https://blog.revistaderecenzii.com/

Satul Arșițeni e așezat într-o văgăună; casele lui mărunțele și albe, ghemuite una-ntr-alta, se văd, de pe muchile dealurilor dimprejur, ca niște ouă într-un cuibar. Pământul Arșițenilor e nisipos și sterp; iarba crește atât de rară, încât, în loc să îndulcească vederea, pătează, ca o pecingine, fața galbenă a locului. Doi-trei copaci se înalță, istoviți, cu crengile rare, cu frunzele străvezii, care aștern pe jos, vara în amiază, o umbră destrămată, ce mărește și mai mult setea de răcoare.

Dar, ca lucru de neînțeles, ca o minune, se ridică pe dealul lutos și sterp dinspre răsărit un nuc strașnic, bătrân, de câteva sute de ani, copac lacom, care suge parcă tot sucul locului dimprejur prin miile de rădăcini ale căror vițe nu mai încap sub pământ și ies, să atârne despletite, ca niște cozi, afară. Din trunchiul gros să nu-l cuprindă trei oameni, muncit, întors și încremenit ca într-un spasm, se desfac două ramuri vânjoase, ce merg, încleștate ca niște brațe, până sus, apoi deodată se izbesc una pe alta în lături, împroșcând fiecare sute și mii de crengi ce se unesc într-un frunziș negru, cărnos, ca un aluat de fiere. Și până departe se împrăștie mirosul amar al frunzelor, miros ce amețește pe cutezătorul adăpostit la umbra ce acoperă, ca un veșmânt negru, întreaga coastă de deal.

Arșițenii îl privesc cu jind, dar și cu un fel de frică, frica pe care lucrurile neînțelese o aruncă în sufletele slabe. Copacului îi zic toți, din vechi, Nucul lui Odobac, fiindcă e pe partea de loc a Odobăceștilor, niște răzeși avuți, stăpânitori din tată-n fiu prin părțile acestea. Multe vorbe ciudate umblă pe socoteala nucului, dar una e mai cunoscută decât toate: se spune că un bunic al bunicului lui Toader Odobac de astăzi purtase judecăți, tocmai pentru bucata de pământ ce-o stăpânesc și acum, cu unul Cârlibaba, un zgârcit putred de bogat, care nici nu știa de rostul avuțiilor lui. Acesta nu făcea alta decât să se ciondănească mereu cu oamenii și să le mănânce, când putea, din părți. Așa, cu Odobac, la urma urmei, i s-a împlinit. Că, din una-n alta, au hotărât ca hotarul să le fie un nuc, nucul acesta, care pe atunci să fi fost copac de un an, crescut în vale, la poalele dealului dinspre răsărit. Dar, peste noapte, Odobac voinicul se gândește ce se gândește, se scoală, se duce la nuc, îl apucă bărbătește de trunchi, îl smulge cu rădăcini cu tot și se suie de-l înfige drept în creștetul dealului. S-o fi mirat el Cârlibaba, Dumnezeu știe, dar prin minte n-a putut să-i treacă vreodată că aceea îi treabă de om. Copacul s-a prins, și hotarul a rămas acolo. Așa le merge vorba Odobăceștilor că-s viță de uriași. Și-n adevăr că cine-l vede pe Toader Odobac, pe moșneagul și pe nepotu-său, pe Mitru Odobac, cel mai tânăr și cel din urmă coborâtor din neamul lor, înțelege pentru ce de vorba lor ascultau până mai deunăzi patru sate: Arșițenii, Moghileștii, Benza și Cotruții.

Toader Odobac să fi trecut suta, după cât de multe ține el minte. E un moșneag înalt, spătos și uscat ca un schivnic; privește ascuțit, vorbește limpede și calcă apăsat. Când se oprește să se uite la om, își îndreaptă șalele, care trosnesc ca un vreasc. Toader avusese un frate, pe Gheorghe, mort, cu vreo cincisprezece ani în urmă, în pădurea Benzei; s-a prăvălit un stejar peste dânsul, se-ncordase voinicul în picioare, se măsurase o clipă cu copacul, dar la urmă se prăbușise jos, rămânând mort, cu trunchiul stejarului în brațe, ca într-o luptă. Pe urma lui rămăsese băiatul, Mitru Odobac, om ca de vreo douăzeci și cinci de ani, nalt și spătos, ca și moșu-său Toader, vânjos și uscat, ca și dânsul, numai cu obrazul mai rumen și cu pletele negre. Trăia la un loc cu moșneagul, care-i ținuse loc de tată și din al căruia cuvânt nu ieșise.

Numai de la o bucată de vreme moșneagului i se păru că băietanul nu-și prea vedea de treburile lui. Că fusese vorba să se ducă până în Cotruți, să taie un preț pentru niște stuh cu un om de acolo, și nu se dusese. Că trebuise să meargă până la reședință, cu livretul de oaste, și uitase. Și câte și mai câte, până când, într-o bună zi, moșneagul îl luă din scurt:

— Mitrule, ție nu ți-s boii acasă.

Dar băietanul făcu pe prostul:

— Nu, îs la câmp, în Moghileni.

— Haide-haide!

Numai atâta își spusese unul altuia. Dar prin sat se ziceau mai multe. Și ce vorbeau oamenii veni și până la urechea lui Toader Odobac, căci întâlni pe Stoica, primarul, și-l opri în drum:

— Bună, moș Toader.

— Bună, primarule.

— Și cu noroc, ai? Da se poate să nu ne spuneți și nouă, măcar mie, că-s bătrân și știu multe și-am văzut de toate?

— Ce, primarule?

— Păi nu ia Mitru pe Ruja lui Cazacu din Moghileni?

— Cum?

— Pe Ruja.

— Ruja?

— Iacă!

Și Stoica, rotofei și îndesat, rămase locului, cu gura căscată în fața privirilor crunte ale moșneagului.

— Cine ți-a spus?

Primarul înghiți o dată, ca și când i s-ar fi uscat gâtlejul.

