Nicolae Bălcescu și Alecu Russo. Bicentenar

*Articol apărut în revista „Scrisul Românesc”, Nr. 9 / 2019

„Pașoptismul este o ideologie culturală care s-a manifestat între 1830 și 1860, având ca punct culminant Revoluția de la 1848. Epoca pașoptistă marchează începutul literaturii române moderne și se caracterizează prin coexistența mai multor curente literare (preromantismul, romantismul, clasicismul, realismul incipient). Revista „Dacia literară”, apărută la Iași în anul 1840, sub îndrumarea lui Mihail Kogălniceanu, impune un program substanțial pentru crearea literaturii naționale”.

Nicolae Bălcescu și Alecu Russo s-au născut în același an, 1819 (Nicolae Bălcescu, în data de 29 iunie, iar Alecu Russo, în 17 martie), au avut o dublă vocație, revoluționară și literară, precum și o viață similară ca durată (Bălcescu a trăit 33 de ani, iar Russo, 39). Cei doi s-au cunoscut la 21 mai 1845, la Mânjina, moșia lui Costache Negri. Frumusețea locului i-a inspirat lui Russo ideea poemului Cântarea României, poem care figura în manualele școlare (înainte de 1989) și al cărui titlu a pecetluit o manifestare festivistă de tip comunist. Publicat în 1850, în revista „România viitoare” de la Paris, poemul Cântarea României, promovat ulterior și în țară, a influențat mai mulți scriitori, precum Calistrat Hogaș, Mihail Sadoveanu, Al. Vlahuță, Gabriel Cheroiu.

Motoul, preluat dintr-o Cronică moldovenească, definește coordonatele (istorice și religioase) ale volumului: „Dacă dușmanul vostru va cere legăminte rușinoase de la voi, atuncea mai bine muriți prin sabia lui, decât să fiți privitori împilării și ticăloșiei țării voastre. Domnul părinților voștri însă se va îndura de lacrimile slugilor sale și va ridica dintre voi pe cineva, care va așeza iarăși pe urmașii voștri în volnicia și puterea de mai înainte”. Revăzut astăzi, poemul amintește de invocațiile barzilor latini, adresate divinităților binefăcătoare, precum Venus: „Verzi sunt dealurile tale, frumoase pădurile și dumbrăvile spânzurate de coastele dealurilor, limpede și senin cerul tău; munții se înalță trufași în văzduh; râurile, ca brâie pestrițe, ocolesc câmpurile; nopțile tale încântă auzul, ziua farmecă văzutul… Pentru ce zâmbetul tău e așa de amar, mândra mea țară?”.

În viziunea lui Russo (pe când se afla în surghiun, la Soveja, el a descoperit balada populară Miorița), există două impedimente pentru ca prezentul pe care-l trăiește să devină luminos: divinitatea care a ocrotit pe acei înaintași destoinici încă nu este impresionată de suferința pe care țara, personificată într-o femeie, o exprimă, deși mai mult de atât, sugerează autorul, nimeni nu poate îndura: „Neamurile auziră țipătul chinuirii tale; pământul se mișcă. Dumnezeu numai să nu-l fi auzit?”; apoi, la fel ca în Biblie, este așteptat acel personaj providențial, capabil să conducă: „Răzbunătorul prevestit nu s-a născut oare?”. Prezentul invocat are aspect cosmogonic.

Tabloul naturii este compus într-o manieră directă, subliniindu-se justețea stăpânirii teritoriului național de către români: „Dunărea bătrână, biruită de părinții tăi, îți sărută poala și îți aduce avuții din ținuturile de unde soarele răsare și de unde soarele apune; vulturul din văzduh caută la tine ca la pământul său de naștere; râurile cele frumoase și spumegoase, pâraiele cele repezi și sălbatice caută neîncetat lauda ta”. Atractivă este alternanța planurilor depărtat și intim, ca într-un film actual, regizat de cineva înzestrat cu acuitate vizuală: „Orașele se întemeiază și se înfrumusețează din nou… oamenii cresc în îndestulare și se înmulțesc ca nisipul mării… pământul se acoperă cu holde aurite… volnicia domnește ca mai înainte, dar nu acea volnicie pruncă, floare plăpândă a pustietății, ci slobozenia cea bărbată și luminoasă, sau puternică și cu rădăcina țeapănă și adânc înfiptă în pământ… sabia, acum nefolositoare, a războinicului stă în coliba sa spânzurată… femeile zâmbesc dulce la pruncii lor… chipul zbârcit al bătrânilor se întinde de bucurie… pacea aduce legea care chizășuiește”.

Pe un spațiu scurt, este înfățișată istoria lumii (probabil cum se va fi desfășurat în mod real), așa cum nu este surprinsă în vreo lucrare de specialitate: „În vremea veche… de demult, demult… cerul era limpede… soarele strălucea ca un fecior tânăr… câmpii frumoase, împrejurate de munți verzi, se întindeau mai mult decât putea prinde ochiul… păduri tinere umbreau dealurile… turmele s-auzeau mugind de departe… și armăsarii nechezau, jucându-se prin rariște… pe o pajiște verde slobozenia, copilă bălăioară cu cosițe lungi și aurite, se juca cu un arc destins. Ferice de oamenii din câmpie, ferice de cei de la munte!.. Era vremea atuncea, când tot omul trăia fără stăpân și umbla mândru, fără să-și plece capul la alt om; când umbra văilor, pământul și aerul cerului erau deschiși tuturora; iar viața se trecea lină ca un vis; și când ajungeau pe om nevoile bătrâneților și moartea, el se ducea, zicând: „mi-am trăit zilele”, și era sigur că viața lui se va prelungi în copiii și moștenirea lui”.

