ziceau scăpați din mâinile turcilor din cetatea Târgoviștei, sosiră în tabără. Ei vestiră cum că Sinan-Pașa s-a tras cu grabă, lăsând pe Ali-Pașa cu Mihnea-Vodă în Târgoviște; că de două zile garnizoana cetății e foarte spăimântată și că ienicerii înșiși chibzuia a se trage, dacă un pașă nu i-ar fi ținut cu sila, [319]dar că, cu toate aceste, două sute din ei tot scăpaseră și se împrăștiaseră. Capii armiei nu se încrezură în această arătare și, temându-se de vreun vicleșug din partea lui Sinan, spre a-i trage în vreo cursă, porunciră ostașilor să se ție toată noaptea aceea în întocmire de bătaie, fără a-și strica rândurile și a pune armele jos, și trimiseră gonaci și iscoade în toate părțile ca să afle adevarul și ce s-a făcut Sinan. Armia creștină petrecu veghind înarmată toată noaptea aceea și a doua zi (17 octom.) până spre amiază. Atunci sosiră câțiva alergători, aducând veste că turcii erau puțin departe, arătându-se că vor a se bate. Ai noștri se pregăteau cu inimă a le sta în frunte, când sosiră alții cu veste mai sigură că Sinan se trage spre București, iar că acele oști turcești ce se văd era ariergarda de patru mii călăreți supt Hassan-Pașa, care mergea trăgându-se încet și cu bună rânduială, îngrijind d-a nu primi în coadă vro sminteală din partea noastră. [320]Această spăimântare și fugă a lui Sinan miră foarte pe ai noștri, socotind cu cât armia lui era mai numeroasă decât a lor și cum această grabnică retragere va demoraliza detot pe turci. Alte iscoade veniră atunci de arătară lui Bathori că vro patru mii români, bărbați și femei, de deosebită vârstă, robiți, îi duc o ceată de turci spre Dunăre. Prințul porunci îndată la 500 ardeleni pedeștri să alerge să taie calea acelor turci și să mântuie pe acei sărmani robi. Îndată armia creștină merse, chiar în acea zi (7/17 octomvrie), de ocupă, fără nici o împotrivire, tabăra părăsită a lui Sinan, [323]unde găsiră numai vro 5 sau 6 turci, care, ieșiți fiind de mai nainte din tabără, d-abia se întorseseră acum, când picară în mâinile creștinilor și fură îndată înjunghiați. Creștinii gasiră tabăra turcească ticsită de multe mobile, corturi, praf, ghiulele, tunuri, bucate, dobitoace, cămile, catâri și alte lucruri, și fură foarte mâhniți că această pradă bogată nu fu prețul vitejiei lor. [326] Aceasta dovedea graba cu care turcii fugiseră și greșala ce făcuseră creștinii d-a nu înainta mai iute spre a-i lovi pân-a nu se depărta.

XXVII[modifică]

Bathori chemă atunci la sfat pre cei mai de frunte căpitani ai armatei și pe nunciul monsinior Alfons Visconti, [327] pe care îl trimisese papa cu o sumă însemnată de bani pentru trebuințele războiului. [328]Aci se propuse că, de vreme ce armia turcească, plină de frică, s-a tras spre București, ce sfat ar fi mai bun: a urma fără întârziere pe dușman, silind în acea spaimă a lui a-l ajunge și a-l birui undeva, sau a lua mai întâi cetatea Târgoviștea, unde lăsase el garnizoană și gătire, din care se înțelegea că voiește a se apăra acolo multă vreme. Unii din generalii ardeleni, plini de încredere în curajul lor și în noroc, crezând că singura nefericire ce li se poate întâmpla e d-a lăsa timp lui Sinan să scape, erau de părere d-a nu se mai opri nici o zi la această cetate, a cărei dobândire nu o prețuia întru nimic, și a se lua îndată după Sinan, siguri fiind că, îndată ce-l vor birui, cetatea va cădea negreșit fără nici o osteneală a lor, unde dimpotrivă, consumându-și puterile lor împrejurul acestei șandramale (bicoque), armata lui Sinan își va lua puteri, va tăbărî în loc tare și, având vreme de ajuns, își va îndrepta trebile sau cel puțin se va trage în siguranță și, crescându-și apoi puterile cu nouă ajutoare sau găsind mijloc d-a se uni cu tătarii, va da creștinilor mult mai mult de lucru și va aprinde din nou flăcările cele acum mai stinse ale războiului. [329]

Mihai și Albert Kiraly stătură împotrivă l-această părere. Ei ziseră că ar fi cu primejdie a înainta, căci s-ar expune între garnizoana cetății, care ar putea a le tăia liniile de comunicație și proviziile, și armata lui Sinan. [330] Silvio Piccolomini rezemă și el această părere prin cuvintele următoare: „Dușmanul, zise el, sau s-a tras de temerea taberei noastre, sau spre a găsi loc mai bun de bătaie; dar și într-unul și în celălalt caz, el a apucat înainte cu o zi și o noapte și a putut a-și pregăti lucrurile sale, încât nu-l vom găsi nepregătit, nici în loc d-a nu se putea mult folosi de graba noastră. Dintr-altă parte, ne vom afla în mijlocul a doi vrăjmași, de vom lăsa înapoi cetatea, de unde vom fi necurmat supărați, mai cu seamă despre muniții ce se așteaptă din Ardeal. Apoi a se pune într-o asemenea primejdie este împotrivă a oricărui temei de război și a oricărui obicei al unui înțelept căpitan. Se adaogă încă și această privire importantă, că noi suntem cât se poate osteniți și slăbiți de drum și, urmând cu grabă pe dușman, îl vom găsi acum odihnit și în rânduială și ne vom afla în primejdie d-a fi cu toții înfrânți. Dar dacă el, din întâmplare, s-a tras cu gând d-a fi mai departe de hotarăle Ardealului și prin urmare într-un loc unde noi vom avea mai puțină înlesnire de hrană și alte trebuincioase, în vreme ce el, învecinându-să cu Dunărea, va putea, prin mijlocul acestui râu, a se îngriji mai bine, apucându-ne noi a bate cetatea, îl vom sili, ca să nu-și piarză reputația, a veni într-ajutorul alor săi, și atunci vom găsi foloasele noastre a ne înhăța la luptă. De se va hotărî însă el a aștepta în București, ce folos mare vom avea oare de vom merge să-l lovim mâine, și nu după două sau trei zile? Încât, spre a se uni Sinan cu tătarii, e lucru cu neputință, aflându-ne noi între dânșii, afară de aceea că tătarii nu sunt în loc de unde să poată trece cu atâta iuțeală în această parte.” Piccolomini încheie zicând că, deși nu e de părere d-a se lua cu atâta nerânduială după dușman și a sta, cum vor unii, în arme toată noaptea aceea, dar crede că ar fi bine ca o bandă din cavaleria noastră să meargă să supere ariergarda dușmanului, fiindcă afară de neodihna ce-i va pricinui, vom putea să avem limbă de mișcările lui și să știm mai bine ce să facem.

Sigismund Bathori și toți ceilalți capi se primiră bucuroși la una ca aceasta și tot sfatul hotărî bătaia Târgoviștei. Fără îndoială — și urma va dovedi — că aceasta n-a fost cea mai bună părere, căci întârzierea creștinilor prileji mântuirea lui Sinan.

Se luase hotărârea a tăbărî în oarecare post, aproape de Târgoviște, văzut de Piccolomini mai dinainte, și, spre aceasta, trimiseră un număr de călăreți ca să ție rânduiala, spre a merge oștile fără amestec a-și lua locurile de așezare. Îndată dup-aceea, pre obiceiul războiului, cerură ca cetatea să se predea. Pașa comandant al cetății, cătând la fuga lui Sinan, la numarul armatei ce-l ocolise, la lipsa de nădejde, d-a fi ajutat, sta în chibzuire să închine cetatea spre a se mântui el și toți ai săi, dar ienicerii ce erau în cetate în număr de două mii se împotriviră, fiind mai bucuroși a se apăra, după cum cereau cinstea lor și făgăduiala dată lui Sinan. Într-aceea, creștinii, tăbărând comod chiar în acea seară (7/17 octomvrie), se duse Piccolomini să vază cetatea și apoi puntară tunurile spre dânsa. [336]

XXVIII[modifică]

În noaptea aceea, soldații făcură băștii, pre obiceiul lor. [337] În dimineața următoare (8/18 octomvrie), [338] după ce, prin meterezuri, șanțuri acoperite și tăbii de lemne amestecate cu pământ, se apropiară ai noștri de ziduri [339] și așezară baterii de tunuri, cu multă înverșunare, de trei părți deodată, începură a bate cetatea. [340] Strălucitul RăzvanVodă, având cu sine moldovenii săi și cu legioanele secuilor, se așezase despre răsărit, pe drumul Bucureștilor, și bătea partea de sus a cetății cu 10 tunuri. Dintr-altă parte, neînvinsul Mihai-Vodă cu inimosul Bathori, care acum pentru întâiași dată vedea războiul, și cu eroicul Kiraly, se aseză despre munți și râul Ialomița, la o monastire care fu atunci stricată și mai apoi dreasă, departe de cetate de o bătaie de săgeată. Ei ridicară acolo două movili în formă de turn, și cu două baterii de câte zece tunuri fiecare, din aceste două părți, încep, prin sloboziri neîntrerupte, a pocni puternic zidurile. [346] Mergând apoi într-alt templu mult mai aproape de cetate, fără întrerupere grăbesc lucrările asedierei. [347] Era cu greu însă de a se apropia de cetate, căci, afară de întăririle și șantul ce o încunjura, avea încă și niște bălți împrejur. [348] Apoi turcii dinlăuntru se apăra cu cele mai pre urmă puteri ale inimei lor. De mai multe ori, prin tunurile lor, ei împinseră înapoi pe asediatori, ce umbla să treacă șanțurile cu luntre; răsturnară cu puștile lor pre cei ce, izbutind a trece șanțul, cerca acum a pune scări pe ziduri sau aduceau foc la tălpile zidului de lemn spre a-l aprinde; și nu uita nimic de ce trebuia spre apărarea cetății. [349]

Văzând ai noștri că nu izbutesc astfel, se mărginiră a urma cu tunărirea înfricoșătoare de bombe și ghiulele, cătând a sparge laturile zidurilor (battre en bréche les murs). Fumul acestor dese slobozituri de arme ale asediatorilor și asediaților ajunse de întunecă aerul și ascunse și la unii și la alții vederea dușmanilor lor. [350] Secuii căutară a se folosi de această negură. Ei aduseră lemne uscate, catran, rășină, bușteanuri aprinse, torțe și alte materii aprinzătoare, și, ațâțând bine focul, începură a-l arunca pre streșinile caselor cetății și căutară a aprinde întăririle ei. Dar fiindcă bârnele de care erau făcute acele întăriri erau încă verzi și prin urmare umede, și huma de pe dânsele nu se uscase, nu se puteau lesne aprinde de focul ce li se punea pe dedesupt. Pe lângă aceasta, prin desele pușcăriri ale artileriei creștine, sfărămăturile caselor cetății începură a cădea pe capul celor ce se afla supt zid, căutând a-l aprinde, și astfel îi sili a se trage îndărăt. Apoi dușmanii, luptându-se vitejește, nu-i mai lăsară a se apropia de ziduri, încât izbânda rămase cu totul în îndoială.

XXIX[modifică]

Văzând Bathori și cu ceilalți capi descuragiarea oștilor de atâtea silințe zadarnice ce făcuseră, se duseră de îndemnară pe secui a da dovadă că-și aduc aminte de libertatea de curând dobândită, a nu se descuraja de anevoințe și primejdii și a se arăta că sunt bărbați cu inimă și vrednici de libertate. Secuii se formară atunci în cohortă și începură a duce o mai mare mulțime de lemne uscate, spre a da foc zidului. Mulți din ei căzură supt loviturile dușmanilor, dar, desprețuind orice primejdie, vitejii secui izbutiră în sfârșit a aprinde zidul. La vederea flăcării ce se întindea în toate părțile, ei strigară toți întruna: „Iesus! Maria!”, și care cu scări, cei mai mulți fără scări, deteră năvală spre a sări zidurile, [356] în vreme ce o parte dintr-înșii purta focul într-alte laturi ale cetății. [357] Artileria, din locul ei, aruncând ghiulele arse de cele inventate de craiul Ștefan Bathori, aprinde acoperișurile caselor, și dărămăturile lor, prin mijlocul flăcărilor, cad pre capul asediaților. [358] Acum zidul pestetot luase foc și turcii, încinși de flăcările cele groaznice de mari, ce mereu creșteau, sunt nevoiți, o parte dintr-înșii, a lăsa apărarea zidurilor spre a încerca a stinge focul. [359] Ai noștri se folosesc de acest minut și dau voinicește asalt, și, în vecinătatea serii, din toate părțile izbucnesc în cetate. [360] Turcii, lipsiți de sfat, amețiți de flăcări și de vrăjmașii ce îi împresurase, nemaiavând vreme a capitula, spre a se mântui de primejdie și de o prăpădenie desăvârșită, ies cu toți pe portița despre deal, necunoscută la ai noștri, căutând scăpare. Dar călărimea creștină, care, pre obiceiul războiului, sta gata pentru orice întâmplare a luptei și aștepta călare ieșitul izbirei, îi vede, îi ia cu caii în goană, le taie calea, pe unii ucid, pe ceilalți prind; puțini numai, favorizați de noapte, prin păduri putură scăpa, și aceștia încă, până mai apoi fură găsiți și uciși; [366] și din toată garnizoana, numai trei turci, fiind bine călăriți, ajutați și de întunerecimea nopții, avură noroc să scape și se îndreptară spre București, ca să ducă lui Sinan vestea acestei nenorociri. [367]

Secuii, intrând în cetate, făcură mare vărsare de sânge. Dărâmând și scotocind în cele mai ascunse locuri ale cetății după pradă — lucru la care foarte sunt deprinși, spun analiștii timpului — ei găsira într-un loc tainic ascunși pe Ali-Pașa, comandantul cetății, și pe Mehmet-Bei. Zic unii că acești turci nu ieșiseră din cetate, mai bucuros vroind o moarte glorioasă decât a fugi; [368] alții spun că erau râniți și de aceea rămăseseră pe loc. [369] Secuii îi duseră la Bathori. Între prinși se mai afla doi alți bei: Turan, beiul de București, și Sussim, bei de Târgoviște; la toți li se iertă viața. LepădatuI Mihnea-Vodă întâmpină în cetate o moarte norocită, ce i s-ar fi căzut a-i veni prin gâde, de cădea în mâinile creștinilor; trupul lui se găsi între cei morți; [370] asemenea și al cadiului de Avlona. Prada ce secuii, mai cu seamă, făcură în oraș, și care toată li se lăsă, fu cu deosibire mare. Se găsi în cetate două tunuri mari, care arunca ghiulele de 56 livre, și alte 42 mai mici, bani mulți și multe scule de aur și argint, cu muniții și provizii de hrană pentru trei ani, căci Sinan acolo își așezase magaziile. În această asediere, din turci, ca la o mie fură trecuți supt sabie. Din ai noștri pieriră numai 60 ostași, dar mult mai mulți se răniră. [376]

