https://blog.revistaderecenzii.com/
Îmi propun de multe ori să mă duc pe la Mânăstirea Gura Motrului din județul Mehedinți.
Cel mai recent, am ajuns duminica trecută. Am plecat din Craiova cu noaptea-n cap și la ora 07.00 eram la poarta mânăstirii. La acea oră, poarta era închisă, cu toate că era duminică. Ulterior am aflat că se deschide la ora 08.00. M-am învârtit prin împrejurimi, constatând starea jalnică a drumului ce duce spre satul Bâlta, care aparține de orașul Filiași. Se făcuse 07.30 și poarta era tot închisă. Nu am mai avut răbdare, mi-am făcut cruce, am rostit o rugăciune la ușa mânăstirii și am plecat cu gândul să văd unde se varsă râul Motru în Jiu. Am trecut podul peste Motru, la ieșirea din satul Gura Motrului, sat ce aparține comunei Butoiești, apoi am ales să merg pe un drum de țară de-a lungul râului. Drum cu gropi pline de apă. Accesul devenea tot mai greu, așa că am hotărât să mă opresc și să continui la pas. Am vrut să întorc mașina pentru a-mi fi mai ușor la întoarcere. Zis și făcut. Dar Dumnezeu m-a pedepsit, pentru că nu am avut răbdare să se deschidă mânăstirea și-n timpul manevrei, pe drumul acela de pământ, destul de îngust, am ,,reușit” să derapez într-un mic șanț, pe care nu-l observasem din cauza vegetației. A fost suficient ca să nu mai pot da înapoi, întrucât roțile patinau pe iarbă și tocmai ce schimbasem cauciucurile de iarnă.
În acel moment mi-a trecut un fior pe șira spinării. Mamă ce mă fac? Nu aveam altă soluție decât să cer ajutor la mașinile care circulau, destul de rar pe drumul ce lega satul Gura Motrului de drumul național Filiași – Strehaia. Fac cu mâna la prima mașină care trecea. Șoferul are intenția să oprească, dar o fi crezut că sunt la ,,ia-mă, nene!” și… accelerează. Încep să mă gândesc pe cine cunosc în Filiași. Îmi vin în minte Cristi și Gigi, ambii colegi de-ai mei. Îl sun, răspund și le zic necazul. Între timp, mai trece o mașină cu un tip tânăr care mergea la lucru la Filiași. Acesta oprește, îi explic despre ce e vorba și mă ajută. Adică, îl urc la volanul mașinii mele, iar eu trec la împins. În zadar însă – tot patinau roțile. Îi mulțumesc și aștept sosirea lui Cristi. Îl sun și pe Gigi care mă asigură că mă va ajuta sigur Cristi. Și așa a fost. A venit Cristi cu Marian, un fost coleg, de când lucram la Revizia Vagoane Ișalnița. Eu la volan și ei la împins. Din nou, în zadar. Mai trebuiau forțe suplimentare. Cei doi au plecat în sat de unde au mai venit cu doi băieți și am reușit. Victorie! Mi-a venit inima la loc. Mă gândeam acum ce puteam face dacă nu găseam ajutor. Dacă sunam la 112, îmi era teamă să nu considere că apelez abuziv, cu toate că eram în pericol și eu și mașina. Ideea aceasta mi-a venit acum, nu atunci.
În concluzie, mi-e clar faptul că, dacă aveam răbdare să deschidă la mânăstire, sigur nu se întâmpla nimic. Iată încă un semn să fac lucrurile așa cum trebuie, să fiu mai răbdător și chibzuit.
Așa să ne ajute Dumnezeu!