https://blog.revistaderecenzii.com/

Prietenul mă dojeni:

— Pentru ce stai de o bucată de vreme atât de posomorât?

Nu mă simțeam tocmai bine; i-am răspuns:

— Sunt cam bolnav.

— Mofturi! Ți-a intrat în cap, ca la babe, că ești bolnav, și-o ții morțiș. Privește frumusețea dimprejurul tău și-o să vezi cum te însănătoșezi. Ești doar poet!

Intram cu trăsura printre lanuri de rapiță; un vânt ușor legăna floarea galbenă, aurită în revărsarea celor dintâi raze ale soarelui. Pe margini, în zări, pădurile rămâneau în urmă, albăstrii, păreau că lunecă una după alta, pe fața cerului, ca niște nori. Câte un ciocârlan se ridica deodată, din fața calului, și zbura pe o parte, ciripind ascuțit.

Priveliștea îmi întări puțin sufletul.

— Ei, și ce ai? mă întrebă batjocoritor prietenul.

— Mă cam doare capul.

Prietenul ridică puțin sprâncenele, zâmbi în colțul buzelor și suspină prelung.

— Ei, dragul meu, zise dânsul, ce păcat că nu se poate înlocui și capul, ca ochiul lui Gavrilă Turculeț!

Îi cunoșteam de mult meșteșugul de povestitor. Întâmplarea cu ochiul lui Turculeț trebuie să aibă hazul ei, mi-am zis, și l-am rugat să mi-o spuie.

— Ce-o să-ți povestesc, începu prietenul, s-a petrecut acum vreo trei ani. Eram, ca și acum, doctor de plasă la Urziceni, în apropiere de București. Am fost totdeauna atras de capitală, ca fluturii de flacăra lumânării. Îți cam pârlești din când în când aripile, nu-i vorbă, dar, când nu poți zbura, Bucureștiul îți dă mijlocul să te târâi, și tot e bine. Eram, după cum ți-am spus, doctor de plasă. Foarte iubit de țărani, făceam și pe duhovnicul, în ciuda popii. Le iertam păcatele pe-un cap, fără de parale, bineînțeles. Așa, nu m-am mirat deloc când, într-o bună dimineață, m-am pomenit cu Turculeț că vine să-mi vorbească. Dar întâi să ți-l descriu. Închipuie-ți un băietan încă o dată mai înalt și mai gros ca mine, bălan, cu niște buze cărnoase, cu fața rotundă, ce, dimpreună cu părul cârlionțat, ieșea de sub pălăria mare, purtată pe ceafă, ca o floarea-soarelui. Ținea totdeauna mâna dreaptă afundată în chimir, gata să plătească. Ș-avea un mers neobișnuit: când călca, se ferea parcă să nu desfunde pământul. După cum ți-am spus, numai ce-mi răsare namila asta de om înaintea mea, în cerdac.

— Ce mai veste, Turculeț? îl întreb.

— Bună, sărut mâna.

— Ce e?

— M-aș însura, coane…

Îmi spunea vorbele acestea ca și când aș fi putut să-l opresc de la isprava ce-și pusese în gând.

— Bine, Turculeț; și pe cine iei?

— Pe Zamfira.

— Lui Săftoiu?

— Lui!

— Ehe! Halal de tine! am adăugat.

Fata era cea mai bogată de prin părțile acelea. Fată de mocan cu câteva mii de oi, ce crezi!

Flăcăul se înfierbântase:

— Îmi dă și zestre mare. Îmi dă casele din deal, o vie, două perechi de boi, o vacă și, pe deasupra, trei sute de oi. Îmi dă zestre bună. Nu-i vorbă, urmă el mai afundându-și mâna în chimir, parale am și eu, dar tot nu strică să ai mai multe.

Până aici flăcăul îmi vorbise înfocat. Numai ce-l văd însă că pune capul în pământ și începe mai domol:

— Mocanul, tat-său, mă vrea, că știe că-s om de treabă, om cu stare. Fata parc-ar face nazuri. Că ea, ce-i drept, are de toate. Că nu-i lipsește nimic. De asta nu pot zice.

— Ei, și ție ce-ți lipsește?

Flăcăul nu-mi răspunse de-a dreptul.

— Ei nu-i lipsește nimic, îi întreagă. Da eu, dă, știi, sunt cam beteag.

Și se scărpină în cap.

De-abia acum îl înțelesei. Am uitat să-ți spun ce era mai însemnat: bietul Turculeț se împunsese c-un țăpoi și pierduse un ochi, după ce stase o mulțime de vreme în spital. La drept vorbind, lucrul acesta nu prea strica unui băietan atât de frumos ca dânsul. Dar pesemne fata era năzuroasă.