XXX[modifică]

Bucuria ce simțiră creștinii pentru luarea Târgoviștei se mai adăogă cu vestirea unei alte izbânzi asupra vrăjmașilor. Ceata ce cu două zile înainte Bathori pornise ca să taie calea turcilor, carii duceau patru mii robi și turme mari de vite spre podul de la Giurgiu, călăuzită fiind de oameni de țară, care cunoșteau bine căile munților și a pădurilor, trecuse înaintea turcilor și, cuprinzând strâmtorile pân-a nu sosi ei, îi izbi cu putere, îi sparse rău, ucise mai pre toți, dobândi înapoi toată prada lor și mântui robii [377]

A doua zi după luarea Târgoviștei (9/10 octomvrie), [378] generalii creștini se adunară la sfat de război și porunciră a le aduce înainte pe Ali-Pașa, pe care îl siliră prin făgăduieli și amenințări a arăta ceea ce știe despre planurile și numărul ostașilor lui Sinan, întrebându-l încă cum a îndrăznit el a se împotrivi în cetate cu așa puțină oștire la o armată atât de numeroasă. L-aceste întrebări Ali răspunse cu respectul cuviincios, dar cu multă netemere și fără a-și schimba fața, că „Sinan n-avea cu dânsul fără numai de la doăzecii și opt la treizeci mii ostași, fiindcă și-a risipit oastea prin orașele și cetățile țării și îi e peste putință ca s-o poată aduna în puțină vreme; [379] că daca hanul cu tătarii ce se așteaptă din zi în zi nu-i va veni într-ajutor, el crede că Sinan, aflând luarea Târgoviștei, va părăsi Bucureștii și se va trage spre Giurgiu ca să treacă Dunărea îndărăt; în sfârșit, că de vor creștinii a pune mâna pe dânsul, trebuie să se grăbească a cuprinde și a sfărâma acel pod de pe Dunăre. Sinan, urmă Ali, plecând, îmi lăsă numai puține oști pentru apărarea Târgoviștei, dar mă făcu să nădăjduiesc că Ieremia, domnul Moldovei, va băga în cetate un ajutor de cinci mii ostași, afară din zece mii ce îmi făgăduia el însuși, zicând că are să vie mai apoi să gonească pe creștini de lângă cetate. El mă asigură încă că armia creștină nu este numeroasă; că cei mai mulți ostași sunt secui, pe care azi-mâine e sigur să-i întoarcă în partea sa. Blestematul! m-a înșelat și m-a expus la o moarte mai detot sigură. O vrăjmășie veche e pricina ce l-a făcut a se purta astfel cu mine. Sinan a fost vrăjmaș de moarte tatălui meu, care s-a arătat cu slujbe mari împărăției; dar fiindcă tatăl meu n-avea nici o temere de dânsul și el nu-i putea face nimic, trădătoriul s-a folosit de această ocazie ca să verse asupra nenorocitului fiu ura ce purta tatălui.” [380]

Nu se știe dacă Ali era sincer sau vorbea astfel numai ca să-și tragă compătimirea lui Bathori. Era însă de necrezut ca Sinan să aibă cu dânsul numai atâtea oștiri câte arăta el, de vreme ce, când a plecat de la Târgoviște, armia lui întrecea mult în număr pe a creștinilor, după cum mărturisesc toți analiștii contemporani. Văzând Ali-Pașa puținul efect ce fac plângerile sale, propuse să se răscumpere cu o sută mii talere de aur; dar Piccolomini se împotrivi de a i se da libertatea. El avea interes a ține prins un om așa de însemnat, ca, întâmplându-i-se nenorocirea să cază în mâinile turcilor, să-l poată schimba cu dânsul. Și fiindcă acest șiret italian se făcuse stăpân pe duhul lui Bathori, îl hotărî lesne a nu primi propunerea turcului. Prințul, după ce răspunse cu puține vorbe lui Ali-Pașa, îl trimise supt pază până la garda sa și după aceea, împreună cu alți ofițeri turci, îl porni pe la Brașov la Cluj, în Ardeal. În urma acestora, capii armiei ascultară și raportul iscoadelor ce trimiseseră ca să ia limbă despre turci și, văzând oarecare potrivire cu arătarea celor prinși, hotărâră a porni îndată după armata turcească. [386] Din nenorocire trebuiră a mai ședea pe loc încă o zi, parte spre a împuternici oastea muncită de drum și de bătaie, parte spre a aștepta munițiile și bucatele ce se aducea din Ardeal în tabără. [387]

Acesle întârzieri fatale mântuiră pe Sinan-Pașa, cu toate greșalele lui. În ziua aceea (9/l9 octomvrie) către seară, vro patru mii turci, care, după încredințarea dată de Sinan că va zăbovi lângă Târgoviște încă două săptămâni, lăsaseră de vro câteva zile tabăra și se duseseră departe de acolo după hrană, furaj și pradă, se întoarseră aducând cu dânșii 60 mii boi, ce răpiseră din munții și mănoasele câmpii ale Țării Românești. Intra turcii în tabără, mânând înaintea lor convoiul de vite, fără a bănui de fuga rușinoasă a lui Sinan; și nu fură dezamăgiți decât când din acele corturi ce ei credeau pline de ieniceri, văzură azvârlindu-se românii și secuii, care năvăliră asupră-le și îi tăiară rău și fără milă. Această întâmplare neprevăzută răspândi bielșugarea în tabăra creștină, încât un bou ajunse a se vinde pentru un preț de nimic. [388]

XXXI[modifică]

Sinan-Pașa, după cum știm, își părăsise tabăra de lângă Târgoviște în dimineața de 6/16 octomvrie și luase cu grabă calea Bucureștilor. Hassan-Pașa, care rămăsese în urmă cu patru mii călăreți drept ariergardă, îndată ce vazu din înălțimea munților pogorându-se steagurile creștine spre Târgoviste, grăbi cât putu la drum spre a agiunge tabăra. [389] După o cale de o zi, vezirul tăbărâse, când începu a se auzi urletele tunurilor creștinești dinaintea Târgoviștei. „Tunul lui Mikaliogli!” [390] striga turcii prin tabără, înghețați de spaimă. Sosiră atunci niște trimiși din partea garnizoanei Târgoviștei, chemând pe vizirul într-ajutorul cetății; dar acesta, cătând la spăimântarea oștilor, sta la îndoială. Într-aceea, o ceată de vreo 300 creștini ce se arătară la intrarea unei păduri vecine de tabăra lui îl sili a lua o hotărâre. Oștile Rumeliei, din porunca lui, merseră asupră-le; dar creștinii le bătură, le răriră rândurile foarte și le puseră în goană: din cei ce se întoarseră, nu era unul care sa nu fie rănit. Un delir de spaimă cuprinse atunci toată tabăra. Mulți din soldați începură a dezerta și a se răspândi cete-cete; capii umbla învălmășiți fără să știe ce să facă; unii sfătuia a se întoarce la Târgoviște, lucru ce era cu neputință din pricina demoralizării armiei. Sinan scrise îndată lui Ali-Pașa la Târgoviște să apere cât va putea cetatea; iar văzându-să în cea mai de apoi primejdie, să se tragă cu oastea sa spre podul de la Dunăre. Aceste scrisori n-ajunseră până la Ali, fiind prinse de către ai noștri. [396] Vezirul apoi își urmă retragerea spre București, unde ajunse în două zile. [397] În acea demoralizare a armiei sale, Sinan, în loc să se grăbească a o trece cât mai curând peste Dunăre, spre a o mântui, nădăjduind o apărare mai îndelungată din partea Târgoviștei, se încumetă a se mai zăbovi la București. El obști că va ședea armia acolo 15 zile și porunci că nici o oștire, nici un negustor n-are să treacă podul Giurgiului până la acel soroc; și pentru aceasta orândui o gvardie la pod cu porunca strașnică să nu lase pe nimeni a trece. Pe lângă acestea, se silea în tot chipul spre a liniști duhurile și a le da curaj. [398] În vremea aceasta, cei trei călăreți scăpați cu mare greu de la luarea Târgoviștei sosiră în București, vineri dimineață în 10/20 octomvrie, aducând vestea căderii cetății în mâinile creștinilor. [399] Mări această știre peste măsură spaima și amețeala (confusion) în tabără. [400] Sinan atunci, văzând că descurajarea oștilor crește mereu în loc d-a scădea, cum află și de luarea Târgoviștei, se sperie și el atât de mult, încât, cu toate că întărise orașul București și monastirea lui Alexandru-Vodă mai bine decât Târgoviștea, nu se mai încrezu în acea apărare și nu mai îndrăzni a aștepta acolo pe biruitorul dușman. El porunci să puie în pivnițile acelei monastiri o mare mulțime de praf de pușcă pe care-l acoperi cu paie, așăzând un fitil lung care să arză cu încetul, lăsând și oameni spre a-i da foc, ca astfel, când vor intra creștinii în acel loc, monastirea de odată să fie zvârlită în aer cu o mare putere și dânșii să piară ca vai de ei supt acele ruine. În toată ziua aceea (20 octomvrie), cu grabă mare Sinan strânse tunurile și munițiile de război și le încărcă în care; apoi dete foc fortificațiilor și orașului Bucureștilor; și la miezul nopții (20 spre 21), luminat de flăcările acestui pârjol ce prefăcu în cenușă tot orașul cu 22 biserici ce avea atunci, împins de desperare, ca cum ar fi avut pe dușman în spatele său, se puse rușinos pe fugă și cât mai iute a putut a întins-o spre Giurgiu. [406] Astfel, mai mult fugând decât făcând o retragere, [407] merse Sinan 14 ceasuri mereu și nu tăbărî decât după ce trecu strâmtoarea Călugărenilor; dar tunurile și munițiile de război nu putură ajunge în acel loc decât în 24 ceasuri. [408] Când sosiră toate și se strânse armia întreagă, plecară cu toții cu aceeași grabă spre Giurgiu, [409]unde, cu toată silința ce pusese la drum, din pricina neorânduielii în care se afla oștile, nu putură sosi decât tocmai luni în 13/23 oct. făcând astfel trei tabere de la București pânâ la Giurgiu. [410] În acea fugă prăpăstioasă turcii semănară drumul cu armele lor și cu un număr însemnat de tunuri, cămile și bagajuri, deosebit de ce năpustiseră în București. Spaima lor era așa de mare, încât, prin strâmtori și pe poduri, ajunseră a se omorî unii pe alții ca să treacă care de care mai nainte. În aceată stare de spaimă și groază se aflară ei mai cu seamă când trecură strâmtoarea de la Călugăreni. În orice copaciu li se părea a vedea un dușman, în orice minut se aștepta să vază strălucind înaintea ochilor lor sabia fulgerătoare a lui Mihai.

Este de luat în seamă că în toată această campanie, a cărei glorie analiștii creștini în mare parte o dau lui Bathori, ca unuia ce comanda toată armia creștină, analiștii turci nici că pomenesc de dânsul. Spaima turcilor, acela ce îi îngrozea, îi gonea și le amenința mereu cu moartea era „afurisitul (le damné) Mikali-ogli”. Aducerea-aminte a groazei ce Mihai insufla atunci turcilor până azi încă se păstrează în poporul român și musulman, printr-o mulțime de legende, tradiții și cântece populare. Unul din cei mai buni poeți ai noștri încadră una din aceste tradiții în acestă frumoasă strofă: Spun că în urma luptei, în Asia bogată, Dacă mahometanii vedeau câte o dată, Un armăsar ce în preajmă-i căta el sforăind Cuprinși d-adâncă spaimă, ziceau cu-nfiorare Că el a văzut umbra acea îngrozitoare A lui Mihai Viteazul asupră-le viind.

XXXII[modifică]

Bathori, după ce puse de drese cetatea Târgoviștei și o înzestră cu o garnizoană tare, în 11/12 octomvrie des-de-dimineață, se îndreptă cu toată armia în urma lui Sinan, spre București. În cale creștinii întâlniră mai multe cete de câte 3, 4 și 5 sute turci, care se răzlețiseră de tabăra lui Sinan sau rămăseseră în urmă, și toți fură uciși, astfel încât câmpiile și livezile din drum era semănate cu trupuri moarte de turci. După ce luară o bucată bună de drum, ei întâlniră trei fugari unguri, care le spuseră că Sinan, temându-se de sosirea lor, fugise în grabă, lăsând în București multe bagaje, bucate, muniții, robi, cămile și câteva tunuri pe care nu le putu lua, fiind osiile și roatele sfărâmate; că în cale el mai lăsase multe alte bagaje; că groaza armiei întregi era atât de mare încât fără îndoială, când va sosi în locuri grele, în strâmtorile înguste și băltoase de la Călugăreni, se vor răni între sine ca să poată trece unul altuia înainte. Bathori, neîncrezîndu-se pe arătarea acestor fugari, trimise pe căpitanii Nicolae Sennyei și George Farcaș cu o sută de călăreți ca să facă o recunoastere spre București și să ia limbă.

Aceștia, întorcându-se spre seară, întăriră raportul fugarilor. [416] Aceasta hotărî pe generalii creștini a merge d-aci înainte în marș forcé, [417]ca să mărească temerea și groaza dușmanului în fuga sa. [418] Ei aflară atunci că Sinan, în calea sa de la București la Giurgiu, tăia toate podurile de pe râuri, punea piedice la treceri, strâmtori și vaduri, ardea și pustia toate satele, ca astfel lipsa bucatelor și piedicele drumului să întârzieze goana ce-i da armia creștină. [419] Generalii se sfătuiră atunci și hotărâră a schimba drumul și a lua altul mult mai spre dreapta de București. [420] Acest drum, pe lângă aceea că avea folosul d-a nu fi călcat și smintit de dușman, scăpă încă pe creștini de cursa ce le întinsese Sinan în monastirea lui Alexandru-Vodă din București, care săltă atunci și se spulberă în aer fără a vătăma pe nimeni; dar el făcea un încunjur cu deosebire lung și era plin de mocirlă și jumătate de crâng și așa de greu de umblat, încât se întârzie foarte mult mersul armiei, iar mai cu seamă al artileriei, care mai toată rămase înapoi. În cale, armia mai întâmpină niște oști turcești rămase în urmă, pe care foarte le snopi și le zdrobi, încât multe mii de trupuri de om, de cai și de cămile zăceau în lungul drumului, și aerul se împuți de o mare putoare. Dar turcii, în amețeala fugei lor, uitaseră câteva poduri netaiate; astfel creștinii avură noroc a găsi nesfărâmat podul de la Argeș, pe care trecuse turcii, și putură și ei înainta fără zăbavă.