— Na, toți: popa din Moghileni, A Fărămiței din Benza, ieri, când o venit cu cânepa la baba lui Farcaș. Și… el… Mitru chiar.

— Când?

— Acuma… acușica… e la primărie, vorbește cu niște flăcăi.

Moșneagul își stăpâni furia și răspunse:

— Așa ceva știu și eu; da vezi că nu-i îngăduisem să facă vorbă. Apăi om vedea noi. Cu bine.

Și Toader Odobac își îndreptă o dată șalele și porni.

Nu găsi pe Mitru la primărie și se întoarse dintr-o întinsoare acasă. Mitru sta în mijlocul ogrăzii și cioplea un leaț la un gard. Bătrânul se duse de-a dreptul la el:

— Mi-ai poruncit coliva?

— Ce colivă, moșule?

— Mi-ai luat măsură de sicriu?

— Ce sicriu, moșule?

— Mi-ai săpat groapa, sub nuc, unde ți-am zis să mă îngropi?

— Ce-i asta, moșule?

— Nu? Hai, grăiește, nu?

— Nu.

— Atunci de ce să știe alții înaintea mea, care ți-am fost ca tată, că vrei să iei pe Ruja de nevastă?

— Moșule!

— Din patru sate, pe Ruja ai găsit-o? Pe Ruja tâlharului de Cazacu, pe fata celuia care o furat caii lui tat-tău, de era să-l spânzure colo, de nuc?

Băietanul se-ndreptă o dată și vorbi răspicat:

— De asta nu ți-am spus, că știam că n-o să vrei; da fata-i bună, moșule, și vreau să mi-o fac nevastă.

— Ba nu!

— Ba da!

Moșneagul ridică palma dreaptă și-l lovi peste obraz cu atâta putere, că Mitru se clătină; dar băietanul se înălță parcă, își înghiți lacrimile și răspunse uscat:

— Ba da!

Atunci moșneagul îl lovi și cu stânga, și palma răsună sec. Băietanul se clătină din nou, își încleștă degetele pe stinghia ce-o ținea în mână; și, înțepenindu-se în picioare, spuse iarăși:

— Ba da!

Atunci loviturile moșneagului înfuriat curseră ploaie; la urmă, gâfâind, îl lăsă și-i zise:

— Acum du-te și te -nsoară cu Ruja.

— Mă duc.

Mitru își șterse lacrimile cu mâneca, își suflă nasul, aruncă leațul și ieși pe poartă.

Toader se învârti prin casă, prin ogradă, apoi porni și el; o luă spre Moghileni. Satul nu era cine știe ce departe. Moșneagul era deprins cu drumul acesta. Cum ieși din văgăuna Arșițenilor și mai merse puțin încolo, pământul parcă se schimba: încetul cu încetul, câmpul se îmbrăca, imașurile începeau să-și desfacă lăvicerele până departe, încolo, spre Cotruți. Și mergând așa, gândurile bătrânului se adunau și se risipeau, parcă se luptau între ele; multe-multe îi mai veneau în minte. Și dintre toate, faptul că nepotu-său îl nesocotise i se înfipse ca un cui în minte. Și asta din ce pricină, din pricina unei femei!

Femeile din ziua de azi nu se asemănau cu celelalte, și tocmai pentru asta el nici nu se însurase; dar la ce folos, când Mitru se lăsase ademenit de Ruja? Și ce fată; tată-său un hoț de cai, ba se spunea că și Ruja îi ajută, că trece și ea, noaptea, Prutul înot, când apele-s mari, și duce cai dincolo, în țara rusească. Cu gândurile acestea, Toader Odobac dumecă drumul și, fără de veste, se trezi în imașul Moghilenilor. Cum își aruncă privirile încolo, deodată îi răsări înainte o herghelie cu cai mărunți, și-n mijlocul ei, călare bărbătește pe un sur, Ruja lui Cazacu. Odobac o luă într-acolo, dar fata lovi cu picioarele în cal și-i ieși în față, apoi, când se apropie de tot, smunci căpăstrul calului și-l opri scurt. Moșneagul își infipse privirile în fața ei. Ruja era voinică, smeadă, cu obrazul rotund, cu părul, ochii și sprâncenele negre, ca pământul cel bun. Cozile, lăsate pe spate, se îndoiau pe oblâncul șeii, așa erau de lungi. Gura cu buzele cărnoase, umede și roșii ca miezul piersicei pietroase; printre ele scăpa un zâmbet, care arăta albul dinților ca pe o rază de lumină ce țâșnea din mijlocul feței smolite. Sub cămașa strânsă bine pe trup, țâțele i se ridicau, repede, în răsuflet, ca două păsări ce se zbăteau în sân. Moșneagul clipi din ochi, tulburat, dar își căpătă repede stăpânirea de sine și-i vorbi de-a dreptul:

— Ce-am auzit, Rujo? Vrei să-mi fii noră!

— Da dumneata nu vrei?

— Eu te-ntreb pe tine.

— Întreabă-ți pe Mitru.

— Înaintea lui Mitru, eu trebuie să știu.

— Zău!

— Așa.

Ruja ridică mâna și dezmierdă pe bătrân cu cele câteva frunze rămase în vârful crengii cu care-și îndemna calul:

— Moșule!

Dar Toader îi apucă creanga și, smulgându-i-o, zise înfuriat:

— El și-a luat plata, o să ți-o iai și tu.

Și ridică mâna, dar Ruja strânse pulpele și porni surul să deie peste moșneag. Odobac îl prinse de funie, îl opri și rămaseră așa, încordați, bătrânul măsurându-se din priviri cu fata.

În cele din urmă Ruja începu să râdă, îi apucă mâna și zise hohotind:

— Lasă, moșule, nu struni așa gura murgului, că i-o sângera… și-i cal de furat.

Pe urmă sări jos, dădu calului o palmă, și surul își luă vânt spre herghelie, iar fata luă mâna moșneagului.