— Bine, Turculeț, dacă nu te ia cum ești, nu te iubește, mă.

— Ba m-o fi iubind dânsa, decât, dă, m-o fi vrând întreg.

— Ce e de făcut atunci? îl întreb eu.

El își luă aer în piept, semn că avea să povestească ceva:

— Păi, de asta am venit și eu, coane Iorgule. Că aseară stam, știi, la un pahar de vin cu Năstase Militaru, și, din una-n alta, vine vorba și despre fată. Și el numai ce-mi zice: Tii! da prost ești, măi Gavrilă! De ce, mă? Păi fiindcă ai parale și nici măcar un ochi nu poți să-ți pui, mă! Eu am rămas cu gura căscată; da el mi-a mai zis: Bine, mă, boierul nostru are un ochi pus, și vede ca mine și ca tine. Ce spui, bre?! Să n-ajung până mâine, mă, dacă mint! Și m-a trimis la mneatale, că zice că mneatale trebuie să știi unde se pun ochii la oameni. Eu dau pentru lucrul ăsta patru poli în cap, de face trebuință.

Proprietarul, era adevărat, avea un ochi de sticlă.

La urma urmei, de ce nu și-ar fi pus și Turculeț al meu?

Tot aveam să mă duc a doua zi în oraș; i-am spus:

— Bine, Turculeț băiete, să-ți punem și ochiul, dacă vrei tu. Mâine dis-de-dimineață să fii la mine, să mergem.

A doua zi către prânz eram pe ulițele Bucureștiului, cu Turculeț după mine. Eu, cam stingherit, o luasem cu câțiva pași mai înainte.

Turculeț venea în urmă, cu pălăria lui cea mare cât o roată de car, cu cizmele înalte, de iuft, în ale căror crețuri aducea aninate câteva paie tocmai din Urziceni.

Am ajuns și am intrat în prăvălie. Turculeț al meu și-a scos pălăria, s-a plecat la ușă să nu se lovească, a venit până în mijlocul prăvăliei și, când a răsuflat o dată, a făcut vânt la niște hârtii de pe un raft, trimițându-le să zboare până jos.

Câteva cucoane ce erau înăuntru se făcură nevăzute.

M-am îndreptat către stăpân, un neamț gros cu ochelari, pe care-l cunoșteam, și i-am spus să-i puie băiatului un ochi.

Turculeț se apropie și adăugă sfătuitor:

— Da vezi mneatale, să se lovească bine cu ăst de-l am.

Neamțul zâmbi, îl luă prietenește de mijloc și-l duse la fereastră, să-i vadă culoarea. Apoi căută în sertare, prin cutii, și așeză flăcăul pe un scaun. În scurt, treaba era făcută. După ce sfârși, luă pe băietan de mână și-l duse în fața oglinzii.

Turculeț rămase o clipă cu gura căscată, apoi fața i se lumină de un zâmbet ce părea că-i izvorăște din ochi, din gură, din fiecare părticică a obrazului, și izbucni deodată într-un hohot scurt și puternic de râs. Pe urmă se lovi cu mâna după ceafă și se întoarse către mine:

— E ochiul meu, și pace! Și cum nu putea să-și curme mirarea, adăugă, ca pentru dânsul: Halal!

Când a văzut că trebuia să plătească mai puțin decât bănuia, nu-i venea să creadă. A stat câtăva vreme cu mâna în chimir, să vadă, n-o să-i mai ceară ceva? Când a înțeles că lucrul e hotătât, spuse neamțului din toată inima:

— Mulțumim!

Și am plecat.

La han, când să ne suim în trăsură, l-am întrebat:

— Ei, cum îți vine?

Turculeț se uită primprejur cu băgare de seamă, apoi se apropie de mine și-mi spuse în mare taină:

— Îmi vine ghine, da parcă tot nu văd așa de limpede!…

În sat vestea s-a împrăștiat ca fulgerul. Toți îl suceau și-l învârteau. Seara s-a și pus la cale logodna cu fata mocanului.

A doua zi de dimineață beam cafeaua. Deodată mă pomenesc cu mama lui Turculeț. Vine să-mi mulțumească, mi-am zis. Bătrâna se opri în ușă, își puse mâna la bărbie, plecă pe umăr capul și îmi spuse cu glasul amărât:

— Barem nu-l lăsași, coane Iorgule, să-și tragă băiatul sorții. Acu o să ni-l ia la oaste, și ce mă fac eu?!… . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

— Ți-e mai bine? mă întrebă, zâmbind, prietenul, după ce sfârși.

I-am răspuns râzând încă:

— Mare doctor ești, coane Iorgule!

Mă vindecase!