Când ajunseră la o depărtare de două mile de Giurgiu, primiră veste că Sinan, aflând prin oameni de loc de sosirea lor, trecuse cu o zi înainte Dunărea cu cea mai mare parte din oștile sale, că rămăsese încâ dincoaci de râu o mulțime de care, bagaje, o pradă însemnată de tot felul, cu un mare număr de robi, spre paza cărora lăsase opt mii turci, care nu trecuseră încâ, căci nu îndrăzneau a încerca podul, ce era foarte slab, cu o greutate așa de mare ca a carelor și a tunurilor, până-a nu trece mai întâi pedestrimea și călărimea.

Bathori atunci, sfătuindu-se cu toți generalii, își întocmește armata de bătaie. Mihai, ce se aflase mereu la avangardă, porni iute înainte cu românii săi ca să dea harță vrăjmașului și să-l împiedice a trece podul până să sosească Bathori cu toată armia. Înaintând românii către Giurgiu, întâmpină în cale o seamă de turci furajori ce ducea niște turme de dobitoace, îi împrăștie îndată, ucid pe cei mai mulți, pe ceilalți prind și îi trimit îndărăt lui Bathori, caruia deteră aceleași știri despre Sinan. Acum Bathori grăbi și mai mult la drum, părându-i tare rău că o împreunare de împrejurări fatale l-au făcut să piarză mult timp și prileji scăparea lui Sinan. Într-această vreme Mihai-Vodă sosise la Giurgiu și ajunsese pe turci (15/25 octomvrie). [426]

XXXIII[modifică]

Orașul Giurgiului, afară de un zid slab ce îl încunjura, era ocrotit de castelul Sân Giorgiu. Acest castel avea o poziție foarte tare. Arta și natura contribuiseră a-l întări. El era așezat pe un ostrovel foarte frumos, numit Slobozia, format de un mic braț al Dunării, care se desparte puțin mai deasupra și, încunjurând un spațiu de două jugăre, cade iarași în matca râului. [427] Astfel castelul, acoperind cu totul mica insulă până în marginele ei, părea a pluti pe deasupra undelor. [428] După temeliile lui, ce astăzi încă se văd, acest castel nu e indoială că a fost zidit de români. Dărâmat în vremea năvălirilor barbarilor, el fu rezidit pe la anul 1000 după Cristos de genovezi, de la care luă și numele de Sân Giorgiu, patronul acelei neguțătoare republici. [429]Pe la sfârșitul veacului al XIII-lea, Negru-Vodă, ducă al Făgărașului, întinzându-si stăpânire peste toată Țara Românească până la Dunăre, mai întări castelul Sân Giorgiu. La 1418, când Mahomet I năvăli în Țara Românească de pustii o parte dintr-însa, între alte cetăți de pe Dunăre ce cuprinse fu și acest castel, pe care îl mai întări. [430] Puțin dup-aceea, românii îl luară înapoi supt vestitul domn Dan III Dracula. La 1431, împăratul Sigismund, regele Ungariei, mai întări acest castel cu fortificații și alte ziduri, când el trimise pe un vestit general, Ioan Marotius, în ajutorul lui Dracula-Vodă împotriva lui Radu, poreclit Prasnaglava, care intrase în țară cu ajutorul turcilor. Căzând după aceea iarăși în mâinile turcilor, castelul Sân Giorgiu le fu răpit

împreună cu celelalte cetăți de către VIad-Vodă Țepeș. Dar după moartea acestui domn de crudă și vitează aducere-aminte, turcii îl luară înapoi la 1479, fiindu-le dăruit de Vlad VII, pe care ei numiseră domn fără alegerea țării; dar îl pierdură curând dup-aceea și românii îl stapâniră până la anul 1544, când turcii îl luară iarăși, împreună cu Brăila și Turnul. De atunci el fusese mereu în stăpânirea turcilor până în acest an 1595; și apoi, după moartea lui Mihai-Vodă, pică iar în mâinile lor și fu în stăpânirea lor pânâ la tratatul de la Adrianopol (1830), în urma căruia se dărâmă cu totul și orașul intră în stăpânirea noastră.

Pe vremea de care povestim, era acest castel foarte tare prin poziția sa, prin întăririle sale și prin ocrotirea ce primea de la cetatea Rusciucului, încât dobândise reputație de a nu putea fi luat. El era atunci fabricat după obiceiul vechi, de ziduri tari, dar fără flancuri de pământ și fără flancuri la ziduri, având numai turnurile împrejur, și înlăuntru cu turn mare (donjon). Mergea atunci podul făcut de Sinan de la capul cel de lângă orașul Giurgiului, loc unde se varsă două râuri în Dunăre, [436] până la poalele castelului, unde, trecând o întindere de pământ de zece pasuri, se unea cu celălalt braț al podului, cel mai lung, care ducea la insula cea mare și d-acolo în malul Rusciucului. [437]

XXXIV[modifică]

Sinan-Pașa, ajungând la Giurgiu (23 octom.) cu armata în cea mai mare neorânduială, obști că va ședea acolo trei zile și astfel mai adăogă o greșală la câte făcu pân-atunci în această retragere. [438] Pricina acestei nouă zăbăvi ce puse la trecerea armatei sale peste Dunăre fu o măsură finanțială a administrației turcești. Fiindcă turcii pustiiseră și prădase în toată țara până în hotarăle Ardealului, luând mai multe mii de robi, o cătățime nenumărată de vite, ce se vânduseră la mezat în tabără, și atâta pradă încât încărcaseră cu dânsa ca la 10 mii care, [439]vezirul puse la intrarea podului un inspector și un scriitor, însărcinându-i a cere de la neguțători, care ducea dobitoacele și celelalte mărfuri și lucruri cumpărate, legiuitul drept de 1 la 5 (pentzik) pe seama sultanului. [440] În vreme ce se urma această nenorocită lucrare, iată ajunge vestea (24 octomvrie) că Mihai se apropie în capul armiei sale și că acum nu e departe. Măsura fiscală fu îndată părăsită; și mai întâi Sinan-Pașa trecu singur în noaptea aceea (24 spre 25 octomvrie) podul . După dânsul, toată noaptea până la crăpatul zilei, trecură mereu pe pod la Rusciuc pavilionul vizirului cu corturile și ienicerimea și cu o parte din tunuri și muniții de război; dar coloanele cele mai mari rămăseseră încă pe malul romănesc; asemenea rămăsese năpustite multe tunuri și bagajele cele grele, căci în acel grozav amestec și spaimă ce stăpânea pe toți, nimeni nu vroia să ajute pe soțul său. [446] De dedese voie atunci soldaților și neguțătorilor a trece care cum va putea ca să scape; [447] și soldații stricându-și rândurile, neguțătorii părasindu-și avuțiile încărcate în care, se repeziră toți cu totul și în amestec spre pod. [448] O mulțime fără seamă de oameni și de vite se înghesuiseră pe pod în cea mai mare neorânduială. O spaimă panică stăpânise toate duhurile și pretutindeni era cea mai mare dezorganizare, [449] când, fără veste, pe la patru ceasuri dupa-amiază (25 octomvrie), oastea lui Mihai se arătă și intră în șesul dinaintea Giurgiului (l’esplanade), unde tăbărî. [450] Dar fără a pierde vreme, românii, împingând înaintea lor și deschizându-și drum printre mulțimea turmelor de vite mari și mici și printre un mare număr de robi, cad peste tabăra și bagajele turcilor, îi izbesc în spate cu atâta iuțeală, încât pe toți îi rășchiră; pe unii fără milă, pe alții prind, pe alții pun în goană spre pod și mântuie vreo 5 mii români, afară de femei și copii, ce fuseseră robiți în Țara Românească și Moldova. Acești români, scapând astfel din robie, se armară cum putură și deteră mână de ajutor fraților lor împotriva dușmanilor.

O despărțire din oastea lui Mihai înaintă până la malul Dunării și alte patru escadroane cu pedestrime armată cu puști începură a slobozi asupra podului; apoi Mihai își aseză tunurile pe un delușor vecin și astfel, de o parte cu tunurile, de alta cu muschetăria, făcu să plouă un pârâu de foc asupra turcilor. [456] În toată lungimea podului se vedea atunci o gloată adâncă, îndesită, amestecată, de ostași, neguțători, femei, copii, cai, cămile și alte dobitoace, tunuri și care, împingându-se, îmboldindu-se, strivindu-se unii într-alții, fiecare om îngrijitor de mântuirea sa căutând a lua pas înaintea vecinului său, unii călcați în picioarele cailor, alții rănindu-se în armele celorlați, apoi primejdia și temerea crescând din ce în ce, începând a se bate și a se ucide între sine. Din această grozavă îmbulzeală de oameni și de vite, se auzea uneori o murmurare ce zbârnâia înecat, alteori o larmă mare amestecată de gemete și groaznice blesteme. Aceeași îmbulzeală și aceleași nevoi se petrecea la capul podului între cei ce, simțind în spate paloșul românesc, se munceau să apuce a intra pe pod. Sinan, din malul Rusciucului, privea această chinuire a armatei sale fără a-i da nici un ajutor. [457] Garnizoana castelului numai, prin tunuri și puști, începu a vărsa o ploaie de gloanțe și ghiulele asupra românilor. [458] Dar aceștia, fără a se spăimânta de această furtună, iuțiră și mai mult focurile lor, încât neorânduiala și spaima turcilor ajunseră în culme și o groaznică desperare îi cuprinse. [459]Cei după pod, neputând razbi înainte și nemaivăzând alt mijloc de scăpare, se puseră să arunce artileria și carele în Dunăre, ca să-și facă loc și ca să nu cază și ele în mâinile creștinilor; [460] apoi mulți din ei se azvârliră în apă, chemând în ajutor numele lui Alah și cercând a scăpa înot. Dar unii din neștiința de a înota, alții din vârtejurile râului ce aveau a trece în toată lărgimea lui, pieriră, înghițiți de unde; ceilalți fură uciși, căci îngrozitorul Mihai îmbărbăta pe ai săi și îi îndemna la bătaie cu graiul, cu mâna și cu pilda. Prin artileria sa, el izbuti în sfârșit a rupe podul prin mijloc în două. Un geamăt de groază umplu atunci aerul și prăpăstiosul adânc al râului, cu gura căscată, sorbi și înghiți într-o dată gloate de vrăjmași.

XXXV[modifică]

În vreme ce o parte din armata musulmană se zbuciuma și se lupta astfel împotriva valurilor râului și pierea sau de unde, sau de gloanțele ce le trimitea creștinii, fără a căpăta de nicăiri ajutor, sosi pe loc și Bathori cu oștile sale. [466] Turcilor care rămăseseră pe malul românesc, închiși între jumătatea podului sfărâmat și ai noștri, li se tăiase tot mijlocul de scăpare și nu mai aveau alt ce face decât a se lupta, a se îneca sau a se preda. [467] Ei încercară un minut a se apăra supt ocrotirea unei baricade de care legate în mare număr, strâns unul lângă altul, pe care o făcuse Sinan la capul podului spre a stăvili năvălirea călărimei creștine. [468] Dar Bathori, îndată ce sosi, orândui o ceată de pedestrime aleasă de sfărmă această baricadă. [469] Apoi trimise pe cei mai buni din pușcașii săi, carii căzură cu furie asupra dușmanilor osteniți de luptă, răniți și slăbiți, măcelarindu-i groaznic. [470] Acei ce putură scăpa cu fuga dinaintea crudului și neîmblânzitului paloș creștinesc, în desperarea lor, se aruncară în râu, încercându-se în zadar a-l trece înot: astfel mai mulți își aflară moartea în valurile Dunării. Atunci se prăpădi cu totul acolo vestita ceată a echingiilor, care două veacuri stătuse groaza Ungariei și a Germaniei; ei se aflaseră puși de pază la capul podului pe malul românesc și nici unul dintr-înșii nu putu scăpa; asemenea nici un om nu mai rămăsese pe lângă HasanPașa, la ariergardă.

În izbânda aceasta se deosebi mai cu seamă pedestrimea aleasă a secuilor ce purta numirea de pixidari, sulițași, vestită de vitează. Dunărea se umpluse de trupuri moarte de turci și undele ei se roșiseră de sângele vărsat. Afară de leșurile turcești, ce stau așternute și grămădite ca niște movili pe uscat, o mulțime de alte leșuri de oameni, de cai și de cămile se afla în brațul Dunării ce desparte insula Sân Giorgiu de malul românesc, grămădite și încleștate astfel unele de altele, încât în acel loc Dunărea abia putea a-și urma cursul său; și când, după bătălie, vroiră creștinii să adape dobitoacele, nu puteau scoate apă de acolo fără a scoate deodată vrun trup de om sau de cal. Mult mai mulți turci încă se vedea plutind pe unde, în cursul apei, plini de răni, jumătate morți, gemând și văietându-se cu jale. [476]Urâcioasă și îngrozitoare priveliște de omor! [477] Turcii care trecuseră în insula cea mare căutară să ajute pe ticăiții lor frați. [479] SatârgiMehemet-Pașa puse d-acolo de îndreptă tunurile spre tabăra creștinească, dar loviturile n-ajungeau sau din neștiința tunarilor, sau din reaua poziție, și nu putură vătăma pe ai noștri; în vreme ce aceștia, având buni tunari și favorizați și de poziție, nu slobozea nici o umplutură în sec. Printr-acest mijloc ei putură cuprinde două din cinci corăbii ce aveau turcii atunci acolo pe Dunăre, celelalte trei scăpând cu fuga. [480]

Martori ce au văzut cu ochii spun că pieri într-această bătaie de la trecerea Dunării ca la 18 mii turci, deosebit de robii ce mântuiră, creștinii dobândiră o mare parte din artileria vrăjmașilor, steagurile lor, bagajurile, o mulțime de dobitoace și șase mii care încărcate cu pradă. Analistul turc contemporan Seadedin încheie descrierea ce face de această bătălie, așa de nenorocită pentru ai săi, prin aceste cuvinte: „Covârșirea amestecului și a spaimei fu așa de mare, încât putem zice că niciodată nu se văzu o asemenea desăvârșită înfrângere (une pareille déroute)”.