— Lasă, mai bine odihnește-o, că o să ai ce struni mai târziu.

Toader Odobac se uită iar în ochii negri ai fetei; inima i se înmuia și i se împietrea pe rând.

— Fată hăi, păzește-te… Ia-l pe Mitru, dar să știi că o să ai cu mine de-a face. Sub papucul tău numai colbul drumului să rămâie, nu și sufletul băiatului. M-auzi tu?

Fata se uită și îi vorbi peste umăr:

— Tu ce zici, Mitrule?

Bătrânul se-ntoarse; la spatele lui, băietanul sta întunecat. Moșneagul le spuse la amândoi:

— În calea voastră n-o să mă pun eu; că ar fi degeaba; ce-i scris e scris! Am vrut numai să văd cât prețuiți fiecare-n parte. Da cât m-o ajuta luminile ochilor, din ochii mei n-o să scăpați.

Moșneagul îi lăsă și porni înapoi. Se însera, imașurile răscoapte de căldura zilei parcă răsuflau, ușurate, mireasma ierbii păscute. Și cum ridică ochii, bătrânul zări departe, încolo, uriaș, întunecat pe bolta rumenă a cerului, nucul de pe creștetul dealului. Toader puse mâinile la ochi să-l privească bine și i se păru că, de acolo de unde era, copacul îl învinuia că fusese prea slab.

Îi venea parcă să se întoarcă înapoi, să smulgă pe băietan de lângă sânul femeii celeia; se oprea o clipă, apoi, deodată, îi răsărea în fața ochilor chipul întunecat, cu raza de lumină a dinților fetei, cu cele două ridicături ale sânilor, care poate aveau să hrănească suflete deosebite de cele ale Odobăceștilor. Și plecă la drum, muncit de gânduri. De ce adică bietul om nu poate înfrunta și dânsul împrejurările, cum le înfruntase nucul întunecat din zare? De ce nu putea călca și el vremile, cum le călcase dânsul? De ce nu se umplea și trupul lui, în fiecare an, cu suc nou și puternic de viață, cum se revărsa în fiece primăvară din trunchiul până în cea mai mică frunzișoară a copacului celuia?

Pe măsură ce mergea, nucul se deslușea și mai bine pe fundul cerului. Razele amurgului înroșeau lutul dealului, deasupra căruia frunzișul negru stătea neclintit, ca o grămadă de mangal. Toader Odobac se gândea că numai copacul acesta îl cunoștea bine, că de copil se deprinsese să-l vadă, să stea vara sub frunzișul lui, sub care alții amețeau, și că de pe vremea aceea numai el, numai nucul rămăsese. Nici nu băgase de seamă câtă viață se scursese, câți oameni se duseseră, ce lume nouă se ridicase. Până și sângele lor, până și Mitru era un alt Odobac, ce semăna numai la trup și la chip cu cei dinaintea lui, dar cu alt suflet, c-un suflet ascuns și slab.

Se înserase bine când ajunse moșneagul acasă. Pâna pe la miezul nopții Mitru nu se întoarse încă.

Înspre ziuă bătrânul îi auzi pașii în tindă.

Nunta fu pusă la cale de către moșneag și tatăl fetei, și repede se și făcu. În casa Odobăceștilor intrase un suflet nou și străin.

În seara nunții Ruja sărutase mâna moșneagului, apoi, cu zâmbetul ei care scăpa ca o rază de lumină din mijlocul feței negre, îi zise:

— Ei, moșule, s-a făcut și asta.

Și Toader Odobac parcă simți că-n dosul vorbei acesteia se mai ascundea una. Dar tăcu, și când veni și Mitru să-i sărute mâna, Toader îi zise:

— Vezi, Mitrule, să fii bărbat.

Moșneagul se trase în casa lui, căci pe locul lor erau patru perechi de case, și nu se întâlneau decât la mâncare, la amiază și seara, când nu erau duși pe câmp.

Nunta se făcuse pe la începutul lui octombrie, și acuma dădeau în iarnă. Lunile întunecate cu zloată, apoi cele cu ninsoare, însurățeii le petrecură închiși în odăițele lor, ca niște cârtițe în vizuină. Numai venirea primăverii îi dezlipi unul de altul. În ograda lui Odobac începu să se facă multe schimbări, să se dărâme și să se zidească din nou.

Ruja adusese ca zestre trei perechi de cai. Mitru dăduse jos un hambar și făcu pe locul lui un grajd. Bătrânul nu-i zise nimic, numai într-un târziu, după ce tot era gata, la o cină, îl sfătui pe nepotul său:

— Puteai lăsa hambarul și ridica grajdul în altă parte. Caută, Mitrule, ce-ai apucat de la cei bătrâni să păstrezi, că-s lucruri trainice.

Dar Ruja îi apucă repede vorba din gură:

— Eu i-am zis, moșule, că doar hambarul se clătina.

Și râse, râse săltat, așa ca atunci în câmp, când îl mângâiase cu creanga.

Într-o zi Toader se întorcea călare. Ruja îl zărise și-l aștepta în mijlocul ogrăzii, cu mâinile în șolduri:

— Bună ziua, moșule. Iii! da stricat ți-i roibul la picioare… merge încrucișat.

Femeia se apropie de cal, puse mâna pe dârlogi, îl struni de-l opri în loc, apoi își înfipse privirile ca și atunci când Toader îi oprise murgul.

— Știi ce, moșule? Să-ți aduc eu un sur.

— De unde?

— Treaba mea.

Moșneagul dădu calul în lături.

— Femeie, vezi tu nucul cela?

— Ei?

— Să știi că te spânzur de el, cum era să spânzure frate-meu pe tatâne-tău, când oi afla că ai adus cai străini în ograda mea.

— Elei! într-a dumitale, nu, da-ntr-a mea…

Toader Odobac o măsură cu privirea.

— Încearcă.

Și își îmbie calul.

