https://blog.revistaderecenzii.com/
(Scena se petrece intr-un hotel din Abazzia. Sau cel puțin s-ar fi putut petrece.
O după-amiază de vară. Soare. Căldură. Plictiseală.
Mosafirul sosește cu doi copii de mină. Un hamal aduce un munte de geamantane. Toți se opresc la cabina portarului de la hotelul, îi zicem, „Panonia”. Două minute de parlamentări, apoi mosafirul pleacă cu copiii, urmați de portar, înspre interiorul hotelului, printr-un labirint de coridoare. Portarul e foarte limbut.
La o ușă se opresc cu toții. Intră. Începe scena.)
Portarul: Cred că odăile acestea vor fi tocmai pe placul d-voastră… Cred și sunt sigur. Mai ales că amândouă împreună nu costă decât cincisprezece franci pe zi… Adică pardon!… D-voastră sunteți român?
Clientul: Da.
Portarul: Va să zică, ziarist?
Clientul: Nu, domnule. Eu sunt dentist.
Portarul: Nu se poate, domnule… Vă rog, gândiți-vă puțin, poate totuși sunteți și ziarist…
Clientul: Ei, da, adevărat: scriu și eu din când în când la gazete, cu deosebire când sunt chestiuni importante la ordinea zilei.
Portarul: Va să zică, nu mă înșelasem. Sunteți ziarist. Dar copilașii d-voastră? Și dumnealor sunt ziariști, nu? Nu?
Clientul: Încă nu.
Portarul: Va să zică, elevi de ziariști. Va să zică, viitori ziariști… Așa… Acuma ne-am lămurit… Ei bine, pentru aceste odăi d-voastră nu veți plăti decât paisp’ce franci…
Clientul: O, dar și paisp’ce franci e prea scump.
Portarul: Nu, mă rog. Vă înșelați. Paisp’ce franci e un preț redus. Un preț special. Ceva ca o ediție specială… Domnul Romanescu, celebrul redactor bucureștean, tot paisp’ce franci plătește pentru două odăi ca acestea… Știți, domnul cela care făcea gălăgie în sala pașilor pierduți… L-ați văzut?… Acela care striga în gura mare: „Las’, că vă învăț eu minte!”
Clientul: Te înșeli, prietene, te înșeli. Domnul acela nu e ziarist. Îl cunosc foarte bine. E un simplu agent de publicitate.
Portarul: Va să zică, ziarist. Perfect! Și exact atâta plătește pentru două camere domnul redactor Popescu-Vasilești… cel care răcnea adineaori pe terasă: „Mișelie! Pungășie! Las’, că vă arăt eu, escrocilor; vă dau eu la gazetă!”
Clientul: Iar ești greșit, prietene, fiindcă nici domnul acela nu e ziarist. E un negustor de lemne și proprietar de tipografie.
Portarul: Aa, va să zică, are atâtea ziare câte vrea… Va să zică, e director de jurnale când dorește…
Clientul: Ei, da… firește… Dar ia spune-mi, ce te face pe d-ta să mă iei pe mine drept ziarist?
Portarul: Foarte simplu, domnule. Eu, domnule, sunt portar bătrân. Am văzut multă lume. Am avut de-a face cu tot felul de nații, dar încă n-am pomenit un român care să nu fie ziarist… De altmintrelea, să n-aveți nicio grije. Scrieți numai în registrul hotelului că sunteți ziarist, și tot se va aranja perfect… (După o pauză, cu o obrăznicie revoltătoare.) Totuși, domnule, îmi dați voie să vă spun că eu mă mir…
Clientul: De ce te miri?
Portarul: Că în România nu se găsește niciun om care să nu scrie la gazetă, care să nu fie îndemnat să-și exprime părerile la gazetă…
Clientul (cu mândrie): Ehe…
Portarul: Eu, domnule, știam că în viață mai sunt o sumedenie de alte ocupații în afară de ziaristică. Adică cum, nu sunt la d-voastră brutari? Nu sunt chelneri?
Clientul: Negreșit, dar aceasta nu-i împiedică de a fi și ziariști. Brutarii, sau măcelarii, sau chelnerii sunt colaboratorii ziarelor breslei lor.
Portarul: Am înțeles. În România toată lumea are câte o ocupație suplimentară, sau poate complimentară. Am înțeles… Va să zică, dacă cineva nu e ziarist de profesiune, cel puțin în orele libere se simte totuși obligat să scrie la gazete.
Clientul: Exact.
Portarul: Exact. Astfel se și înțelege că, deși la d-voastră toți oamenii sunt ziariști, totuși, aveți și cititori de ziare. Am înțeles. Unii scriu înainte de masă, iar după masă citesc, ceilalți citesc înainte de masă și după masă scriu… Am înțeles.
Clientul: Afară de aceia, bineînțeles, care nu citesc de loc, care doar scriu… Dar acuma fii drăguț și-mi explică cum cunoașteți d-voastră așa de bine pe români. Sunt aici o mulțime de români care vorbesc perfect franțuzește…
Portarul: Ei bine, după gălăgia pe care o fac, după țipetele lor. „Mișelie! Pungășie!”
Clientul: Vorbește, prietene, nu te jena, căci eu, ce-i drept, sunt bucureștean, dar sunt bulgar. Ți-am spus că sunt român numai pentru că eram curios de ce întrebi.
Portarul: A, d-voastră sunteți bulgar?… Va să zică, nu sunteți ziarist?
Clientul: Firește că nu.
Portarul: Atunci, scuzați. Prețul odăilor e numai zece franci…
Clientul: Cum, va să zică, ziariștii români plătesc mai mult?
Portarul: Negreșit. Toți ziariștii de paradă… Adică de ce să ne înjure și să ne batjocorească dumnealor degeaba? Noi primim, dar atunci să plătească gras, fie că sunt ziariști, fie că nu sunt… și dacă nu sunt, tant mieux!…
(Și scena continuă sau se isprăvește. Cum vreți.)
Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/O_scen%C4%83