XXXVI[modifică]

După ce creștinii împedecară pe barbari în trecerea lor, sfărâmând podul ce ducea la insula Sân Giorgiu și făcând atâta pieire într-înșii, vrură unii dintr-înșii să cuprinză îndată și al doilea pod, care ducea de la poalele castelului la insula cea mare, și să stapânească această insulă, ucigând și aruncând în râu pe turcii ce se afla acolo. Două steaguri din pedestrimea domnului Moldaviei, cu o înfocată îndrăzneală se repeziră pe acest pod. Turcii din insula cea mare, văzând aceasta, foarte se îngroziră și temându-se că toată armata să n-aibă același gând, începură a tăia cu securi capul podului din partea lor. Dar ceilalți ostași creștini nu îndrăzniră a însoți pe inimoșii moldoveni, ca să nu se expuie între armata lui Sinan d-o parte și focul castelului de alta. Ei nu știa că acest castel nu-i putea supăra, lipsindu-i praful de pușcă. Sinan încărcase patru care cu lăzi cu praf ce poruncise a se duce în castel, dar, din învălmășeala în care picară turcii la sosirea creștinilor, aceste care nu apucaseră să treacă podul în castel. Ele luară apoi, către seară, din întâmplare, foc, prin creștinii ce rătăceau printre rândurile carelor spre a jefui, și săltară deodată, cu mare zgomot, în coloane de fum în aer; lucru minunat însă, că nimeni nu fu rănit. Deci acei viteji moldoveni, nevăzându-se ajutați de nimeni, fură nevoiți a lăsa îndrăzneața lor întreprindere, care ar fi tost atât de frumoasă și folositoare armiei și ar fi înlesnit mult cuprinderea castelului.

Acestea petrecându-se astfel până înnoptă, armia creștină, nemaiavând vreme a tăbărî, se hotărî a bivuaca pe loc. [486] Călărimea de sineși arătă vroința de a sta înarmată toată noaptea aceea, temându-se ca nu cumva dușmanii, folosindu-se de întunerecimea nopții, să treacă din insulă cu corăbii, ca să vie să-i izbească. Pilda călărimei fu urmată de toate celelalte oști și astfel armia întreagă veghie înarmată toată noaptea, punând în toate părțile străji spre a priveghea mișcările turcilor. [487] Aceștia atunci se aflau, cea mai mare parte, trecuți pe malul Rusciucului; vro 5 mii dintr-înșii tăbărâseră, din porunca lui Sinan, în insula cea mare; [488] alții, din spaima ce le dedese creștinii, scăpaseră și se trăseseră supt castel, la intrarea podului ce ducea la această insulă, de unde fu trimisă o altă mână de soldați spre paza acelui pod și spre a da putere garnizoanei castelului, [489] care se urcă atunci la numărul de 800 ostași. [490]

A doua zi (26 octomvrie), Bathori, încredințându-se că nu mai are nimic de temut, purcezând din locul unde petrecuse noaptea, ceva mai nainte își așeză tabăra; apoi îndreptară asupra castelului Sân Giorgiu chiar tunurile luate de la turci la Târgoviște. Loviturile cele dese și ne-ntrerupte ale artileriei, în puține ceasuri, fac o spărtură în ziduri, care socotindu-se îndestul de largă, îndată se alese de tot cortul câte doi soldați și, formându-se astfel o ceată bună, i se porunci a da asalt, trecând brațul Dunării pe vase, căci podul era sfărâmat. Această ceată era alcătuită nu numai de pedestrași, dar și de călăreți, care, lăsându-și caii, cerură a merge la asalt și, cu sabia în mână, se repeziră cu inimă d-asupra zidurilor, prin ruine. Dar nenorocita pedestrime ungurească, atât de vitează în multe rânduri, nerăbdătoare d-a intra în castel, se repezi cu multă nebăgare de seamă și cu curaj înaintă până în vârful spărturei, unde fu izbită c-o neprevăzută furtună de gloanțe, care trânti morți pe acele dărămături ca la două sute; mulți alții fură răniți; ceilalți învinși și împinși înapoi. Garnizoana castelului, într-adevăr, ocrotită de tăria zidurilor, se apără cu o îndărătnică bărbăție, aruncând asupra creștinilor nu numai cu puștile din care trăgea rar, având lipsă de praf, dar din care trăgea de aproape foarte și drept la țintă, ci încă cu săgeți, lănci, sulițe, gereturi, pe care le aruncau cu mâna, și în sfârșit cu mari bolovani de piatră. Ea primi mai apoi praf și alte ajutoare din insula cea mare, prin mijlocul podului ce lega acea insulă cu castelul. [496] În acea insulă știm că era o tabără de cinci mii turci, care începură acum a supăra prin tunurile lor rău pe ai noștri [497] și, atât prin aceasta, cât și prin ajutorul necurmat ce da castelului, zădărnicea toate silințele ce făcea creștinii d-a-l cuprinde. Afară de aceasta, Sinan, pe lângă mal, luându-se cu corăbiile, veni până în dreptul castelului și d-acolo, cu balimezuri de cele mari, numite doubles faulconeaux, duplices falcones, trăgea ne-ncetat asupra creștinilor cu mare vătămare a tuturor, mai cu seamă a acelor ce bătea cetatea sau se urca la asalt. [498] Se judecă atunci a fi de mare trebuință a pune o stavilă între castel și insulă de unde îi venea ajutoare. Pentru aceea se hotărî să se taie partea de lângă castel a podului ce duce la insulă. [499]Cu toate că acest lucru era cu primejdie, dar Silvio Piccolomini, care primise comanda a toatei artilerii, se încumetă a-l săvârși cu bine. El se puse însuși în capul unei cete și merse spre pod, dar, fiind nevoit a trece supt castel, a-și expune oastea descoperită la focurile lui și încă a se apuca și la harță cu turcii ce sta de pază în acel loc, el pierdu mulți ostași; și noaptea apucându-l când d-abia puțin din pod se tăiase, fu silit a se trage. Astfel această întreprindere, făcută cu mai multă vitejie decât înțelepciune, nu izbuti. [500] Se chibzuiră atunci a arde podul prin tunuri și prin focuri fabricate și acest mijloc fu norocit cu izbândă. Un bun număr de turci, carii veneau atunci pre acel pod în ajutorul asediaților, se înecară. Dup-aceea, creștinii îndreptară toată artileria asupra zidurilor castelului. Această artilerie era puțin numeroasă, căci, din greutatea drumului, cele mai multe și mai mari tunuri rămăseseră în urmă; și cu toate că se așteptau în tot ceasul, încă nu sosiseră. Cele mai mari tunuri ce aveau ei atunci în tabără d-abia purtau ghiulele de 30 livre. [506] Curând însă înaintarea nopții sili și tunurile să tacă. [507]

XXXVII[modifică]

La miezul nopții începură din nou tunurile a bubui [508] și tunară cetatea până puțin după miezul zilei (27 octomvrie), când se făcu o bună spărtură (brčche), ca o crăpătură de patru brațuri de ziduri. [509]Piccolomini judecă că această spărtură e destulă spre a putea intra în castel, cu atât mai mult că descoperea între apărători temerea și confuzia; [510] dar ungurii, speriați de cea dintâi a lor neizbutire, nu vroiră a se urca la asalt supt pricinuire că spărtura nu e destul de largă, cu toate că italienii trebuia să meargă înaintea lor. Piccolomini atunci se întoarse către ai săi și îi îndemnă: „a-i face cinste și a păstra reputația nației și a lor însuși, câștigate în multe alte întreprinderi mult mai primejdioase, dar nu într-o cauză nici mai puțin dreaptă, nici despre care mai mult pot nădăjdui ajutorul ceresc, de vreme ce se luptă împotriva vrăjmașilor fățișați ai legei creștine”.

Zicând aceste, împreună cu cavalerii săi îmbărbătați de cuvintele lui, năvălește vitejește cu sabia în mână și se urcă peste micile dărâmături ale acelei spărturi. Ion Veichir, lăsând caii, aleargă și el cu ai săi, inimos, la asalt. Alți ostași se mai luară după dânșii și, năvăliră cu toții cu furie mare, se urcară pe o parte de ziduri și înfig un steag. [516] Dar turcii se apără cu energia desperării, [517] aruncând în creștini grenade și pietre. [518] De o jumătate de ceas ținea acum lupta pe ziduri cu o deopotrivă înverșunare între asediatori și asediați, când Piccolomini, văzând că puținii ostași ce se urcaseră la asalt nu vor putea izbuti de nu vor fi îndată sprijiniți de oștiri proaspete, se întoarse cu iuțeală către unguri [519] și le strigă: „Nu sunt oare acolo italienii puși în primejdie pentru mântuirea patriei voastre și spre a încerca tot o soartă cu voi, spre nimicnicirea dușmanilor universali, iar ai voștri particulari împilători? Puteți oare suferi a-i vedea acum sau trăgându-se înapoi, părăsiți fiind de voi, sau însemnând cu sânge locul și întemeindu-l cu moarte, întru vecinica aducere-aminte viitorimei de nobila lor înfocare și de puțina recunoscătoare a voastră moliciune?” [520]Ungurii făcură atunci de rușine aceea ce temerea îi oprise d-a întreprinde, și cu multă fierozitate alergară a reînnoi asaltul. Co

mandantul castelului, văzând această nouă năvălire ce-l amenința și spăimântarea oamenilor săi, desperă de a se mai putea apăra și dete tristul semn că voiește a parlamenta și a se preda. Piccolomini porunci îndată oștilor sale a sta în loc și să gătea să asculte propunerile turcului, când deodată ungurii și secuii, nerabdători acum a răzbuna pierderea soților lor, se reped furioși în castel, făcând multă larmă și împingând înainte pe italieni, carii, aflându-se astfel striviți între soții lor și vrăjmași, suferiră foarte, rănindu-se mulți dintr-înșii. După oarecare împotrivire a vrăjmașilor, creștinii cuprind castelul cătră seară și turcii care scăpară de cea dintâi furie a soldatului biruitor se închiseră în turnul dinlăuntru. Dar nici în acest post nu se putură ei mult apăra și, cuprinzându-l creștinii și pe el cu asalt, mai pe toți turcii câți se afla acolo îi trecură prin ascuțitul săbiei. În acest loc se răniră câțiva din ai noștri, cei mai mulți de pietre; iar tunurile și puștile din insula cea mare vătămară pe ungurii ce se aflau despre acea parte și le omorâră ca la patruzeci oameni. Secuii trecură tot ce întâmpinară, fără milă, supt sabie, necruțând nici sex, nici vârstă. [526] Acei din turci ce fugiseră afară din castel fură măcelăriți sau se înecară în Dunăre. [527]Vro sută dintr-înșii, pogorându-să după ziduri, vrură să fugă într-o galeră ce era acolo la țărm, dar, urmați fiind de aproape de ai noștri, săriră cu toții împreună pe galeră și, ucigând ai noștri pe turci, rămase acea corabie în stapânirea noastră. [528] Ea fu cunoscută a fi una din acele ce în anul trecut luaseră turcii cu dânșii când au plecat de la Comorn. [529] Altă galeră ce se afla între insulă și pod și pe care era 2 500 turci și tătari, zdrobită fiind de lovirile artileriei, se afundă mergând în cursul râului; numai vâslașii (chiourme) putură scăpa. [530] Din opt sute turci ce alcătuiau garnizoana numai unul se mântui. El se aruncă în Dunăre spre a o trece înot și, cu toate că fu ochit de ai noștri, care azvârliră o mulțime de gloanțe după dânsul, avu minunat noroc de ajunse neatins, tot înot, până în tabăra lui Sinan de la Rusciuc.

Din creștini căzură la această luare a castelului 250 oameni și mulți se răniră. În castel se găsi 39 tunuri, din care două foarte mari, două culevrine de 38 și celelalte mai mărunte. Prada ce pică atunci în mâinile ostașilor fu neprețuită. O mulțime de bani, arme, scule și alte lucruri scumpe, o cătățime nemăsurată de grâu și un mare număr de capete de vite, cămile, catâri, cai frumoși ce Sinan luase din Țara Românească și n-apucase a-i trimite, cum vroise, la Constantinopol, și care era atât de numeroși, încât, după ce luară pre cei mai buni, nefiind destui oameni spre a încâleca pe ceilalți, îi mânau cu cârdul amestecați cu vitele. [536] În toate părțile se vedea fluturând steaguri musulmane, stofe de aur, brățare scumpe, paviloane de mătase care contrastau cu hainele cele proaste ale românilor și ale secuilor. [537] În acea bucurie generală, italienii numai se arătară foarte mâhniți, căci ungurii, năvălind în castel tocmai când turcii era gata a capitula, le-a răpit gloria acelei cuprinderi; dar prințul Bathori cu nunciul papei și internunciul împărătesc îi mângâie cu cuvinte dulci, cu laude și cu daruri. [538] Trofeele acestei campanii deosebit de mai multe mii de robi mântuiți, fură, 27 steaguri, [539] ca la 120 tunuri, [540] din care unele de o mărime nemăsurată, și, de la 18 octomvrie, luarea Târgoviștei, până la 27 ale aceleiași luni, atât la Târgoviște, cât și în goana ce cresținii deteră turcilor până la Giurgiu, într-această din urmă bătaie și la luarea castelului, turcii pierdură pestetot ca la 26 mii oameni.

Acest sfârșit nenorocit avu acea îngrozitoare expediție a lui Sinan în Țara Românească, care amenințase că va înghiți pentru totdeauna nația română și cu dânsa și creștinătatea, pe care ea mai puternic o ocrotea atunci. Eroilor de la Călugăreni se cuvine mai ales cinstea izbânzii în această glorioasă campanie. Venirea lui Bathori nu făcu alt decât rășchiră și goni un dușman învins și demoralizat, și care și fără aceasta ar fi fost curând nevoit a deșerta țara. Datoria și gloria lui Bathori era a nu lăsa nici un picior de turc a ieși din țară; și ar fi putut-o, de nu umbla așa moale și cu sfială; chiar și zdrobirea turcilor la podul de pe Dunăre o fură creștinii datori mai mult iuțimei lui Mihai și a românilor săi. Pentru aceea putea acum aceștia cu o dreaptă fală, să strige lui Sinan, împreună cu un poet al lor popular: „Ce te-ai făcut, mare vizir? Unde-ți sunt voinicii, pașo cu trei tuiuri? Vântul împotrivirei sfărmă zăbalele armăsarilor tăi; năvala trase înapoi spăimântată de piepturile goale ale vitejilor!”

XXXVIII[modifică]

Sinan, de pe malul drept al Dunării, privi cu jale trista soartă a armiei sale și cuprinderea castelului Sân Giorgiu, blestemând în desperarea sa ceriul și pe Mahomet. El, Marius al osmanlâilor, el, triumfătorul Asiei, Africei și al Europei, el, Sinan cel nebiruit, care în trufia și zădărnicia sa desprețuia pe toată lumea și credea că ea trebuie să robească caprițiilor și ambiției lui, să se vază el acum, la o vârstă trecută de optzeci ani, după o carieră atât de strălucită, răsturnat din culmea gloriei sale, biruit de niște domni tineri și făra barbă, după cum arăta el mai ales pe Bathori! Și armia lui, acea frumoasă și numeroasă armie, groaza lumei, atât de puternică, atât de bine îngrijită și înzestrată cu bani, cu arme, tunuri și muniție din destul, să o vază acum fără steaguri, fără tunuri, fără bagajuri, fără corturi, cu totul demoralizată și adusă într-o asemenea stare de niște oști adunate în pripă, slabe și rău armate!

