https://blog.revistaderecenzii.com
A venit într-o duminică Aghiuță la Dumnezeu, și zice:
– Doamne! ce tot îți mai bați capul cu oamenii ăștia?… Nu-i vezi sfinția ta, ce secături sunt?… Dă-mi-i mie odată și te mântuie de ei! Păcat de grija sfinției tale: sunt răi și proști!
Da Dumnezeu – nu prea avea chef de vorbă în ziua aia – zice răstit:
– Piei d-aici, negrule și hainule, că nu voi s-ascult astăzi duminică așa vorbe de pâră…
– Doamne…
– Cum au să fie proști, bre! dacă i-am facut eu întocmai după chipul și asemănarea mea?! ai?
– I-ai făcut după chip, dar i-ai greșit la cap, să nu fie cu supărare sfinției tale.
– Taci, și piei, pesimistule! zise Dumnezeu foarte aspru, să nu mă necăjesc!… Ce-mi umbli cu minciuni și cu ponigreli și cu iscodiri de-ale tale?… Cum sunt proști?… eu nu-i văz proști!
– Ei! sfinția ta, zise Aghiuță, nu-i vezi, că nici nu prea umbli de la o vreme pe la ei, de când ai pățit-o – adică să mă ierte sfinția ta că-ndrăznesc – cu istoria, de… când te-au necinstit, fie cinstită fața sfinției tale…
– Care istorie, bre? întrebă Dumnezeu încruntat, făcându-se că nu ține minte – ori, mai știu ce? poate că și uitase, că, la Dumnezeu, ce nu se poate?
– Ei care istorie?… cu ăi doi tâlhari… la mijloc… pe Golgota, de…
– Bine, bine, zise Dumnezeu, vrând să schimbe vorba… Tu… ai mai fost p-acolo, pe la ei?
– Da unde-mi fac eu vacul, stăpâne? la ei și cu ei: ziua și noaptea nelipsit, nici în somn nu-i las… Cine-i crește? cine-i îngrijește? cine-i îndeamnă la bine? Da dacă-s proști?… De când îi tot dăscălesc eu? giaba: sunt grei de cap.
– Bine, bine, zise Sâmpietru, văzând pe Dumnezeu necăjit, te știm noi ce procopsit ești; da Dumnezeu vrea dovezi, nu vorbe… Haide, nu ne mai împuia capul cară-te, cât e cu cinste, că-ți mai lungesc urechile o toană!
Ce să facă bietul Aghiuță? A plecat, că știa că Sâmpietru nu glumește. Da ce și-a zis în gândul lui, demonul?
„Dovezi poftiți? o să vă dau eu și dovezi… să vă satur”.
Și s-a dus… s-a tot dus până a ajuns la o cetate nemțească între două ape mari și frumoase, tocmai pe la soare-apune… Când să intre pe poartă, numa iacătă aude clopotul de seară. S-a cutremurat Aghiuță și s-a oprit pe loc. A stat el așa, cu coada bârligată și cu ghearele înfipte-n pălmi, până s-a stins de tot-de tot auiala din urmă a acioaii. Atunci a intrat tipa-tipa în cetate și numaidecât a și-ntâlnit pe un neamț c-o barbă lungă pân la brâu. “Guten Abend! – Guten Abend! – Wie geht’s? wie steht’s, Herr von Gutenberg?” (Vezi dumneata, Aghiuță îi știa limba și numele omului!) Și… s-a-mprietenit amândoi și, de colea până colea, mai una-mai alta, s-au dus la berărie. Ce-or fi vorbit ei acolo, ce s-or fi sfătuit, ce i-o fi șoptit neamțului – Aghiuță știe: destul că neamțul n-a putut dormi toată nopticica de gânduri… Pe urmă ș-altă noapte și altele multe tot așa; nu putea omul să-nchiză ochii. S-a bătut cu ideile și cu planurile, s-a sucit, s-a-nvârtit, s-a chinuit până i-a dat de rost și… și a născocit în sfârșit tipografia. Pe urmă… țin-te hârtie, să nu te rupi! Trage-i și trage-i… La-nceput a mers, cât a mers, încet. Pe urmă, ce-i plesnește prin cap lui Aghiuță? pune o roată la mașină, și când vede că roata merge moale, numai odată se repede, își încârligă coada de o spiță și-ncepe un vârtej, de sfârâie că nu se mai văd spițele, și ajunge de trage astăzi câte 500.000 de coale numărul 12 pe ceas; le tipărește, le pune număr, le fățuiește; le lipește adresele și timbrele și haida! la poște și pe urmă la drumul-de-fier, și aicea Aghiuță iar cu coada pe o spiță, și face pe ceas șease poștii și mai bine, de degrabă ce-i e să-și împartă bunătățile. Și numai ce să se pomenească odată Sâmpietru? Un zgomot și o tevatură la poarta raiului, de gândeai că vin tătarii, nu altceva – fluiere, sforăituri, uruieli, clopote și un fum… Ce e? ce e? E Aghiuță cu un tren de marfă, încărcat cu fel de fel de Biblii, Filosofii, Legiuiri, Gazete, Reviste vechi, Reviste nouă și altele – le descarcă pe toate și drept la Dumnezeu cu ele. Zice Dumnezeu:
– Iar ai venit, răule?
– Iar, Doamne.
– Ce mai veste-poveste?
– Ce să fie, Doamne? iaca venii cu hârțoagele astea: dovezi ați cerut, dovezi v-am adus. Ia uitați-vă! ia poftim, sfinte Petre: pune-ți ochelarii și vezi…”
Și se porni Aghiuță să-i arate lui Dumnezeu și lui Sâmpietru marfa, Dumnezeu se uită, sfântul apostol se uită, și-ncepură amândoi să se scarpine-n barbă și să se privească adânc cu ochii lor înțelepți.
– Așa e, Doamne? întrebă Aghiuță.
Da Dumnezeu nu răspunse.
– Așa e, Sfinte Petre?
Sâmpietru… Nimic.
– Ei? și ce vrei acu? întrebă Dumnezeu!
– Să mi-i dai, după cum ne-a fost vorba.
– Bre, ia-i odată și mă lasă-n pace! zice Dumnezeu plictisit…
Aghiuță, vesel, dă să plece.
– Stăi! und’ te duci, necuratule!
– Mă duc să-i iau.
– Cum?… Apoi terfeloagele astea cui le lași? Ia-ți-le d-aici și să nu te mai văz cu așa prostii, că pui pe Petre să-ți taie coada! Auzitu-m-ai?
Când a auzit Aghiuță asta, și-a luat degrabă marfa și țușt! p-aci ți-e drumul, a venit înapoi cu coada-ntre picioare. Ș-așa a învățat pe oameni să facă Biblioteci și Academii naționale, ca nu cumva vremea să le prăpădească înțelepciunile!