https://blog.revistaderecenzii.com

Trad. Șt. O. Iosif

Cum vine oare apa la Lodora?
Odrasla într-o bună zi îmi cere
Să-i povestesc. Eu, vrînd să-i fac plăcere,
Numaidecît s-alătură și sora,
Și-o altă surioară mai veni.
Și mare fu dorința tuturora
Și toți voiau cu orice preț a ști
Cum se coboară apa la Lodora,
În furia și măreția ei,
Așa precum o mai văzuse ei.
Deci, nu mă las nici eu prea mult rugat,
Căci, îndrăgit al rimelor sonore,
Sunt și al lor, în anumite ore,
Și-al regelui poet laureat.

https://blog.revistaderecenzii.com

XXVIII

Spre prânz norii se împrăștiară și soarele începu să usuce pământul. Mama și copiii stătură singuri la masă, singuri în această zi; Moromete se întoarse târziu, la miezul nopții. Din locul unde se dusese să se laude se întorcea murdar de noroi pe genunchi și pe coate; de asemenea palmele îi erau murdare: căzuse și se sprijinise în ele. La ochi avea ceva; își tot ducea pumnul murdar și-și freca gemând pleoapele; frecându-le astfel, orbitele i se căptușiseră cu nisip și pământ și încerca zadarnic si se curețe. Stătea pe pat și gemea, mama încerca să-i șteargă ochii cu un șervet curat, dar el i-l smulgea, frământa în palme pânza murdărind-o cu totul de noroi, pentru ca după aceea să o ducă la ochi și să se apuce să-și curețe iarăși pleoapele de nisip. Niculae îi trase bocancii din picioare, fetele îi dădură în cele din urmă apă caldă să se spele și omul dormi buștean până a doua zi aproape de prânz.

https://blog.revistaderecenzii.com

— Dar cu, oare nu mi-ain jertfit onoarea
pentru tine?
— La tine templul e mai plin de zei, poate
prea mulţi…
£ — Dar tu m’ai momit întâi — căci dacă nu
cădeam la început, poate rămâneam castă…
— „Poate” acela e tare vinovat în lumea
asta…

https://blog.revistaderecenzii.com

Noapte, nici un licărit;
Iar veghez ca-ntr-o pustie;
Picură monotonie
Ornicul neobosit.
Şoapta Parcelor vrăjeşte,
Viaţa fuge şoriceşte:
Prin unghere a foşnit…
Somnul nopţii e trudit,
Şi urâtul greu m-apasă…
Ce urziţi în miez de noapte,
Obsedante, triste şoapte?
E mustrarea neînţeleasă,
Glasul zilei ce s-a dus?
Prorocind, ce oare-aţi spus?
M-aţi chemat? Cum să vă-ncheg,
Tâlcul să vi-l înţeleg?…

https://blog.revistaderecenzii.com

Am avut o vizită simandicoasă: d-ra Lidia Miras. A coborât până la vila noastră improvizată. Toată lumea de pe aici o consideră drept boieroaica docurilor. A fost foarte bogată și a sărăcit din cauza războiului, dar stima locuitorilor i-a rămas intactă și teama să nu o supere. Acum locuiește într-o casă modestă, lipită de moara ce stă la mijlocul drumului între Cavarna și port. Moară umilă, învârtindu-se ziua și noaptea și încercând să salveze ceva din averea pierdută. În fața casei, o mică grădină cu o sumedenie de stupi de albine, ceea ce ne face să înconjurăm drumul când trecem pe acolo ca să nu ne înțepe vreuna din viespele ce roiesc. Bineînțeles, m-me Pitpalac o cunoaște. Chiar sunt „prietene foarte bune”, pretindea ea. Și dacă cer vreo relație asupra domnișoarei, îmi spune: „Este o persoană foarte distinsă”. La atâta se mărginește caracterizarea pe care mi-o dă m-me Pitpalac, și poate că are dreptate, căci d-ra Lidia trăiește foarte retrasă și n-am izbudt s-o vedem decât o singură dată în tot timpul șederii noastre la Cavarna-Port. La fel, când treci des pe lângă palatul unui rege: vezi pe soldați făcând exerciții, dar pe rege niciodată, ca și cum el n-ar avea nevoie să se plimbe puțin în grădina lui. Lidia apare pentru toți foarte politicoasă, căci e bine-crescută și distantă. Poate o ține ascunsă pierderea banilor care o umilește, sau firea ei melancolică o oprește de a se amesteca printre oameni. Poate că, orgolioasă, grecoaică veritabilă, nu vrea să-și piardă prestigiul de prințesă îndepărtată.