„Sinan, zice Sagredo, ostaș deprins în războaie și învechit în arme, nu avu atâta putere de suflet spre a suferi nenorocirea sa, și, obicinuit a birui, el se plânse amar că norocul la bătrânețe își luă înapoi favoarele sale”. [546]

Nenorocitul vizir fu silit îndată a-și trage tabăra de pe malul Dunării de la Rusciuc, căci creștinii, cum dobândiră castelul, îndreptară gurile tunurilor de pe ziduri spre tabăra turcească și începură a tuna asupră-i. [547] La Rusciuc el făcu căutare armatei sale ca să vază ce i-a mai rămas; alese pe Satârgi-Mehemed-Pașa și pe Segban-bași-Ianin-Aga pentru paza și apărarea Vidinului și îi trimise cu o mie de oameni călărime, supt comanda agăi lor, Guciuk-Osman. Apoi puse garnizoane prin toate cetățile din lungul Dunării [548] și, împărțindu-și oștile în cete puțin numeroase, [549] își rădică tabăra și luă cu grabă calea Rasgradului, cu toți neguțătorii armatei. Acolo lăsă pe Hasan-Pașa, dându-i titlu de serascher, cu vro câțiva sangiaci din oștile Rumeliei, pe Zagargibași cu munițiile de război și tunurile, dând poruncă ofițerilor să ierneze la Șumla. Într-acest loc află prin scrisori din Ungaria, de la fiul său, Mehemed-Pașa, izbânzile creștinilor într-acea țară și luarea vestitei cetăți Granul de armata împărătească. [550]*

Vestea cuprinderii acestei cetați adăogă foarte mâhnirea lui Sinan. El se grăbi a scrie sultanului, spre a se dezvinovăți și spre a micșora pierderile sale, zicându-i că creștinii n-au stricat decât bagajurile și puținei oameni de cei nedeprinși din ariergardă, dar că nervul oștilor e cu dânsul; că dacă iarna ce se apropie și asprimea timpului nu mai dă cale izbândirei, el și-o păstrează pentru primăvara viitoare, când sau va muri, sau își va îndrepta învingerea ce din întâmplare i-a venit și își va izbândi de la inimă prin prăpădirea lui Bathori și a lui Mihai. În această scrisoare, el își varsă mai cu seamă focul asupra lui MihaiVodă. Dar sultanul nu se mulțămi cu aceasta și, chemând pe muftiul, află de la dânsul mărimea pierderii și purtarea cea neînțeleaptă a lui Sinan. Groaza domni în Constantinopol când se auzi de pățirea lui Sinan. Îndată ce el sosi in capitală, sultanul îl scoase din vizirat și îl trimise în locul său obicinuit de exil, la Malgara; asemenea depărtă din slujbă și pe caimacamul Ibraim-Pașa, învinovățindu-l că n-a trimis la vreme oștiri, bani și bucate, și numi vizir pe Lala-Mohamed-Pașa. Muftiul, spăimântat atunci de nenorocirea musulmanilor, prezentă sultanului o poemă jalnică compusă de Ali-Celebi asupra tristei stări a marginilor împărăției. Sultanul porunci a se face rugăciuni publice în piața cailor (at-meidan) și predicatorul Sfintei Sofii, șeicul Mohijedin, căuta a întări curajul poporului și simtimentele lui religioase prin verseturi din Coran și tradițiile profetului.

XXXIX[modifică]

După glorioasa cuprindere a castelului Sân Giorgiu, se ținu sfat între capii armiei creștine, spre a hotărî de trebuie a trece Dunărea spre a lua în goană în tot locul pe îngrozitul dușman, sau a trece cu armia în Moldavia, spre a izgoni pe poloni și pe domnul pus de dânșii acolo și a trage această țară iarăși în alianța creștină. [556] Cea dintâi părere era fără îndoială minunată, căci, cătând la demoralizația turcilor, biruitorii creștini ar fi putut acum înainta, fără a întâmpina grele stavili, până la Constantinopol. [557] Dar i se aduse împotrivă: lipsa mijloacelor de a trece Dunărea, căci podul nu puțea sluji îndată, fiind parte stricat de ai noștri, parte de turci, și alte vase pentru trecere n-aveau decât două galere din cele luate de la turci; apoi apropierea iernii și lipsa de bani spre a plăti mai multă vreme ostașii, care sileau a pune capăt acelei expediții; iar mai ales se temeau ca nu cumva polonii din Moldova, ce erau în înțelegere cu turcii și cu tătarii, să supere Ardealul și Țara Românească pe când armia ar înainta în Turcia. [558] Aceste temeiuri înrâuriră mult asupra duhului lui Bathori și îl hotărî a se întoarce în Ardeal, de unde să treacă în Moldova, spre a goni pe poloni și a restatornici pe Răzvan-Vodă în scaunul său. [559] Mult mai bine ar fi făcut el de alegea din oastea sa cei mai buni ostași, făcând-o astfel să câștige în calitate aceea ce pierdea în număr, si; încredințând-o lui Mihai-Vodă, l-ar fi trecut în Bulgaria, aceea ce nu era cu neputință. Mihai, care cunoștea bine această țară și era iubit de locuitori, ar fi putut în acea iarnă a curăți Bulgaria detot de turci, trecându-i Balcanii, lăsând pe de primăvară spre a porni către Constantinopol. Ce ieșituri minunate n-ar fi putut atunci avea această expediție, pe care nepriceperea lui Bathori o stârpi cu totul! Unii din capetele armatei, între care Piccolomini, povățuiră atunci a drege castelul Sân Giorgiu și a pune garnizoană într-însul, spre a închide în viitor turcilor trecerea Dunării printr-acest loc. Dar Bathori, pricinuind că castelul e prea departe de Ardeal și că dregerea și ținerea lui va costa prea mult, porunci să-l dărâme și să dea foc caselor, și în cea din urmă zi a acelei luni [560] puse de arse și partea podului ce mai rămăsese, împreună cu luntrele pe care era făcut. Apoi, lăsându-și armia supt comanda lui Ștefan Bocskai, locotenentul său general, insoțit de o ceată de călărime, având cu sine și pe Piccolomini cu cavalerii săi, luă calea Brașovului. Cu dânsul plecă și nunciul papei și internunciul împărătesc, generalul Carol cel Mare, istoriograful împăratului, care descrise toată această campanie, și o trimise stăpânului său la Praga, după care descriere spune analistul Guerrin că a copiat pe a sa.

Miercuri, la zi întâi de noiemvrie, Bathori și cu soții săi se duseră la București, pe care îl aflară deșert de locuitori. Aci găsiră două tunuri mari părăsite de dușman în fuga lui cea grabnică. După ce își întremară puterile în vreme de trei zile, își urmară calea înainte până la orașul Gherghița, care și el se afla deșert de locuitori. [566] Mihai însoțise pe Bathori până într-acest oraș. Înainte de a se despărți aci unul de altul, prințul Ardealului, vrând să-și arate recunoștința sa pentru atâta vitejie și înțelepciune cu care se deosebise Mihai în această campanie, se învoi a preface tratatul de la 20 mai, ce era atât de nesuferit acestuia, și a-i da înapoi toate drepturile stăpânirei de sineși, oprind pe seamă-i titlu onorific de suzeranitate. [567]

Fără îndoială că Bathori n-avea alt încotro face, temându-se că, și de nu va jertfi acel tratat, să nu fie silit l-aceasta de Mihai, ce acum era slobod de grija turcilor. Dup-această învoire prietenească, Bathori luă cu voia lui Mihai 50 tunuri din cele dobândite de la turci și apoi, luându-și ziua bună de la dânsul, porni spre Brașov. [568] Într-acest oraș el așteptă câteva zile până îl ajunse și Ștefan Bocskai și Răzvan-Vodă împreună cu toată armata. Apoi dete lui Răzvan două mii secui ajutor ca să intre în Moldova, să gonească pe Ieremia-Vodă și pe leși. [569]Așa Bathori, în relele sale chibzuiri, nu numai că nu trecu în Bulgaria spre a da goană turcilor, dar încă nici în Moldova nu făcu o expediție serioasă, după cum se făgăduise. Adevăr că el înștiință pe Răzvan a nu întreprinde nimic c-o îndrăzneală nesocotită, și, de va vedea că polonii sunt mai mulți la număr și în puteri, să nu dea bătaie, ci să aștepte până să-i trimită un mai mare ajutor. [570] Dar era lesne de înțeles că Răzvan, odată în apropiere de dușman, nu va fi poate stăpân a se feri de bătaie, chiar lăsând doparte natura lui cea prea cutezătoare. Ar fi fost mult mai bine dacă Bathori întreprindea însuși această expediție, sau de da de atunci lui Răzvan un ajutor mai însemnat. Astfel ar fi ferit pe credinciosul său Răzvan și oastea lui de trista soartă ce întâmpinară în Moldova.

În urma acestor orânduieli, Bathori, ridicându-se de la Brașov, merse în scaunul său în Alba-Iulia, vesel de triumfurile sale. El scrise de aci, în 16 noiemvrie, papei, vestindu-i de biruința dobândită asupra lui Sinan și trimițându-i vro câteva steaguri mai însemnate luate de la turci, între care și steagul cel verde al proorocului dobândit la bătălia de la Călugăreni. Pontiful rămase foarte îndatorat de acest dar, mulțumi lui Bathori, făgăduindu-i ajutoare în bani și de oameni și porunci a se face rugăciuni și tedeum în toate bisericile Romei pentru aceste izbânzi; iar cu steagurile împodobi templurile sale. El trimise apoi prințului Ardealului, prin comitele Luigi dell’Anguisciola, camerierul său de cinste, o sabie și o pălărie binecuvântate. Bathori pornise și la Praga un curier spre a duce vestea biruinței, care sosi în acea capitală în 4 decemvrie. Arhiduca Matei, aflând la Viena această veselitoare știre, puse de cântă un tedeum în biserica Sfântului Ștefan și în toate celelalte biserici ale acelui oraș. Europa întreagă se înveseli văzându-se mântuită de primejdia ce o amenințase și aflând smerirea lui Sinan, acel dușman cumplit și neîmpăcat ce mult o îngrozise. Numele lui Bathori, care știu a trage asupră-și toată gloria principală a acestei izbânzi, fu trâmbițat în toate părțile de scriitorii și oratorii contemporani și în furia (frenezia) entuziasmului și a lingușirei, el fu asemănat cu Alexandru cel Mare și Iulie Cezar, cei mai vestiți căpitani din vremea veche. [576]

XL[modifică]

După plecarea prințului Bathori, neobositul Mihai-Vodă, fără pierdere de vreme, hotărî a sfârși campania, cucerind cetățile de pe ambele țărmuri ale Dunării, pe unde se mai afla turci carii ar putea fi vătămători țării. Drept aceea, el porni spre Brăila, care se cuprinsese, cum știm, de turci, în vreme ce, din porunca lui, spătarul Udrea luă calea Nicopolului și aga Farcaș se îndreptă spre Vidin. Turcii din Brăila, cum aflară că Mihai se apropie de dânșii, năpustiră cetatea și fugiră peste Dunăre. În acea fugă grabnică, trei sute din ei se înecară în acest râu. [577] Mihai primi glas atunci de la îndrăznețul Udrea că, după ce a trecut Dunărea, s-a lovit de față cu Afis-Pașa, care îi ieși întru întâmpinare, și foarte i-a tăiat și i-a spart oastea, încât acest pașă d-abia a putut scăpa cu două slugi. Mihai pripi atunci de alergă spre Nicopol [578] și ajungând mai întâi la Tur, îl bătu, luă cetatea și apoi, trecând Dunărea, se împreună cu Udrea, izbește Nicopolul și arde, sfarmă, robește și pustiește toate serhaturile turcești din Bulgaria până la Vidin. [579] Ajungând aci, el găsi cetatea în puterea îndărătnicului viteaz Farcaș, care își izbândise glorios acum pierderea ce prin înșelăciune încercase într-acest loc câteva luni mai nainte. Acest general, mai mult voinic decât norocos, fusese mai nainte preot în satul Fărcășani în județul Romanați și se numea Popa Stoica. Aflându-se într-acest loc de margine, care adesea bântuit de turci, Popa Stoica luase obicei, după săvârșirea liturghiei, de-și lăsa patrahirul și, armându-se cu securea, pleca în capul sătenilor de vâna la turci. Vestea voiniciei lui ajunse până la Mihai, care puse pe mitropolit de-l despopi și în loc de rasă îl învesti în ceapcăn, și în loc de cruce îl armă cu sabie, crezându-l mai vrednic de a sluji patria cu armele decăt cu liturghiile. Farcaș adeveri nădejdile domnului, și vitejia cu care se deosebi în mai multe rânduri îi dobândi de la dânsul slujba de agă sau general de pedestrime. Astfel acum, ca în multe alte rânduri, vom vedea pe acest domn răsplătind deopotrivă meritul și slujbele către patrie, fără a căuta privilegiurile nașterii sau ale stării. [580]

Locuitorii din Bulgaria, aflând de sosirea lui Mihai la Vidin, se adunară toți din toate părțile de i se închinară. Vitejiile acestui domn aprinsese toate duhurile popoarelor chinuite de turci; locuitorii din Serbia, Bulgaria, Bosnia, Macedonia, Albania și mai multe părți ale Greciei alerga din toate părțile supt steagurile lui și toate popoarele acestor provinții își întoarseră privirea spre dânsul ca către un înger de mântuire. De atunci ele începură a-l numi Steaua lor de la răsărit.

Aceste din urmă biruințe de la Nicopol și Vidin încununară frumos minunata și nemuritoarea campanie de vară a anului 1595, întru toate vrednică de cea de iarnă. Ridicarea românilor ca un viscol de mânie purtase fierul și pârjolul peste toată întinderea împărăției turcești de la Dunăre până la Constantinopol, zdrobise și doborâse la pământ mai mult de trei sute mii turci și tătari, carii, în câteva rânduri și în deosebite trupuri de armie, în zadar se ispitiseră a-l stăvili. Puterea și energia ce într-acest an desfășurară niște țări mici și de multă vreme slăbite ca Țara Romănească, Ardealul și Moldova, numeroasele și minunatele fapte de vitejie ale acestor popoare, văzute astăzi, în starea de apunere în care ele se află, și prin mulțimea grămădită a anilor, ni se par fabuloase și am simți greutate a le da crezământ, dacă istorici vrednici de credință contemporani și martori de față și mai toți protivnicii noștri, nu s-ar învoi, întru arătarea și mărturisirea lor și dacă n-am ști câte minuni este în stare să producă patima unui popor întreg răsculat împotriva streinului, pentru altarele patriei și ale credinței sale. Dacă vecinii noștri făceau atunci asemenea jertfe ca ale noastre, sau măcar de ne-ar fi sprijinit ceva mai bine, dacă nemții nu se arătau așa de molatici în purtarea războiului și așa de nestatornici în făgăduielile lor, dacă polonii nu ne puneau mereu stăvili, arătându-se cu atâta vrăjmășie către noi, și dacă Bathori n-ar fi fost așa de ușure și nestatornic în faptele lui, de atunci turcii, acei cruzi dușmani ai civilizației a căror barbarie cu veacuri întârzie luminarea și libertatea lumei, ar fi fost azvârliți în pustiile lor asiatice și Europa 0rientală ar fi avut o altă soartă!!