Femeia îi privi pe urmă, murmurând:

— Hm! să mă spânzuri tu de nuc, ghiujule!

Și ochii i se opriră pe copacul uriaș de pe creștetul dealului. De când intrase în casa lui Mitru, niciodată nu suise dealul, să vadă și dânsa nucul. Și gândul o ispiti să facă drumul până la el acuma. Tocmai atunci venea cu carul și Mitru. Ruja îi sări înainte:

— Știi ce, Mitrule? bine c-ai venit. Hai de-om vedea nucul.

— Da ce te-a lovit?

— Uite-așa.

Apoi ajută lui bărbatu-său să dejuge, duse boii în ocol, se opinti bărbătește și vârî carul, singură, sub șopron, și strigă pe bărbatu-său din casă, unde se dusese să se spele.

Ruja și cu Mitru ridicară dealul din greu, picioarele li se afundau până la glezne în lutul galben și puhav. Un miros amar le îmbiba nările pe măsură ce se apropiau de copac. Când ajunseră sus și intrară sub frunziș, îi cuprinse o răcoare de pivniță, întunericul îi înfășură deodată.

Ruja ameți și se rezemă de Mitru.

— Mitrule, hai, că nu mai pot.

Și bărbatul o luă în brațe ca pe un copil, de o scoase iarăși afară, la lumină. Femeia răsuflă prelung, apoi spuse:

— Mitrule, ista-i copac blestemat.

— Ei!

— Ascultă-mă ce-ți spun. Nu vezi cum te doboară mirosul lui?

— E bătrân și-i plin de suc.

Cum coborau amândoi dealul, Ruja se opri fără de veste și zise bărbatu-său:

— Mitrule, moșneagul mi-o spus că o să mă spânzure de nucul ista.

— Când?

— Adineoare.

— Nu te potrivi.

— Ba eu mă potrivesc, Mitrule, eu mă potrivesc. Că și pe tătuța se lăuda tătâne-tău că o să-l spânzure tot acolo.

Peste vreo săptămână, când se sculară de la masă, Ruja trase pe moșneag spre grajd:

— Haide să-ți arăt ceva.

Apoi o luă înainte, fugi spre grajd, se întoarse ca o săgeată călare pe un cal roib, frumos, pe care Toader nu-l mai văzuse, și ieși, vâjâind, pe poartă.

Toader se duse repede în casă, la nepotu-său:

— Mitrule, de unde-i calul?

— Mi l-o dat socru-meu.

Moșneagul se apropie bine și-l privi în ochi.

— E cal de furat, Mitrule. Femeia asta te prăpădește.

— Lasă!

Bătrânul ieși și nu-i mai spuse nimic, dar din ziua aceea nu mai veni la mâncare; își făcea mâncarea singur, și nici de mers, să se ducă în sat, nu mai mergea prin ograda lor. Deschise un pârleaz prin gardul lui și trecea de-a dreptul în uliță.

O schimbare adâncă se petrecu din ziua aceea în sufletul bătrânului. Simțea că un duh rău se coborâse peste casa lor liniștită. Vorba lui nu mai era vorbă, ca altădată. Cu anevoie mai da un sfat, oamenii care aveau nevoie de el îl găseau cu greu, ba, de când se aflase că nu se mai înțelege cu nepotu-său, și puterea asupra celorlalți parcă-i slăbise. Câteodată, când nu avea ce face, moșneagul se suia la deal și sta în întunerecul umbrei umede a nucului. El era deprins cu mirosul greu al frunzișului, care alunga pe alții. Se simțea atât de liniștit sub copacul acesta, care îl primea, ca un altar, sub paza frunzelor lui. Dar Ruja îl urmărea cu ochii de câte ori suia și cobora cărarea. Într-o zi femeia luă pe Mitru de mână și i-l arătă:

— Vezi-l? Alege craca de care să-mi înnoade ștreangul.

Mitru râse și o bătu ușor peste spate. Dar femeia vroia ce vroia:

— Ori m-a spânzura de nuc, ori a fi el stăpân aicea-i totuna.

Chiar atuncea încălecă și porni spre Moghileni. Când se întoarse, seara, și o întrebă Mitru unde fusese, dânsa răspunse liniștită:

— Ia, după niște cârlige de vie.

Peste câteva zile, primarul Stoica și popa Năstase treceau prin dreptul casei Odobăceștilor. Toader tocmai pășea pârleazul; primarul îl văzu.

— Da ce-i, moș Toader?

— Ce-i?

— Văd c-ai deschis pârleaz.

— Ei, păi ce să tot necăjesc pe cei tineri. Da unde vă duceți? Ia, hai, înapoi, să cinstim un pahar de vin.

Toader intră înăuntru, luă cheile, și-n câteva clipe aducea din pivniță o cană de vin profir, de turnă în pahare. Apoi închinară, și câteșitrei dădură vinul de dușcă. Popa Năstase luă cana, mai turnă un rând în pahare, apoi zise în treacăt:

— Mie nu-mi prea vine să cred c-o să se prindă via pe dealul nucului.

Moșneagul se-ndreptă o dată din șale:

— Ce vie?

— Via care vrea s-o sădească nora dumitale; zilele trecute a căutat cârlige prin Moghileni.

Moșneagul rămase dintru-ntâi locului, fără să spuie un cuvânt, apoi se plecă, să-și ascundă fața încruntată, și, tremurând, luă oala și turnă vin. Pe urmă, ca și când și-ar fi răspuns unui gând, zise tare:

— Treaba lor… ia luați.

Și dădu paharul, ca și ceilalți, peste gât. Dar îndată ce rămase singur, un gând crud, de care aproape nu-și dădea bine seama, începea să-i chinuiască mintea. Apoi iarăși se stăpâni, și de data aceasta își zise singur:

— Treaba lor.

