https://blog.revistaderecenzii.com

Cetatea lui Dumnezeu 

Dumnezeu a avut grijă, 
de la început, 
să adăpostească bunurile care-l bucură pe El, 
într-o cetate, căreia i-a pus sigiliu viu la poartă -   vocea Lui, 
care, in fața hoțului, rostea să stea deoparte, 
pentru că nu are voie, decât prin credință, 
să pătrundă acolo, dar, vai! când am încercat și eu, 
după îndelungi rugăciuni și post, 
mi-a pus un străjer mâna în piept: I-auzi, că nu am voie!
Un rând în plus la rugăciuni îmi mai trebuia... 
Nu m-am mai întors în colibă, mi-a fost greu. 
Am preferat să pătrund prin vicleșug, precum Ulysses.
-Hei, Tu, Dumnezeu! Mă retrag de îndată... 
Am mințit,  
fără să fi știut că vorbele mă vor da îndărăt mulți pași, 
față de poarta mirajului stelar.
M-am trezit, împins de-o forță mută, într-un gol întunecat, 
dar în minte, aveam strălucirea cetății de care m-am depărtat.
Minciuna pe care o rostisem instantaneu 
(fiind spontană, nu recunosc să-mi fi aparținut), 
după imboldul căpătat, în urma stopării brutale, 
mi-a dat brânci într-un loc fără soare - bănuiam 
că nu aveam să mai văd răsăritul, 
dar am socotit că sunt în vecinătatea apusului cald de vară, 
lângă templu... M-am încurajat!
O sclipire de înger în cosmosul unde păream a fi - aripa 
i-a strălucit cât o albină – 
mi-a adus aminte de ceea ce mai aspiram să obțin: aur! 
Ori, să-mi fie iertat, 
râvna aceasta era înspre un păcat, al lăcomiei, 
de aceea m-am trezit propulsat la o distanță mai mare decât m-aș fi așteptat
față de cetatea lui Dumnezeu, de care mă apropiasem, întrucâtva.

Și-am luat-o de la capăt...
Mi-am cerut traiul obișnuit înapoi și mi-a fost dat, 
cum muncitorilor, masa, de către omul care i-a angajat. 
Prin sărutarea icoanelor, am început să mă ridic.
Între timp, 
cât a durat să mă adun, 
mai furam cu ochii lumina, pe înserat, 
din geamul caselor de la drum, 
am purtat trofee în suflet, 
precum umbra femeii trecând prin fața lumânării.
Când iar m-am prezentat la cetatea cu daruri, 
mi s-a reproșat că am fost tentat să mor din dragoste, 
de-a dreptul.







Bogăție 


Am strâns toate imaginile de pe lângă mine, în creier, 
ca într-o cutie, 
astfel încât nici măcar un strop din câte poate oglinda reflecta 
nu mai am energia de a-l susține în inimă 
și-n ochii mei atotcuprinzători,
însă rămâne setea de toate pe care nu le văd și aș vrea, 
care lucește în ființă mai puternic decât soarele 
pe care ni l-ai dat pe boltă drept reper de foc fără zăbavă 
și de inimă vie care nu seacă niciodată - aceasta mă mistuie...

Înzorzonat de lacăte și chei, 
ai mai umblat, Doamne, prin zare, ca Făt-Frumos. 
Când te gândeai la ce simți despre lume, 
întorcându-ți privirea spre Tine, 
spre miezul de energie care te ține viu în timp, 
de la Facere încoace, 
am mers la vrăjitoare, 
pentru a descânta acele chei - să-ti cadă în nisipul fierbinte 
al deșertului 
(prin care ți-ai trimis cândva 
și fiul să dea răspuns la toate ispitele). Te mai odihnești, uneori,  
legând cămila de răcoarea oazei, ca un beduin. 
De-ar fi reușit descântecul, 
ai fi rămas deschis încercărilor mele 
de a te cunoaște pe Tine, 
cel care pe Adam l-ai plămădit, 
cu palma adunând pulberea plimbată de vânt.