Alecu Russo a evocat figuri istorice, precum Decebal sau Ștefan cel Mare. Nicolae Bălcescu are meritul de a fi readus în atenție faptele de arme ale lui Mihai Viteazul, în lucrarea Românii supt Mihai-Voievod Viteazul.

Nicolae Bălcescu își începe această operă de la ideea că istoria stă sub semnul providenței:„omenirea a intrat în calea care o duce gradat către perfecția sa, către absolut, către nemărginit, către Dumnezeu. Care oare va fi rezultatul final al acestei căi? Această mișcare de perfecție va avea oare un termen? Misia istoriei este a ne arăta, a ne demonstra această transformație continuă, mișcare progresivă a omenirei, această dezvoltare a simtimentului și a minții omenești, supt toate formele dinlăuntru și dinafară, în timp și în spațiu. Supt ochiul providenții și după legile și către ținta hotărâtă de dânsa mai înainte, omenirea înaintează în evoluțiile sale istorice”. Ideea a fost preluată de la „învățatul istoric Cantù” (pe care îl citează în Introducere), care afirma: „Marșul general al omenirei în căile ce providența pregătește, aduce acele minunate reînnoiri ce se fac pe pământ și scot binele din rău“.

Din punct de vedere literar, principala abilitate a lui Nicolae Bălcescu este aceea de a crea personaje. De exemplu, Murad al III-lea (care este și primul personaj istoric ce apare în lucrare) este prezentat cu stările fizice și morale, probabil avute de fiecare individ în împrejurări asemănătoare: „spaima și groaza ce cuprinsese tabara și ținuturile de margine, ale împarăției turcești intrară și în Constantinopol și pătrunseră până și în seraiul unde trăia trai desfătat și fără grijă desfrânatul sultan Murad III. Vaietele și cârtirile poporului, demoralizarea ostașilor, a ienicerilor chiar, carii nu mai vroiau a merge la război supt pricinuire că nu li se plătesc lefile, îl înfioră de frică și îl sili a se gândi și la trebile împărăției sale. Vistieria fiind sleită cu totul, el fu silit a lua din casa sa bani spre a mulțumi oștile ce cârteau cu obrăznicie, făcând adesea și răscoale”.

Motivul erodării alianței dintre Mihai Viteazul și Sigismund Bathory este identificat în mod corect și clar: „Tocmai în minutul când mai cu seamă se cerea încrederea reciprocă și unirea, nesocotitul Bathori, mai mult din zădărnicie, aprinse torța acum stinsă a vechilor uri naționale. Proiectele lui ambițioase găsiră partizani nu numai în Ardeal, dar încă și în Moldova și Țara Românească”. Față de trădări, în general atitudinea voievodului român este aceasta (le cunoaște, dar face unele compromisuri în baza interesului național): „Tocmai se gătea Mihai-Vodă de a se apăra împotriva năvălirei cu care îl amenința vezirul Ferhat-Pașa, când prinse veste de întâmplările din Moldova și de cugetele ambițioase ale lui Bathori asupra țării și domniei sale. Dintru-întăi el nesocoti acele proiecte ale unui aliat trădător și călcător de jurământ și declară că își va apăra cu puterea drepturile, de se va atinge cineva de dânsele. Dar stolul oștirilor turcești acum se pornise spre țară și, în acea primejdie, Mihai simți nu numai că nu putea intra în luptă cu Sigismund Bathori, dar încă că avea trebuință de ajutorul lui”.

Talentul descriptiv al autorului este evident în prezentarea Transilvaniei. Criticul Dan Cristea consideră că „descrierea țării Ardealului făcută de Bălcescu rămâne ca una dintre cele mai frumoase și curate pagini scrise în limba română”. Metafora „gura de rai” din balada Miorița își regăsește în acest fragment explicitarea oportună: „Pe culmea cea mai naltă a munților Carpați se întinde o țară mândră și binecuvântată între toate țările semănate de Domnul pre pământ. (…). Oriîncotro te-i uita, vezi colori felurite ca un întins curcubeu, și tabloul cel mai încântător farmecă vederea. Stânci prăpăstioase, munți uriași, a căror vârfuri mângâie norii, păduri întunecoase, lunci înverzite, livezi mirositoare, văi răcoroase, gârle a căror limpede apă lin curge printre câmpiile înflorite, pâraie repezi, care mugind groaznic se prăvălesc în cataracte printre acele amenințătoare stânci de piatră, care plac vederii și o spăimântează totdeodată. Apoi, în tot locul, dai de râuri mari, cu nume armonioase, a căror unde port aurul. În pântecele acestor munți zac comorile minerale cele mai bogate și mai felurite din Europa: sarea, fierul, argintul, arama, plumbul, mercurul, zincul, antimoniul, arsenicul, cobaltul, tuteaua, teluriul și, în sfârșit, metalul cel mai îmbelșugat decât toate, aurul, pe care îl vezi strălucind până și prin noroiul drumurilor. Astfel este țara Ardealului”.

Operele scrise de Nicolae Bălcescu și Alecu Russo se pot citi astăzi, iar sentimentul de relaxare, trăit de lectori, este propriu artei scrisului.