Și ieși după treburi. Însă gândul îl lăsa câte o clipă, și iarăși îl înfășura în rețeaua lui de griji. Atuni moșneagul se puse să judece. Și deodată i se făcu lumină în minte. Ca să sădească vie pe deal, avea nevoie de soare, și ca să fie soare, trebuia să taie nucul, care umbrea toată coasta. Aici vroia să vie noră-sa. Un fior trecu prin trupul moșneagului, dar în aceeași vreme simți că toate le putea face femeia, dar pe asta, nu. Atâta cât trăia dânsul, nu. Și fără să mai zăbovească, porni să-l găsească pe Mitru. În locul lui găsi pe Ruja.

Femeia îl zări de departe și-l aștepta în prag, cu mâna streșină deasupra ochilor, că bătea cumplit soarele. Odobac se opri scurt și-o întrebă cu glasul stăpânit:

— Unde-i Mitru?

— Prin sat.

Bătrânul vroi să se-ntoarcă, apoi rămase. Ruja pricepuse numai din privirile lui la ce venise. Îl întrebă:

— Da ce ai cu el, moșule? Spune-mi mie.

Atunci fața uscată a moșneagului se învineți:

— Tu nu știi că dealu-i sterp?

— Care deal?

— A nucului.

— Hm… A nucului… Atunci cum trăiește nucul din stârpiciunea lui?

— Și vrei să sădești vie?

— Vreau.

— Da cu umbra nucului ce-o să faci?

Femeia își ținea mereu mâna streșină, dedesubul ei privirile îi scăpau ca două țâșnituri de păcură, iar printre buzele întredeschise dinții sclipeau într-o rază de lumină.

— Adicătelea cu nucul: umbra e în nuc, moșule, ca sufletul în om. Nu-i omul, nu-i nici sufletul.

— Ce?

— Nu-i nucul, nu-i nici umbra.

— Ce?

— Nici umbra, tătucule.

Bătrânul se cutremură, nu mai văzu nimic în fața ochilor, se repezi, nebun de furie, cu mâna ridicată. Dar Ruja se strecură ca un fulger pe dedesubul brațului și fugi hohotind în ogradă. Bătrânul se-ntoarse după ea, dar în aceeași clipă zări și pe Mitru venind. Se duse, gâfâind, spre dânsul.

— Ce, vroiți să doborâți nucul?

— Cum să-l doborâm?

— Acuma mi-a spus dânsa, nevastă-ta, că îl tăieți… Să sădiți vie.

— Nu te potrivi.

Dar bătrânul ridică în sus capul și-l privi pe Mitru drept.

— Cine s-o atinge măcar de-o frunză din copac, îi sfărm capul ca la o năpârcă! Și moșneagul, scos din minți, răcni de răsunau împrejurimile: Atâta rămăsese neatins pe locul ista, și vreți să-l dați jos… Da nucul e și-al meu. Auzi tu, băiete, nucul e și-al meu! Să nu vă atingeți de el!

Și, clătinând din cap amenințător, Odobac se duse. Mitru intră în casă, dar nu găsi pe Ruja. Atunci ieși iar în ogradă și o strigă. Ruja venea pe poartă, legănată, cu un bujor după ureche, râzând. Când se apropie de Mitru, îl întrebă:

— S-o dus moșul?

Dar bărbatu-său încruntă sprâncenele.

— De ce i-ai spus că tai nucul… despre ce vie îmi tot vorbiți?

— Ce, nu ți-am spus că am și cumpărat cârlige?

— Ei și, trebuie să tai nucul?

— Păi dacă umbrește toată coasta.

Mitru îi dădu din cap:

— Femeie, tacă-ți gura! Te las să faci ce se poate, ce nu, nu!

Femeia se gudură ca un câine bătut:

— Mitrule!

— Nucul o să rămâie acolo, pe coastă, m-auzi tu? E hotarul nostru.

— Mitrule!…

— Auzi tu ce-ți zic?

Atunci Ruja îi bănui:

— Când o spus moșneagul că o să mă spânzure de el, ai tăcut, șiacuma îi iei partea. Tu nu vezi că copacul ista-i blestemat? Nici la umbra lui nu poți sta. Toate dihăniile acolo se aciuiesc; o să vie o molimă odată din stârvurile câinilor care se duc și mor acolo.

Mitru se uită mirat:

— Ce molimă, ce tot vorbești?

Dar femeia urmă, aprinsă:

— Molimă, molimă, că eu am fost de câteva ori, și-am văzut, șiam spus și femeilor din sat…

Dar Mitru îi tăie scurt:

— Ajunge: nucul o să rămâie acolo, pe coastă. Ni-i doar hotar.

Ruja tăcu și se luă cu treaba casei. Trecură câteva zile. Dar în gândul ei toate lucrurile astea se încâlciseră, se înnodaseră, apoi, ca și când niște degete iscusite ar fi prins capătul firului, așa se limpeziră toate și se depănară potolit. Se hotărâse, știa ce are să facă. Nimeni nu-i stătuse ei în cale. Nici santinelele căzăcești de pe malul Prutului. Îi adormea c-o sărutare, când nu putea cu vutcă, și trecea dincoace cu caii. Și un hodorog ca socru-său avea să i se împotrivească?! În ziua când i se desluși bine ce avea să facă, se duse la crâșmarul satului. Nevasta acestuia, femeie bătrână și uscată ca o scândură, căreia îi mergea numele că știe să facă vrăji, se bucură când o văzu, căci Ruja de o bucată de vreme se luase bine cu dânsa.

— Ei! Ruja mătușii. Ce mai faci?

— Rău, mătușă…

— Ei.

— Păi da… Nu mă-mpac cu de-alde socru-meu.

— Cum asta?

Ruja se plecă și-i vorbi ca-n taină:

— Nu-s stăpână la mine în casă… Vreau să fac un șopron, nu, că nu-i loc; vreau să îngrădesc ceva, nu, că nu-i place; vreau acum să sădesc vie, nu, că să nu-i tai nucul.

— Aha, nucu! Păi îi hotar, Rujo!

