*Cronică publicată în revista „Scrisul românesc”, Nr. 9 – 2022

În panoplia marilor poeți români Nichita Stănescu se înscrie, fără îndoială, la loc de
cinste, fiind considerat „cel mai important poet român de după cel de Al Doilea Război
Mondial” (Șt. Aug. Doinaș), poetul care, prin poezia sa, realizează „trecerea în literatura
autohtonă de la modernismul începutului de secol la postmodernismul sfârșitului de mileniu” (Alexandru Condeescu), făcând parte din categoria „foarte rară a inovatorilor lingvistici
și poetici” (Eugen Simion).

Poezia lui Nichita Stănescu, prin volumul său, dar, mai ales, prin varietatea registrului poetic și prin cantitatea de idei transpuse magistral în versuri este, la prima vedere, destul de greu de supus analizelor și de descifrat în toate subtilitățile miezului său poetic. Pare paradoxal, dar, pe de altă parte, ea oferă o paletă foarte largă privind posibilitățile de abordare, fapt remarcat prin lucrările de sinteză care au apărut până acum și dintre care menționăm pe cele semnate de Ion Pop (1980), Alex Ștefănescu (1986), Daniel Dimitriu (1997), Doina Uricariu (1998), Mircea Bârsilă (2006).
Dan Ionescu sesizează una dintre aceste modalități de abordare și anume punerea „într-un nou context” și ne oferă cartea intitulată chiar Nichita Stănescu într-un nou
context (Editura Junimea, Iași, 2019). Oricât de mult ar dori un poet să rămână în
ceea ce s-ar numi „turnul de fildeș al poeziei”, creația sa nu poate să nu fie legată de contextul social, cel al evoluțiilor în creația poetică națională sau universală, al derulării vieții poetului, care de regulă influențează semnificativ creația în sine. Interesantă este periodizarea pe care Dan Ionescu o constată în evoluția poeziei lui Nichita Stănescu și anume o etapă a căutării de sine („eforturi în configurarea și descoperirea de sine sau a propriului sine”), cuprinsă între 1960 și 1966, etapa consolidării de sine, cuprinsă
între 1966 și 1980 și, în sfârșit, etapa „consacrată experimentării unei noi arte poetice”, evidentă în cartea Noduri și semne, din 1982.

În primul capitol, al căutării de sine, îl descoperim pe poet în relaționarea cu natura
și cu elementele astrale accesibile omului (luna, soarele, orizontul, asfințitul, zorii etc.),
cu unele dintre realitățile sociale ale timpului său (într-o încercare de raportare la aceasta și,
astfel, de fixare a rolului și rosturilor sale), cu poezia unor mari înaintași, de la Ovidiu până
la Eminescu, Macedonski sau Arghezi.
Spre a-și împlini obiectivul asumat și mărturisit încă de la începutul cărții, Dan Ionescu
are marea răbdare de a se opri aproape asupra fiecărei poezii în parte (adesea și asupra multora dintre strofe, în mod special) astfel încât lucrarea capătă consistența și credibilitatea
necesare pentru susținerea ideilor enunțate. De aici o panoplie bogată de enunțuri, ipoteze, concluzii, unele cu doză mare de noutate, prezentate atent, cu o remarcabilă rigoare
de cercetare. De la Sensul iubirii (1960) până la Noduri și semne (1982), criticul literar urmărește, și în celelalte capitole, eul liric al poetului, cu toate izbucnirile sale, cu anumite retrageri în matca ancestrală și cu zvâcniri spre universalitate, spre cosmos, spre ideea nemuririi.
Scriitorul Dan Ionescu, autor a peste zece cărți de versuri, una sau două de proză
(publicate în librăria virtuală) își consolidează și poziția de critic literar de factură și rigoare
aparte, întrucât volumul despre care discutăm se adaugă altora, precum Virtualități ale
compromisului (2016), Absurdul în opera lui Caragiale (2018), unei cărți de istoria presei
în Oltenia sau celei quasimonografice dedicată cunoscutei reviste „Datina” din Drobeta –
Turnu Severin.
Este deci de remarcat apariția cărții Nichita Stănescu într-un nou context, dar ea deja trebuie privită în relație directă cu cele de critică și istorie literară menționate sau pe care le
are în proiect, întrucât autorul ne anunță că intenționează să realizeze o istorie a literaturii
române, „cu surprinderea unor aspecte inedite, și în privința marilor curente, dar și a unor
scriitori de importanță, mai mult sau mai puțin nedreptățiți de către istoricii literari”.
Cartea lui Dan Ionescu îmbogățește bibliografia unui poet de mare originalitate și creator
de limbă literară.