---

[1] – Hammer, t. II, p. 272 și 273.

[2] – D’Ambry, p. 800.

[3] – Naima; Seadedin; Hammer, t. II, p. 274; Jouannin, p. 177.

[4] – Hammer, t. II, p. 276.

[5] – Hammer, p. 276; De Thou, t. XII, p. 500.

[6] – Naima.

[7] – De Thou, p. 500.

[8] – Hammer, t, II, p. 277.

[9] – D’Ambry, p. 813; Jouannin, p. 178. 10 Montreux, p. 513; D’Ambry, p. 813.

[11] – Montreux, p. 513.

[12] – Esprinchardt, p. 208; Montreux, p. 596; D’Ambry, Tableaux prophétiques,p. 113.

[13] – Cuspinianus, p. 143.

[14] – D’Ambry, Tableaux prophétiques, p. 76, 104 și 112.

[15] – Ibid. Vezi și Histoire de la vie, miracles et prophéties de Merlin, Paris,1498, t. III.

[16] – D’Ambry, Tableaux prophétiques, p. 112; Montreux, p. 499; Frachetta, p. 6.

[17] – Montreux, p. 596.

[18] – Hammer, t. II, p. 277.

[19] – Esprinchardt, p. 266.

[20] – Ibid.

[21] – Seadedin.

[22] – Ibid.

[23] – Hammer, t. II, p. 277.

[24] – Naima.

[25] – Seadedin; Hammer, t. II, p. 277.

[26] – Naima.

[27] – Seadedin; Naima.

[28] – Naima; Seadedin.

[29] – Seadedin; Naima.

[30] – Naima.

[31] – Seadedin; Selaniki.

[32] – „L’odeur de cette proie tire ces lions de leurs antres et les pousse ŕ touteextrémité pour la posséder” (Montreux,p. 521).

[33] – Ibid.

[34] – De Thou, t. XII, p. 537–538; Bethlen, t. III, p. 582–585; Sieur d’Ambry,p. 814; Campana, p. 876; Frachetta;Türkische und siebenbürgische Viktorienetc.

[35] – De Thou, t. XII, p. 511–518; Montreux, p. 505.

[36] – Montreux, p. 519.

[37] – Montreux, p. 503; Guerrin.

[38] – De Thou, t. XII, p. 509.

[39] – Ibid.

[40] – Montreux, p. 504.

[41] – De Thou, t. XII, p. 510.

[42] – Bethlen, t. III, p. 552.

[43] – Montreux, p. 526.

[44] – Engel, t. II, p. 239.

[45] – Cronicele românești, în Magazin.

[46] – Engel, t. II, p. 239; Historia von den Empörungen, p. 71.

[47] – Cronicele române, în Mag. ist., t. IV, p. 281; Historia von den Empörungen, p. 71.

[48] – Cronicele romane, în Mag. ist., t. IV, p. 281.

[49] – Heidenstein, p. 315; Walther; Bohomolec; Niemcewitz.

[50] – Heidenstein, p. 315; Bohomolec.

[51] – Kovachich, t. I, p. 209.

[52] – Heidenstein, p. 315; Bohomolec.

[53] – Heidenstein, p. 315; Bohomolec.

[54] – Reusner, Ep. Turc., p. 128.

[55] – Montreux, p. 526: Campana, Histoire, p. 868; Iacobus Francus, anul1595, p. 3.

[56] – Vezi scrisoarea împăratului, în Reusner, Ep. Turc., p. 114.

[57] – Cronicele române, în Magazin, t. IV, p. 281.

[58] – Bethlen, t. III, p. 560.

[59] – Montreux, p. 525; Cronica lui Fuchsie.

[60] – Ibid.

[61] – Mag. ist., t. IV, p. 281.

[62] – Vezi tratatul întreg la sfârșitul tomului.

[63] – Bethlen, t. III, p. 571; Katona, t. 27, p. 188; Fessler, t. 7, p. 355; Nicolae Costin.

[64] – Vezi Bisselie, Frachetta și alții.

[65] – După Sigismund Bathori, prinții următori păstrară ideea lui de crăieaDaciei. Astfel fu cardinalul Andrei Bathori, Gabriel Bathori și Betien Gabor,care la 1628 ceru de la sultanul Murad a-i recunoaște titlu de crai al Daciei.

[66] – Bethlen, t. III, p. 572; Katona, p. 189.

[67] – Scrisoarea lui Albert Kiraly din tabăra de la Colintina (iunie 1595)către Sigismund Bathori, în Reusner,Epistolae Turcicarum, p. 132.

[68] – Ibid., Frachetta, p. 3.

[69] – Scrisoarea lui Kiraly; Herrera, Campana și Frachetta spun că era numai 508 luntre.

[70] – Frachetta, p. 3. Românii supt Mihai-Voievod Viteazul

[71] – Frachetta, p. 3; Herrera, p. 559; Campana, Histoire, p. 863.

[72] – Kiraly, ibid.

[73] – Montreux, p. 549.

[74] – Kiraly; Herrera; Campana; Frachetta.

[75] – Kiraly.

[76] – Kiraly; Campana, p. 863.

[77] – Herrera, p. 559; Campana, p. 863.

[78] – Kiraly.

[79] – Ibid.

[80] – Frachetta; Campana, Histoire, p. 863; Herrera, p. 559.

[81] – Kiraly; Frachetta.

[82] – Kiraly.

[83] – Sagredo, ed. fr., t. V, p. 20; Montreux, p. 567; Iacobi Francus, anul1595 p. 16; Historia von den Empörungen, p. 71; Ortelius, p. 253.

[84] – Seadedin.

[85] – Hammer, t. II, p. 278.

[86] – Seadedin.

[87] – Herrera, p. 559.

[88] – Seadedin; Naima.

[89] – Seadedin.

[90] – Naima.

[91] – Ibid.

[92] – De Thou, t. XII, p. 535.

[93] – Seadedin; Naima; Selaniki; Hammer, t. II, p. 279.

[94] – Ibid.

[95] – Seadedin.

[96] – Guerrin, p. 158; Baudier, p. 564; Montreux, p. 569; D’Ambry; IacobiFrancus, an. 1595, p. 34; Sacy, t. II, p.110.

[97] – Seadedin; Naima; Gueirin, p. 157; Montreux, p. 569; Esprinchardt, p.265.

[98] – Esprinchardt, p. 265.

[99] – Seadedin.

[100] – Seadedin.

[101] – Montreux, p. 569; Guerrin, p. 157.

[102] – Senkowski.

[103] – Esprinchardt, p. 211.

[104] – Walther.

[105] – Stavrinos Vistierul.

[106] – Hammer t. II, p. 272.

[107] – Sagredo, p. 724.

[108] – Guerrin, p. 162.

[109] – Seadedin.

[110] – Istvanfi, p. 411.

[111] – Seadedin.

[112] – Numărul armiei turcești e cam nehotărât. Analiștii turci, după care seluară și unii analiști italieni, o scad la70 mii oameni numai; dar Hammer nespune a nu ne încrede în buletinurileturcilor. Istvanfie spune că armia turcească trecea peste 100 mii, iar Filsticho face de 200 mii oameni. Noi amprimit numărul de 180 mii, dat deWalther, care, fiind pe atunci în țară șicurând dup-aceea la Constantinopol, nise pare a fi mai exact, Iacobi Francuspretinde că Ferhat adunase 150 miioameni în tabăra sa. Apoi Sinan știmcă a mai adăogat multe oști pe lângăcele adunate de Ferhat.

[113] – Esprinchardt, p. 212.

[114] – Ibid., p. 218.

[115] – Esprinchardt, p. 212.

[116] – Esprinchardt, p. 214, Senkowski.

[117] – Sagredo, p. 675.

[118] – Hammer, t. II, p. 265; Cronica lui Fuchsie.

[119] – De la această solie în Ardeal, documentele istorice pierd din vedere peviteazul Radu din Calofirești, pe care îlvăzurăm înapoi strălucindu-se în războiul cu tătarii; dar un cântec vechi popular ni-l arată rivalizând necurmat învitejii „cu Buzeștii amândoi și cu Clăpeștii câtetrei, fruntea boierilor și domnii războiului”, până în zilele lui Radu Vodă, feciorul lui Mihnea Turcitul(1611). Atunci, întâmplându-să ca tătarii să vie să robească moșiile, casa șipe mama bătrână a lui Radu din Calofirești, el alergă la domn cerând ajutor pe Buzești și pe Clăpești. Domnulrefuzându-i ajutor, atunci el, însoțit dedreapta sa slugă Nedea și cu vro câțivaoameni, se aruncă asupra tătarilor. Înbătaie, Nedea striga stăpânului său: „Taie, că nu e pe boierie,ci este pe vitejie,Taie marginileși-oi tăia mijloacele!” Tătarii fură învinși și Calofirescul își mântui pe mumă-sa. La întorsul său,întâmpină în cale pe Buzești și pe Clăpești, carii îl omoară și duc trupul luiRadu Mihnea-Vodă, zicându-i că detrăia îl scotea din domnie. Muma luiCalofirescu, aflând de uciderea fiuluisău, aleargă la domn cu multe zapise,prin care se dovedea că Calofirescu îiera frate. Atunci domnul, făcând divan,judecă pe Buzești și pe Clăpești de lise taie capul. Dintr-acest cântec se vededar că Calofirescul a fost fecior lui Mihnea-Vodă Turcitul, care însoți pe Sinanîn Țara Romănească. Poate fiul și tatălși-au încrucișat unul cu altul paloșelela Călugăreni, fără a se cunoaște; poateglonțul sau paloșul Calofirescului trântila pământ pe lepădatul Mihnea la luarea Târgoviștei.

[120] – Magazinul istoric, t. IV, p. 282; Filstich; Cronicele române.

[121] – Bethlen, t. III, p. 593.

[122] – Magazinul istoric, t. IV, p. 282.

[123] – Doglioni, p. 116; Ascanio Centorio Storia di Transilvania, p. 100.

[124] – Walther.

[125] – De Thou, t. XII, p. 538.

[126] – Sieur D’Ambry, p. 815.

[127] – Hist. v. den Empörungen, p. 78.

[128] – Walther.

[129] – Ibid.

[130] – Seadedin.

[131] – Walther.

[132] – Ibid.

[133] – Seadedin.

[134] – Walther; Iacobini; De Thou, t. XII, p. 539; D’Ambry, p. 815.

[135] – Cronicele române, în Magazin, t. IV, p. 282.

[136] – Crucea de piatră ce se allă la Călugăreni este făcută de Șerban-VodăCantacuzino, spre vecinicirea unui podce el făcu pe apa Neajlovului, dar nuprivește bătălia.

[137] – Acestea s-a petrecut într-un club la Mitropolie, cea dintâi și din urmăoară când am stătut de față la seanțeleacelui club. Trebuie a ști că puțini oameni din popor se afla l-această adunare și părerea mea e că poporul celde jos, mai cu seamă al Bucureștilor,și-a împlinit datoria revoluționară șinațională, declarându-și, deși cam târziu, voința de a apăra revoluția cupaloșul; iar clasele de sus, guvern, boieri, negustori, junime, s-au aflat multmai prejos și nevrednice de misia lorși de poporul ce conduceau.

[138] – D’Ambry, p. 815.

[139] – Ibid.; Iacobini; De Thou, p. 539. Românii supt Mihai-Voievod Viteazul

[140] – Walther; Iacobini; Filstich; Engel, t, I, p. 236. Alți analiști pretind căoastea lui Mihai se urca la 20 mii, darei n-au putut cunoaște mai bine aceasta ca Walther și Iacobini, ce se aflarăatunci în fața locului.

[141] – Cesar Campana, Histoire, t, II, p. 890.

[142] – Seadedin.

[143] – Ibid.; Naima.

[144] – Naima.

[145] – Seadedin.

[146] – Seadedin.

[147] – Walther, cu greșală, confundă râul Salcia cu Neajlovul.

[148] – Seadedin; Naima.

[149] – Ibid.

[150] – Naima.

[151] – „Sinan admirant la patience, ou plustost la résolution des Christens quiavecques un si petit nombre avaienttoutes fois l’assurance de l’attendre depied ferme ăau combatî, luy qui avaitune si puissante armée” (D’Ambry, p.816); Iacobini. „Le Bascha jettant sa vue dans le camp du Palatin, considérant le peu de gensqu’il avait en comparaison de so narmée,arresta longtemps sa pensée sur l’admiration de la hardiesse du Palatin d’oseravec une poignée d’hommes attendre depied ferme un si grand nombre d’ennemys. Mais celui-lŕ lui fournira tantost un plus grand, sujet d’admiration,quand il mettra une partie de ses gensen pičces, le reste en fuite et le réduiraluy mesme ŕ un tel point qu’il se verradans le boue jusqu-aux oreilles” (Baudier, p. 540).

[152] – Seadedin. Naima.

[153] – Seadedin; Hammer; De Thou; Iacobini; D’Ambry, p. 816.

[154] – Seadedin.

[155] – Naima.

[156] – Walther.

[157] – Seadedin.

[158] – Iacobini; Istvanfi; De Thou.

[159] – Seadedin. În al XVIIă-leaî veac, romănii, în batăliile lor, se slujeau debivoli, precum cei vechi de elefanți.Vezi Mag. istoric, t. II.

[160] – Seadedin; Naima.

[161] – „Tout le reste de ce jour se passa aux occupations de se considérer les unsles autres. Les Turcs se mocquaient desValaques et n’avaient que ce déplaisir dece que ceux-ci n’étaient en plus grandnombre pour rendre la victoire plus glorieuse. Mais les Valaques, serieusement attentifs ŕ ce qu’ils devaient faire le lendemain, portaient leurs yeux et leurs coeursau ciel pour impétrer du secour, sanslequel ils sentaient bien leurs forces tropdébiles pour soutenir une si nombreusemultitude d’ennemis. Michel, leur Palatin,les exortait généreusement au combat”(Baudier, p. 541); Walther; Seadedin;Frachetta; Hammer; Scrisoarea lui Bathori către împăratul din Sas-Sebeș, 2august, în Reusner, Ep. Turc., Cron. rom.,în Mag. ist., t. IV, p. 282.

[162] – Seadedin.

[163] – Naima.

[164] – Sieur D’Ambry, p. 816.

[165] – Bethlen, t. III, p. 593.

[166] – Sieur D’Ambry, p. 816.