— Și?… Da alt hotar nu poate pune? Nu vezi că nucu ista-i blestemat? Că alt copac nu mai are ce suge din pământul Arșițenilor, că înghite el totul? Că la umbra lui nu poți sta, că te doboară mirosul lui tare?… Și ce crezi? Hai de-i vedea: acolo, în umbrișul lui, numai stârvuri, toți câinii din sat acolo trag să moară. Și o să vie o molimă…

Femeia crâșmarului duse mâna la obraz:

— Dă, de asta, așa-i… Și pe Ilie Ciobanu tot acolo l-o mâncat lupchii acu trei ierni… Poate că și molima de an vară…

Ruja se plecă și mai aproape:

— Dacă vezi pe Mitru, spune-i și dumneata… și când îi avea nevoie de ceva, de vreun cal… știi… una-i Ruja…

Femeia se schimbă deodată la față, își rânji gura până la urechi:

— Las.

— Spune-i și primăresei, că primarul ține cu moșneagul… și preotesei…

— Las.

Crâșmărița ieși cu ea din casă; pe prispă stăteau câțiva oameni. Unul întrebă:

— Da unde-i Mitru, lele Rujo?

— După treburi și necazuri…

— Necazuri?… Și el are necazuri?…

— Păi da… Cu nucul cela, că toate lighioanele se aciuează acolo, ca-ntr-un țintirim, și am vrea să dăm copacul jos, să sădim vie.

Unul îi luă vorba din gură:

— E-hei, da moș Toader ce zice?

Crâșmărița răspunse acru:

— Păi decât o da vreo molimă, ca an vară, din pricina stârvurilor de pe deal, mai bine om da noi nucul jos.

În seara aceea, Ruja încălecă pe murg și trecu ca o furtună prin sat, spre Moghileni. Se însera, nici nu se ascunsese soarele bine, când sări de pe cal în fața ușii casei lor. Tătâne-său ieși repede din tindă.

— Ei! iacă și Ruja. Apoi repede: Ia ascultă, n-ai veni peste două zile să trecem dincolo niște căluți?

Dar Ruja îl bătu peste gură cu palma.

— Lasă căluții, că avem de furcă la noi… Ascultă-mă, vreau să înfrâng pe socru-meu… Hai în casă, să-ți spun pe larg…

Fata trase pe bătrân, un om roș, cu ochii verzi, cu mustața tunsă, c-o ureche sfârtecată, în odaie, și-l puse cu de-a sila pe pat.

— Așa, stai… Uite ce e: bătrânul se ține-n calea mea, și tu știi că cine mi se pune dimpotrivă… Hmm!… Eu nu uit c-o ridicat mâna să mă bată… El ține la nucul lor de hotar, eu vreau să-l tai… Am zis că vreau să sădesc vie… Apoi se plecă și privi pe tată-său în ochi: Îs călduri mari… Acolo sub nuc se aciuează și mor toate lighioanele… O să vie o molimă peste sat… Ca an vară, cum spune crâșmărița, și-o să spuie și alte femei din sat. Înțelegi? Și făcu din ochi.

— Ei, ba nu!

— Câteva stârvuri sunt ele… Da trebuiesc să fie multe…

— Bine.

— Ș-apoi om trece și căluții dincolo.

Bătrânul se ridică și o bătu pe umăr:

— Tot Ruja mea! Așa, fato!… Da mai știi tu că potera umblă după Milcea, haiducul? Poate că tot de sub nucul vostru își ochește prada, ca deunăzi noaptea. Ia vezi!

Ochii Rujei sticliră.

— Știi că ai dreptate?… Ne-am înțeles?

— Ne-am!

În câteva zile tot satul forfotea de vorbe. Crâșmărița purta vorba din femeie în femeie, și acestea spuneau bărbaților. Lucruri care n-avuseseră nici o trecere până acuma prinseră cu încetul rădăcini.

Până și preoteasa spuse sfinției-sale într-o seară:

— Sfinția-ta, oamenii au dreptate cu nucul cela, zău, au dreptate.

— Nu mai zice zău, femeie. De ce până acuma n-a mai venit nici o boală peste sat?

— Cum n-a venit? Da n-am băgat de seamă, că nu ne-a deschis nimeni ochii. Da an vară, da acum trei ani…

Preotul se sculă de la masă și porni către casa lui Toader Odobac. Zări pe moșneag stând pe prispă, dus pe gânduri; întâiași dată, zilele aceste, bătrânul simțise dureri grozave prin piciorul drept, care-l și ținuseră să nu mai poată sui dealul, unde găsea alinarea; și-n seara aceasta înțepăturile începură să-l chinuiască și mai abraș. Preotul se apropie:

— Bună seara, moșule.

— Bună, sfinția-ta. Și adăugă, cu glasul mâhnit: Ai venit și dumneata să mă sfătuiești să tai nucul, cum a făcut Țâru, crâșmarul, și primarul, mai zilele trecute?

— Ferească Dumnezeu… Da eu aș zice să te-mpaci cu Ruja.

— Ce? Dac-o venit vremea ca muierile să ducă pe bărbați de nas, treaba lor. Pe mine, unul, n-o să mă ducă.

— O să taie nucul.

— Las să-l taie.

Preotul plecă, amărât, căci ținea la moșneag. Odobac rămase până noaptea târziu cu ochii țintă spre creasta dealului, până când frunzișul rotat al nucului se făcu una cu noaptea, și nu mai văzu nimic…

A doua zi era duminică. Soarele ardea ca în zi de secetă; în fața crâșmei jocul se închega și se fărâmița repede, căci flăcăii, înfocați, uzi de sudoare, treceau mereu sub umbrare, de luau câte un pahar de vin. Și cum stăteau așa, numai ce prinse să aburească un vânticel fierbinte. Unii oameni adulmecau aerul fără să vreie; un miros greu parcă venea de departe. Unul aruncă o vorbă:

— De unde o fi venind miasmele istea?

Crâșmarul își puse mâinile în șolduri, răsuflă o dată, apoi se întoarse furios:

— De unde? De sub copacul cela blestemat. De unde!