[167] – Walther.

[168] – Naima.

[169] – Seadedin.

[170] – De Thou, p. 531.

[171] – Walther.

[172] – Ibid.

[173] – Seadedin; Naima; Hammer.

[174] – Naima.

[175] – Walther; Cronicele române, în Magazin, t. IV, p. 282; Conspectus historiae Valachicae.

[176] – Epistola lui Bathori către împăratul.

[177] – Walther; Seadedin; Naima; Magazin, t. IV, p. 282.

[178] – Engel, t. I, p. 237.

[179] – Montreux, p. 569; Larichianus, p. 219.

[180] – Seadedin.

[181] – Bethlen, t. III, p. 584; D’Ambry, p. 816; Iacobini; Montreux, p. 569.

[182] – „Turci pagnabant adjunti multitudine et numero, Valachi fortitudino etaudacia” (Iacobini); Conspectus historiae Valachicae.

[183] – Walther.

[184] – Istvanfie; Conspectus historiae Valachicae.

[185] – Walther; Cronicele române, în Magazin, t. IV, p. 282.

[186] – Walther; Fessler, t. 7, p. 358; Engel, t. I, p. 2.

[187] – Walther; Engel; Fessler, t. 7, p. 358; Fotino, t. II; Kogălniceanu, p. 152.

[188] – Sieur D’Ambry, p. 817.

[189] – Naima; Seadedin.

[190] – Naima.

[191] – Walther.

[192] – Sagredo, p. 724; Istvanfi, p. 412.

[193] – Seadedin; Naima; Hammer, t. II; Iacobini; Istvanfi, p. 412

[194] – Naima.

[195] – Seadedin; Naima; Conspectus hist. Valachicae; Stavrinos; Hammer, t. II;Iacobini; Istvanfi, p. 412; Scrisoarea lui Bathori; Sagredo, ed. fr., t. IV, p. 35;Jouannin, p. 178 etc.

[196] – Ibid.

[197] – Seadedin.

[198] – Stavrinos; De Thou, t. XII.

[199] – Walther.

[200] – jóboV polĚz tón p ěase Ŕaě tr ómaő’ Ô tiarděa tón poda den eµce nÓ otadÖ n p ěah t’rmat ton (Stavrinos Vistierul).

[201] – Walther.

[202] – Walther; D’Ambry, p. 817.

[203] – Sagredo, p. 724; Conspectus historiae Valachicae; Iacobini; Bethlen, t.III, p. 595; Scrisoarea lui Bathori, înReusner.

[204] – Walther.

[205] – D’Ambry, p. 846, urcă numărul turcilor morți la 10 mii. Alții încă auexagerat și mai mult, urcându-l la 25mii. Vezi Campana, Hist., p. 890.

[206] – Sieur D’Ambry, p. 816; De Thou, t. XII, p. 539; Walther, din contra, pretinde că din ai noștri căzură numai vrocâteva sute.

[207] – Walther; Cronica româna, în Magazin, t. IV, p. 282.

[208] – Guerrin.

[209] – Naima.

[210] – Sieur D’Ambry, p. 816; Iacobini; Campana, Hist., t. II, p. 890.

[211] – Stavrinos.

[212] – Seadedin.

[213] – Seadedin; Naima.

[214] – Hammer, t. II, p. 279.

[215] – Walther.

[216] – Stavrinos Vistierul; Cronica lui Costantin Căpitanul, în Magazin, t. I,p. 231.

[217] – Walther; Campana. Românii supt Mihai-Voievod Viteazul

[218] – Walther; Magazin, t. IV, p. 283; Iacobini; Bethlen, t. II, p. 595.

[219] – Sagredo, p. 724; Iacobini; Conspectus hist. Valachicae.

[220] – Walther.

[221] – Ibid. Historia von den Empörungen, p. 71.

[222] – Walther; Istvanfi, p. 412.

[223] – Walther.

[224] – Istvanfi, p. 412.

[225] – Magazin istoric, t. IV, p. 283; Filstich.

[226] – Walther; Istvanfi, p. 412; Seadedin.

[227] – Walther; Sagredo, p. 724; Istvanfi, p. 413.

[228] – Magazin istoric, t. IV, p. 283; Filstich.

[229] – Seadedin.

[230] – Ibid.; Naima.

[231] – D’Ambry, p. 817. Analiștii turci nu pomenesc nimic de aceste oști ceunii din analiștii creștini spun că rămăsese peste Dunăre. Aceea ce ne facea primi aceasta cu îndoială, căci credem că, de ar fi fost cu temei, turciin-ar fi uitat-o spre a îndrepta pierderea bătăliei.

[232] – Engel, t. I, p. 238.

[233] – Seadedin.

[234] – Seadedin; Naima.

[235] – Seadedin.

[236] – Seadedin; Naima.

[237] – Ibid.

[238] – Seadedin; Naima; Iacobini.

[239] – Cron. rom., Magazin, t. IV, p. 310, și pisania monastirei Radul-Vodă.

[240] – Naima.

[241] – Seadedin.

[242] – Naima.

[243] – Seadedin.

[244] – Istvanfi, p. 412.

[245] – Seadedin.

[246] – Ibid.

[247] – Hammer, t. II, p. 279.

[248] – Seadedin.

[249] – Seadedin.

[250] – „Est autem Tergovesta arx Valachiae munitissima et viro principe dignaquam Voyvodae olim mansionis suae sedem elegerunt” (Beyerlinck, t. II, p.226). Vezi și Botero, t. III, p. 94; Montreux; „Tergovist welches eine schöneund veste Stadt” (Ortelius, p. 290).

[251] – Odă la ruinele Târgoviștei.

[252] – Marșul Odă la oștirea română.

[253] – Seadedin; Naima; Sagredo, ed. fr., t. V, p. 34.

[254] – Campana, Historia del mondo…, t. II, p. 901; Herrera, p. 574; De Thou,t. XII, p. 543; Montreux, p. 569.

[255] – Historica relatio de statu Valachiae, în Magazin istoric, t. V, p. 60 și 69.

[256] – Walther.

[257] – Istvanfi, p. 412.

[258] – Seadedin.

[259] – Istvanfi, p. 412.

[260] – Walther.

[261] – Istvanfi, p. 412.

[262] – Seadedin.

[263] – Seadedin.

[264] – Istvanfi, p. 412; De Thou, p. 543; Engel, t. I, p. 238.

[265] – Fessler, t. 7, p. 360; Engel, p. 238.

[266] – „Mirabatur Sinan Valachos viso suo exercitu non fugae, sed se ense stare”(Conspectus historiae Valachicae); Istvanfi, p. 412.

[267] – Conspectus historiae Valachicae, Hron., t. II, p. 196.

[268] – Walther.

[269] – Walther.

[270] – Istvanfi, p. 412; Scrisoarea lui Bathori către împăratul din 28 august1595; Conspectus hist. Valachicae.

[271] – Bethem, t. IV, p. 597.

[272] – Scrisoarea lui Bathori către împăratul, de la Sas-Sebeș din 28 august,în Reusner, Epistolae Turcicarum, p.156.

[273] – Bethlem, t. III, p. 589; Istovanfi, p. 412; D’Ambry, p. 817.

[274] – Bethlem, t. III, p. 597; Conspectus hist. Valachicae; D’Ambry. p. 817;Istvanfi, p. 412.

[275] – Conspectus hist. Valachicae.

[276] – Bethlen, t. III, p. 610; D’Ambry, p. 818; Conspectus hist. Valachicae.

[277] – D’Ambry, p. 818.

[278] – Istvanfi, p. 412; Bethlen, p. 598; Iacobini; Conspectus hist. Valachicae;D’Ambry, p. 818.

[279] – Conspectus hist. Valachicae; Istvanfi, p. 412.

[280] – Bethlen, t. III, p. 603.

[281] – Bethlen, t. III, p. 602; De Thou, t. XII, p. 542.

[282] – Istvanfi, p. 412; Conspectus hist. Valachicae.

[283] – Historia von den Empörungen, p. 77.

[284] – Walther.

[285] – Istvanfi, p. 413.

[286] – Walther.

[287] – Conspectus hist. Valachicae; Engel, p. 238.

[288] – Conspectus hist. Valachicae; Istvanfi, p. 413.

[289] – Istvanfi, p. 413.

[290] – Istvanfi, p. 413; Iacobini; Conspectus hist. Valachicae.

[291] – Islvanfi, p. 413; Iacobini.

[292] – Conspectus hist. Valachicae; Istvanfi, p. 413.

[293] – Ibid.

[294] – lacobini; Bethlen; t. III, p. 599.

[295] – Istvanfi, p. 413; Conspectus hist. Valachicae.

[296] – Iacobini; Istvanfi, p. 413; Bethlen, t. III, p. 603.

[297] – Sieur D’Ambry, p. 818; Iacobini; Bethlen, t. III, p. 604; De Thou, t. XII,p. 544; Beyerlinck, t. II, p. 226; Dantiscani, p. 129; Sagredo, p. 725; Montreux, p. 566; Neue ungarische undsiebenbürgische Kronik și toți istoriciicontemporani ce au pomenit de acesteîntâmplări.

[298] – Dantiscani, p. 130.

[299] – Iacobini; Bethlen, t. III, p. 604; Istvanfi, p. 413; D’Ambry, p. 819.

[300] – Istvanfi, p. 413; Conspectus hist. Valachicae.

[301] – Bethlen, t. III, p. 605; Campana, Histoire, p. 900.

[302] – Iacobini; Bethlen, p. 605; Conspectus hist. Valachicae; De Thou, p. 527.

[303] – Iacobini; Bethlen, p. 599.

[304] – Sagredo, p. 724.

[305] – Walther; Iacobini; Istvanfi, p. 413.

[306] – Iacobini; Bethlen, t. III, p. 605.

[307] – Sieur D’Ambry, p. 819; Iacobini; Istvanfi, p. 413; Sacy, t. II, p. 127.

[308] – Ibid.; Frachetta.

[309] – D’Ambry, p. 821; Iacobini; Dantiscani, p. 113; Guerrin, p. 165; Frachetta, p. 23; Bethlen, t. III, p. 603; IacobiFrancus, p. 39; Historia von den Empörungen, p. 78; Ortelius, p. 281 și alții.

[310] – Sieur D’Ambry, p. 821; Iacobini; Campana, p. 300.

[311] – Guerrin, p. 165. Românii supt Mihai-Voievod Viteazul

[312] – D’Ambry, p. 821; Iacobini.

[313] – D’Ambry, p. 819; Iacobini; Istvanfi, p. 413; Bethlen, t. III, p. 609.

[314] – D’Ambry, p. 820; Tomasi, p. 22; Istvanfi, p. 413; Iacobini; Bethlen, t. III,p. 611.

[315] – Walther; De Thou, p. 543; D’Ambry, p. 820; Istvanfi, p. 413; Iacobini;Montreux, p. 567; Dantiscani, p. 114;Historia von den Empörungen, p. 78;Neue ungarische und siebenbürgischeKronik, p. 149.

[316] – D’Ambry, p. 820; Iacobini; Istvanfi, p. 413.

[317] – Iacobini; Istvanfi, p. 413; Bethlen, t. III, p. 613.

[318] – Spontoni, p. 39; Guerrin, p. 165; Fessler, t. 7, p. 360; Engel, t. I, p. 238;Ortelius, p. 291.

[319] – Guerrin, p. 167; Spontoni, p. 39; Dantiscani, p. 114, Francus, p. 39;Istvanfi, p. 413; Bethlen, t. III, p. 615;Iacobini.

[320] – Campana, Historia, p. 902; Herrera, p. 574.

[321] – D’Ambry, p. 820; Bethlen, t. III, p. 612; Frachetta.

[322] – Guerrin, p. 167; Hist. von den Empörungen, p. 78; Montreux, p. 578;Dantiscani, p. 115.

[323] – Guerrin, p. 167; Hist. von den Empörungen, p. 78; Ortelius, p. 292;Dantiscani, p. 115.

[324] – Istvanfi, p. 413.

[325] – Guerrin, p. 167; Dantiscani, p. 115; Hist. von den Empörungen, p. 78;Ortelius, p. 293.

[326] – Sacy, t. II, p. 127.

[327] – Campana, Historia, p. 901.

[328] – Spontoni, p. 14.

[329] – Campana, Historia, p. 901.

[330] – Istvanfi, p. 414.

[331] – Campana, Historia, p. 902.

[332] – Istvanfi, p. 414.

[333] – Campana, Historia, p. 902.

[334] – Guerrin, p. 167; Dantiscani, p. 115; Montreux, p. 578.

[335] – Guerrin, p. 168; Dantiscani, p. 116; Hist. von den Empörungen, p. 78;Montreux, p. 578.

[336] – Campana, Historia, p. 902.

[337] – Istvanfi, p. 414.

[338] – Campana, Historia, p. 902.

[339] – Nicolae Costin.

[340] – Istvanfi, p. 414.

[341] – Walther; Iacobini; Istvanfi, p. 414.

[342] – Walther; Istvanfi, p. 414.

[343] – Walther.

[344] – Istvanfi, p. 414.

[345] – Walther.

[346] – Istvanfi, p. 414; Walther.

[347] – Walther.

[348] – Guerrin, p. 182.

[349] – Istvanfi, p. 414; Sacy, t. II, p. 129.

[350] – Ibid.

[351] – Istvanfi, p. 414: Niecolae Costin; Sacy, t. II, p. 129.

[352] – Istvanfi. p. 414.

[353 ] – Ibid.

[354] – Istvanfi, p. 415.

[355 ] – Ibid.

[356] – Iacobini.

[357] – Istvanfi, p. 414.

[358] – Iacobini; D’Ambry, p. 829; Nemcewicz.

[359] – Istvanfi, p. 414; Sacy, t. II, p. 129.

[360] – Campana, Historia, p. 902.

[361] – Istvanfi, p. 414

[362] – D’Ambry, p. 821.

[363] – Iacobini.

[364] – Istvanfi, p. 414; Iacobini; D’Ambry, p. 821.

[365] – Istvanfi, p. 414; Walther; Iacobini; D’Ambry, p. 821; Bethlen, t. III.p. 617.

[366] – Tomasi, p. 22.

[367] – Campana, Historia, p. 902.

[368] – Istvanfi, p. 414; Iacobini; Bethlen, t. III. p. 618; D’Ambry, p. 821.

[369] – Campana, Historia, p. 902.

[370] – Montreux; Guerrin; Hist. von den Empörungen, p. 78.

[371] – Walther.

[372] – Istvanfi, p. 414; Walther; Iacobini.

[373] – Walther; Istvanfi, p. 414.

[374] – Walther; Hist. von den Empörungen; Dantiscani, p. 116.

[375] – Tomasi, p. 22; Neue ungarishe und siebenbürgische Kronik, p. 149.

[376] – Istvanfi. p. 414.

[377] – De Thou, t. XII, p. 543; Guerrin, p. 167; Montreux, p. 578.