Un sătean vorbi hotărât:

— Apoi nu, ia să mergem câțiva la moșneag și să ne înțelegem omenește. Trebuie să-l tăiem. De ajuns suge, de atâția ani, tot sucul satului; și boli să ne mai vie de pe urma lui?

Și, repede, vorba prinse cheag, primarul și crâșmarul dădeau ghes oamenilor. Jocul se sparse, și intrară și femeile în vorbă. De departe, mirosul venea mai greu, mai puternic, nesuferit.

Toți priviră spre deal. Sub frunzișul negru părea că se deschise o groapă care-și împrăștia miasmele.

Primarul, rotofei, se învârtea printre oameni.

— Asta, nu, asta nu mai poate trece așa.

Dar pe când vorbeau, deodată răsări în mijlocul lor Toader Odobac.

Primarul se apropie:

— Bine că vii, moșule, uite ce-i: noi, cu toții, te rugăm să tai nucul. Nu-i vorba de vie, dar numai miroasă și dumneata ce mai miasme vin de sub el.

Bătrânul se-ncruntă și își îndreptă șalele.

— Dar până acum cum de nu veneau?

Oamenii tăcură, dar crâșmărița sări poponeț:

— Veneau ele, da eram noi proști.

Odobac răcni o dată:

— Eu cu muierile nu vorbesc!

Atunci primarul, cam amețit, își scoase pântecele înainte.

— Asta nu e glumă, moșule, eu îți spun să tai nucul.

— Ia taci!

— Atunci l-om tăia noi, primăria, și-om face cunoscut celor mari.

Moșneagul parcă mai vroi să spuie ceva, se uită la oameni, își mușcă buzele, ca și când ar fi vrut să-i scuipe, apoi se întoarse și plecă, fără să le mai spuie un cuvânt.

Se înserase bine, oamenii începură să se împrăștie. După o lună întreagă de secetă, acuma dădea să se înnoreze. Lucrul acesta parcă-i mai îndulcise puțin, dar, deodată, de departe se auziră câteva împușcături, apoi o fugă nebună de cal și strigăte de femeie. Peste o clipă, se năpusti pe ulița satului Ruja, călare pe Surul. Femeia, galbenă, cu părul vâlvoi, părea că de-abia mai ține frâul. Oamenii săriră și opriră calul, și Ruja lunecă mototoală jos. De-abia putuse să îngăime câteva cuvinte… Se întorcea de la Moghileni, în pasul calului, și, sub deal, în dreptul nucului, îi ieși un om în cale și-i strigă să oprească. Ea dădu călcâie Surului, și atunci acela slobozise câteva focuri de pistol… Oamenii o duseră pe mâini acasă; Mitru, speriat, o luă în brațe ca pe un copil, să o culce, căci sătenii rămăseseră să se sfătuiască în ogradă. Unul spuse:

— Măi, și mai acum vro două săptămâni a oprit pe crâșmarul din Benza… Ista trebuie să fie Milcea, după care aleargă potera.

Glasurile se încrucișară:

— Milcea, să știi că-i Milcea…

— I-o fi trebuind cal… și pândește unul…

Cineva, un glas de femeie, căci veniseră și femeile să vadă ce-i, adăugă:

— O fi pândind de sub nuc… Acolo, sub deal, își ține capcana…

Atunci izbucniră strigăte: La nuc… Haideți la nuc… La capcana lui… Să-l prindem!

Oamenii luară fiecare coase, topoare, unul făcu un șumuioc de paie, îl vârî în păcură și-i dădu foc și, cu el în frunte, potera înjghebată porni spre dealul nucului, aruncând lumini fugare spre cuprinsul satului, în care câinii neliniștiți urlau. Cu cât se apropiau mai mult de copac, cu atât oamenii simțeau mai tare miasmele care le loviseră mirosul ziua, în vremea jocului. Aproape de tot era de nesuferit. Câțiva traseră focuri de pușcă în frunzișul copacului, apoi cei mai tari de fire intrară sub ramurile lui, dar, repede, se traseră înapoi, amețiți de mirosul stârvurilor zăcute în țărâna umedă. Atunci unul hotărî:

— Milcea, chiar de-a fi fost pe-aici, și-a văzut el de treabă… Da și sălașul hoției și mirosul jivinilor a rămas… Oameni buni, mâine tăiem nucul, că nu-i de chip.

Răspunseră cu toții:

— Să-l tăiem! Să-l tăiem!

Și coborâră dealul, sfătuindu-se ca, a doua zi, dis-de-dimineață, în zori, să vie cu ferăstraie și topoare la Mitrea și, de acolo, să se suie să taie copacul.

Dar mai întâi veniră la Mitrea acasă. Începuse să plouă cu găleata și se stârnise un vânt strașnic. Câțiva oameni intrară în tindă, de unde auzeau glasul Rujei. Mitru umbla speriat de la o femeie la alta, pe când câteva babe și crâșmărița o descântau. Ruja ținea o gură, vorbea într-aiurea:

— Nucul… ia! nucul!

Și iar tăceau cu toții, și până acolo ajungea de pe deal foșnetul mânios al copacului! Femeia prindea iar să se zvârcole:

— Ia! nucul… nucul!

Mitrea veni în tindă. Unul îi zise:

— Mâine să tăiem nucul, Mitrule.

Și el se grăbi, bucuros:

— Mâine, mâine în zori; până n-o băga de seamă moșul.

Oamenii plecară. Ploaia mai încetase; Mitrea ațipi o clipă. Lângă Ruja rămăsese numai crâșmărița. Într-un rând se plecă deasupra feței zâmbitoare a Rujei și-i suflă:

— Mâine-l taie.

Ruja dezlipi buzele și privi aprins, apoi șopti:

— Mitrea?

— Doarme.

— Surul…

— Ei?

— E-al dumitale.