[378] – Guerrin, p. 169; Hist. von den Empörungen, p. 78.

[379] – Aceasta e o fabulă pe care sau că capii creștini o acreditase, căci Mihai-Vodă, la Călugăreni, încă o repetăostașilor săi, cum am văzut, spre aîncuraja oștile, ascunzându-le numărulcel mare al turcilor, sau că e născocităde istoricii ăturciî.

[380] – D’Ambry, p. 822; De Thou, t. XII, p. 544: Walther; Iacobini; Guerrin. p.164–171; Dantiscani, p. 117 și 118.

[381 ] – Ibid.

[382] – Ibid.; Ortelius, p. 292.

[383] – De Thou, t. XII, p. 545.

[384] – D’Ambry, p. 822.

[385] – De Thou, p. 545; D’Ambry, p. 822.

[386 ] – Ibid.

[387] – Campana, Historia, p. 903.

[388] – Sacy, t. II, p. 128; Dantiscani, p. 119; Hist. von den Empörungen, p. 78;Guerrin, p. 171.

[389] – Tomasi, p. 22.

[390] – Mikal-ogli (prințui Mihai), astfel îl numeau turcii.

[391] – Seadedin; Naima.

[392] – Naima.

[393] – Seadedin ; Naima.

[394] – Seadedin; Naima.

[395] – Naima.

[396] – Montreux, p. 576; Hist. von den Empörungen, p. 78; Guerrin. p. 166;Dantiscani, p. 115.

[397] – Seadedin; Naima.

[398] – Seadedin.

[399] – Campana, Historia, p. 902: Tomasi, p. 27.

[400] – Seadedin; Campana, p. 902.

[401] – Istvanfi, p. 414.

[402 ] – Ibid.

[403] – Seadedin; D’Ambry, p. 821; Istvanfi, p. 414.

[404] – Seadedin.

[405] – Istvanfi, p. 414.

[406] – Iacobini; Istvanfi, p. 414; Seadedin; Tomasi, p. 27.

[407] – Campana, p. 40.

[408] – Seadedin.

[409] – Seadedin.

[410] – Campana, Historia, p. 903.

[411] – Walther; Engel, p. 239.

[412] – Alexandrescu, Odă la oștirea română.

[413] – Montreux, p. 579.

[414] – Guerrin, p. 171; Iacobi Francus, p. 44; Hist. von den Empörungen, p. 78;Dantiscani, p. 120; Ortelius, p. 293. Românii supt Mihai-Voievod Viteazul

[415] – Guerrin, p. 171.

[416] – Istvanfi, p. 414.

[417] – Campana, Historia, p. 903.

[418] – Walther; Istvanfi, p. 414.

[419] – Istvanfi, p. 414; Sieur D’Ambry, p. 822; Frachetta, p. 23, Campana.p. 903.

[420] – Campana, p. 903; Istvanfi, p. 415; D’Ambry, p. 822; Frachetta, p. 23.

[421] – Iacobini.

[422] – Campana, Historia, p. 903

[423] – Guerrin, p. 172.

[424] – De Thou, t. XII, p. 545; Campana, Historia, p. 903.

[425] – Istvanfi, p. 415.

[426] – D’Ambry, p. 822.

[427] – Istvanfi, p. 415; Iacobini; Bethlen, p. 621; Dantiscani, p. 122.

[428] – Iacobini.

[429 ] – Magazinul istoric, t. II, p. 67.

[430] – Cantemir, Histoire de l’Empire othoman, t. I, p. 266.

[431] – Istvanfi, p. 415; Hammer; Engel, p. 166.

[432] – Cantemir, t. II, p. 216.

[433] – Engel, t. I, p. 179

[434] – Guerrin, p. 183.

[435] – Campana, Historia, p. 904.

[436] – Guerrin, p. 173 Dantiscani, p. 122; Hist. von den Empörungen, p. 78.

[437] – Iacobini; Istvanfi, p. 415.

[438] – Seadedin.

[439] – Seadedin.

[440] – Hammer; Seadedin; Naima.

[441] – Seadedin; Naima.

[442] – Seadedin.

[443] – Naima.

[444] – Seadedin.

[445] – Naima.

[446] – Seadedin.

[447] – Naima.

[448] – Ibid.

[449 ] – Ibid.

[450] – Seadedin; Naima.

[451] – Istvanfi, p. 415.

[452] – Seadedin; Tomasi, p. 23.

[453] – Istvanfi, p. 415; Campana, p. 903; Campana și Tomasi spun că numărul robiților mântuiți se urca, deosibit de femei și copii, la 10 mii; Herrera îl face de 12 mii; iar Istvanfi, Waltherși Sagredo îl fac de 4 la 5 mii.

[454] – Sagredo.

[455] – Seadedin.

[456] – Seadedin; Naima.

[457] – Hammer, t. II, p. 280; Istvanfi, p. 415; Iacobini.

[458] – Campana, Historia, p. 904.

[459] – Iacobini; Seadedin.

[460] – Hammer, t. II, p. 280.

[461] – Seadedin; Iacobini.

[462] – Istvanfi, p. 415; Walther; D’Ambry, p. 823.

[463 ] – Michaelis imprimis voce, manu exemploque suos ad pugnam cohortante,Istvanfi, p. 415.

[464] – Naima; Walther; Selaniki; Hammer, p. 282.

[465] – Naima.

[466] – Istvanfi, p. 415; Iacobini; Bethlen, t. III, p. 623.

[467] – Guerrin, p. 173.

[468] – D’Ambry, p. 828; Iacobini; Bethlen, t. III, p. 623.

[469] – Istvanfi, p. 415.

[470] – Naima; Istvanfi, p. 415; D’Ambry, p. 823.

[471] – Naima.

[472] – Naima; Seadedin; Hammer, t. II, p. 280.

[473] – Seadedin.

[474] – Iacobini; Bethlen, p. 623; D’Ambry, p. 823.

[475] – Hammer, p. 280; D’Ambry, p. 823; Iacobini; Bethlen, p. 623.

[476] – Iacobini; Bethlen, p. 624; D’Ambry, p. 823; Istvanfi, p. 415.

[477] – Iacobini; Bethlen, p. 624.

[478] – Seadedin; Iacobini; D’Ambry, p. 823; De Thou, t. XII.

[479] – Seadedin.

[480] – Iacobini; Bethlen, p. 624; D’Ambry, p. 823; De Thou, t. XII.

[481] – Numărul turcilor morți l-această bătălie este iarăși nesigur. În vreme ceIstvanfi și Frachetta îl face numai de 6mii, Montreux îl urcă la 30 mii. Noi amprimit de mai dreaptă cifra de 18 mii,dată de Walther, care se apropie de ceade 16 mii, dată de Sieur D’Ambry și alțianalișii, și de cea de 17 mii, ce ne dăistoricul Sacy.

[482] – Walther; Istvanfi, p. 415; Sagredo, p. 725.

[483] – Iacobini.

[484] – Iacobini; N. Costin; Bethlen, t. III, p. 625; D’Ambry p. 823.

[485] – Iacobini; Walther; Bethlen, p. 626; Istvanfi, p. 415, D’Ambry, p. 823.

[486] – Campana, Historia, p. 904.

[487] – Iacobini; D’Ambry; p. 824; Herrera, p. 575.

[488] – Tomasi, p. 23.

[489] – Campana, Historia, p. 904.

[490] – lstvanfi, p. 415; Herrera, p. 575. Alții spun că garnizoana castelului eranumai de 700 inși; alții încă o scad la600 numai.

[491] – Iacobini.

[492] – Walther; Iacobini; D’Ambry, p. 824.

[493] – Guerrin, p. 182; Spontoni, p. 40; Iacobini; Istvanfi, p. 415; Bethlen, p.626.

[494] – Istvanfi, p. 415; Spontoni, p. 40; Tomasi, p. 23; Campana; De Thou, p.545; Ortelius, p. 294.

[495] – Istvanfi, p. 415.

[496] – De Thou, t. XII, p. 545; Herrera, p. 576; Campana, p. 904.

[497] – Tomasi, p. 23; Spontoni, p. 40.

[498] – Guerrin, p. 174; Dantiscani, p. 122.

[499] – Campana, p. 904.

[500] – Campana, Historia, p. 904; De Thou, t. XII, p. 545.

[501] – Herrera, p. 576; Campana, p. 904; De Thou, t. XII, p. 546.

[502] – De Thou, p. 546.

[503] – Frachetta, p. 23.

[504] – Herrera, p. 576; De Thou, p. 546

[505] – Guerrin, p. 173.

[506] – Campana, p. 904.

[507] – Guerrin, p. 173; Dantiscani, p. 122.

[508] – Guerrin, p. 174; Dantiscani, p. 122.

[509] – Campana, Historia, p. 905.

[510 ] – Ibid.

[511] – De Thou, p. 546; Campana, Historia, p. 905.

[512] – Campana, p. 905.

[513 ] – Ibid. Se deosibise și se vestise atunci în războiul Ungariei generalii șiostașii italieni, mai presus decât toateoștile celorlalte neamuri.

[514] – Tomasi, p. 23; Spontoni, p. 40; Campana, p. 905.

[515] – Walther.

[516] – Guerrin, p. 174; Dantiscani, p. 122.

[517] – De Thou, p. 546. Românii supt Mihai-Voievod Viteazul

[518] – Guerrin, p. 174; Dantiscani, p. 122.

[519] – De Thou, p. 546; Campana, p. 905.

[520] – Campana, p. 905.

[521] – De Thou, p. 546; Campana, p. 905.

[522] – Spontoni, p. 40; Tomasi, p. 23; Campana, p. 905.

[523] – Tomasi, p. 23; Campana.

[524] – De Thou, p. 546; Guerrin, p. 174; Campana, p. 905.

[525] – Campana, p. 905.

[526] – Spontoni, p. 40.

[527] – Guerrin, p. 174; De Thou, p. 546.

[528] – Campana, p. 905; De Thou, p. 546

[529] – Cuerrin, p. 175; Campana, p. 905; Dantiscani, p. 124.

[530] – De Thou, p. 546; Hist. von den Empörungen, p. 78; Guerrin, p. 175;Dantiscani, p. 123; Campana, p. 906.

[531] – Walther; Istvanfi, p. 415.

[532] – Istvanfi, p. 415.

[533] – Guerrin, p. 175; Hist. von den Empörungen, p. 79; Dantiscani, p. 124.

[534] – D’Ambry, p. 823; Dantiscani, p. 124; Hist. von den Empörungen, p. 79;Ortelius, p. 294.

[535] – Istvanfi, p. 415.

[536] – Guerrin, p. 175; Herrera, p. 576; Dantiscani, p. 126; Ortelius, p. 295;Hist. von den Empörungen, p. 79.

[537] – Sacy, t. II, p. 131.

[538] – Spontoni, p. 41.

[539] – Frachetta, p. 23.

[540] – Iacobi Francus; Ortelius, p. 295; Hist. von der Empörungen, p. 79. Alțiiscad numărul tunurilor la 100 și la 80.

[541] – Guerrin, p. 175; D’Ambry, p. 823; Iacobi Francus, p. 44; Hist. von den Empörungen, p. 79; Dantiscani,p. 124.

[542] – Tomasi, p. 23.

[543] – Istvanfi, p. 415, se exprimă în aceste cuvinte asupra lui Sinan: „Astfel Sinan, care înlăuntru și dinafarăniciodată nu-și plecase capul, a căruitrufie și zădărnicie desprețuia pe toțiceilalți, care, mândru de puterile sale,nesocotea pe ale celorlalți și gândea cătot trebuie a sluji caprițiilor și ambițieisale, izgonit din Țara Românească peste Dunăre, fu cu dreptate pedepsit decutezarea și nesocotința sa; și Giurgiu,această cetate atât de tare, care de maimulte veacuri ținea de turci, fu luatînaintea ochilor săi de un cap nou șide niște oștiri adunate în pripă. Armata lui, zdrobită în cea mai mare parte,lipsită de toate bagajurile sale, se îndreptă spre Constantinopol, printr-o retragere ce semăna mult la fugă, în trupuri deosibite și pițin numeroase.”

[544] – Tomasi, p. 23.

[545] – Istvanfi, p. 415; Frachetta.

[546] – A cita textul original în notă aci. ă„Sinano Soldato agguerito e inveccehiato nell’armi non hebe assai di constanza per tollerare il disastro; e assuefattoalle vittorie, pareagli, che la fortuna vallesse, nell’eta sud decrepita abbandonarlo de suoi favori” — Sagredo, p. 496,î

[547] – Guerrin, p. 174; Seadedin; Naima; Dantiscani, p. 123; Hist. von denEmpörungen, p. 79.

[548] – Seadedin.

[549] – Istvanfi, p. 415.

[550] – Seadedin.

[551] – Seadedin.

[552] – Sagredo, p. 726.

[553] – Hammer, t. II, p. 281.

[554] – Sagredo, p. 726.

[555] – Selaniki; Hammer, t. II, p. 281.

[556] – Spontoni, p. 44.

[557 ] – Ibid.

[558] – Tomasi, p. 24; Guerrin, p. 176.

[559] – Spontoni, p. 44.

[560] – Guerrin, p. 176; Dantiscani, p. 125.

[561] – Iacobini; Istvanfi, p. 416; De Thou, p. 546, Walther; Tomasi, p. 24;Guerrin, p. 176.

[56 2] – D’Ambry, p. 824; De Thou, p. 547.

[563] – Spontoni, p. 41.

[564] – Guerrin, p. 184.

[565] – Walther; Montreux, p. 579.

[566] – Walther; Istvanfi, p. 416.

[587] – Walther; Cronica română, în Magazin, t. IV, p. 284.

[568] – Walther.

[569] – Istvanfi, p. 416.

[570] – Istvanfi, p. 416.

[571] – Guerrin, p. 183; Montreux, p. 585.

[572] – Ortelius, p. 285; Montreux, p. 583.

[573] – Montreux, p. 583.

[574] – D’Ossat, t. I, p. 226; Spontoni, p. 14.

[575] – Guerrin, p. 185; Dantiscani, p. 136.

[576] – Vezi Frachetta, Tarducci și ații.

[577] – Montreux, p. 587; Hist. von den Empörungen, p. 80.

[578] – Cronica română, în Magazin, t. I, p. 233.

[579 ] – Ibid. Istoría tŇV BgacíaV , p. 266.

[580] – Fotino, t. II, p. 128.

[581] – Stavrinos: Kaě stň BidÔnh dibhe m t óshn parrhsía Eet t ňn eposcĚnhseu, «lh Ő Boulgar ía; Cronica rcmână, în Magazin, t. I, p. 234.

[582 ] – „Stella loro orientale” (Spontoni, p. 171). CARTEA III

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Rom%C3%A2nii_supt_Mihai-Voievod_Viteazul:_C%C4%83lug%C4%83renii#II