Numai preotul Năstase își luă umbrela, așa ruptă cum era, și plecă cu ea spre casele moșneagului, cum făcea de câte ori auzea o veste. Odobac urmărise de pe prispă pe cei ce se duseseră să caute haiducul.

— Ai văzut, moșule?

— Da, sfinția-ta.

— Știi ce-au hotărât? Mâine taie nucul… Eu nu-i mai pot opri.

— Bine, sfinția-ta… Bei un vin?

Moșneagul turnă două păhăruțe de vin, apoi preotul se sculă. Odobac îi sărută mâna și, când plecă, îl rugă:

— Blagoslovește, sfinția-ta, c-a venit, precum vezi, ziua de apoi.

Preotul uni degetele și-i atinse capul, apoi se strecură pe ușă. Moșneagul rămase pe gânduri, și-n sufletul lui se aprinse cu încetul un șimțământ de ură pe care nu-l mai încercase încă, dar care acuma parcă îi șoptea lămurit ce trebuia să facă. Dintr-o încordare, moșneagul se ridică, își luă securea și așa, cu capul gol, ieși în ogradă și se-ndreptă spre casa lui Mitru. Când ajunse, se opri întâi la fereastră. Pe după ochiul geamului se mișcau umbre încolo și-ncoace. Într-un răstimp i se păru, ba nu, auzi chiar glasul Rujei, și-atunci sângele îi vâjâi în urechi, furia îi înecă pieptul și se repezi în tindă. Dar în ușă se lovi de Mitru și rămaseră amândoi înfipți locului. Băietanul presimți ceva:

— Unde te duci?

— Să te scap de năpârcă!

— Haide, moșule, c-o să fie rău.

Și, repede, vânjos, apucă pe bătrân de brațe și-l împinse înapoi, afară. Aici se proptiră din nou. Toader vroi să se smulgă din brațele lui Mitru și nu putu; atunci spuse gâfâind:

— Ce, pui mâna pe mine?

— Nu, moșule, te opresc de la un lucru rău.

Deodată, pe băietan îl străbătu o durere la mâna stângă, apoi simți că i se prelinge ceva cald printre degete. În frământatul lor, Mitrea se rănise în securea moșneagului.

— Ce ai, moșule, în mână? Și îi arătă: Uite, m-ai rănit, ce vrei să faci?

Moșneagul se uită o clipă, buimac, apoi aruncă securea și fugi, cu fața în mâini, gemând. Când ajunse acasă, se trânti pe laviță și plânse, cu lacrimi calde, în care parcă i se topise toată fierbințeala mâniei. În locul ei, i se lăsă peste suflet o liniște adâncă, o înțelegere deplină a lucrurilor. Se ridică, hotărât. Căută prin lăzi, dar nu găsea ce vroia. În urmă își aduse aminte. Se duse în tindă și deznodă capetele frânghiei, pe care era întinsă niște pânză, și ieși pe prispă. Acolo rămase așa, rezemat de stâlpul cerdacului. Ploaia stase; numai vântul bufnea din când în când, și foșnetul mânios al nucului parcă arunca numai blesteme. Uneori, departe tare, ca sclipirea unor ochi fioroși de fiară ce pândește în noapte, cerul se lumina de pâlpâirea unui fulger, și-atunci, o clipă, nucul se desprindea din întuneric pe creasta dealului, singur și neînduplecat. Moșneagul oftă adânc și gândi: Tu tot tare rămâi, până la sfârșit! Pe urmă trase ușa tindei, apoi se cufundă și el în noapte…

Nici nu mijise bine de ziuă, și țăranii veniseră. Mitru se sculă, buimac, și rămase uimit când văzu pe Ruja îmbrăcată, gata, așteptându-l. O întrebă:

— Ți-e bine?

— Mai bine. Hai, că te așteaptă oamenii. Se luminează de tot și-o veni moșneagul. Eu o să mă duc pe urmă până la tata, în Moghileni.

Mitru își luă pălăria și ieși. Venise și crâșmarul, și crâșmărița, primarul; se adunaseră vreo treizeci de oameni. Primarul adusese și-un felinar. Porniră. Suiră din greu dealul, căci lutul se muiase de ploaie. În sfârșit, ajunseră și se apucară de treabă. Întâi tăiară o ramură, ca să pătrundă lumina ce se vărsa tot mai lucie până la trunchi, apoi intrară sub crengi și, la lumina felinarului, potriviră ferăstrăul. Doi flăcăi voinici scrijeliră coaja bătrână, apoi dinții oțelului intrară tot mai adânc, tot mai adânc; scrâșnetul de la început se auzea acum ca un geamăt înăbușit. Mitru stătea deoparte, întunecat; îngrijat, se uita mereu să nu vie moșneagul. Dar Ruja îl strânse de mână.

— Mitrule, ia, acum o să fim și noi acasă la noi, n-o să aibă nimeni la ce se amesteca… Și adăugă: Om pune viță, n-om pune, asta-i altă vorbă.

Flăcăii se opriră, luară o frânghie și o-ncolătăciră bine de-o ramură. Apoi câțiva oameni prinseră de capăt să tragă copacul în vale. Unul din flăcăi strigă:

— Trageți!

Oamenii își încordară puterile, ceilalți se dădură la o parte. Copacul începu să se clatine. Atunci Mitru, care-și aruncase ochii spre frunzișul lui, strigă deodată, speriat:

— Stați.. moșul…

Și arătă spre nuc.

Oamenii priviră într-acolo și, printre crengile ce se legănau de smuncitură, zăriră capul plecat spre piept al lui Toader Odobac.

Primarul începu să strige, să sufle:

— Stați… S-a spânzurat…

Oamenii se traseră speriați înapoi, dar copacul se desprinse deodată de pe trunchiul tăiat, un pocnet grozav străbătu până departe, un glas strigă: Feriți, și nucul se prăbuși în vale, acoperind în căderea lui, ca într-un mormânt de frunze, trupul neînsuflețit al moșneagului.

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Nucul_lui_Odobac